5 aprilie 1794, Paris. Ora 4 după-amiaza
O căruță urcă spre Place de la Révolution. În ea sunt trei bărbați. Unul e uriaș, cu fața ciupită de vărsat, cu o voce care făcuse să tremure regele. Georges Danton. Omul care la 10 august 1792 răsturnase monarhia. Omul care crease Tribunalul Revoluționar.
Lângă el, Camille Desmoulins, prietenul lui din copilărie, jurnalistul care scrisese "Să luăm Bastilia!".
Mulțimea, care cu un an înainte îi aclamase, acum strigă "La guillotine!"
Danton se uită la călăul Samson și îi spune, râzând: "O să arăți capul meu poporului. Merită să fie văzut. N-a mai văzut unul ca al meu de mult."
Cu câteva luni înainte, tot Danton spusese fraza care avea să rămână: "Revoluția, ca și Saturn, își devorează propriii copii."
Danton
Nu era o metaforă poetică. Era un diagnostic.
De ce a trebuit să moară Danton?
Revoluția Franceză ne dă rețeta perfectă, care se va repeta în URSS, în Germania, în China și în România.
Revoluția are întotdeauna două faze. În prima fază, are nevoie de oameni ca Danton: oratori uriași, tribuni, oameni carismatici, curajoși, care pot dărâma vechiul regim. Sunt oameni ai haosului, ai baricadei, ai discursului incendiar.
Dar după ce vechiul regim cade, revoluția are nevoie de altceva: de ordine, de administrație, de teroare rece. Și atunci, oamenii din prima fază devin periculoși. Știu prea multe. Au prea multă popularitate. Au propria lor opinie despre ce ar trebui să fie revoluția. Sunt, cum spunea Robespierre, "moderați". Adică trădători.
Robespierre
Robespierre, cel care îl trimite pe Danton la moarte, nu era un om mai curajos. Era un om mai pur, mai fanatic, mai birocrat al terorii. Danton voia să oprească ghilotina. Robespierre credea că ghilotina trebuie să meargă până când va rămâne doar virtutea.
Așa că l-a ucis. Iar trei luni mai târziu, la 28 iulie 1794, Robespierre însuși a fost ghilotinat de foștii lui prieteni din Comitetul Salvării Publice. Pentru că apăruse cineva și mai "pur" decât el. Cronos nu se satură niciodată.
Acest tipar francez este manualul după care va funcționa tot secolul XX.
Lenin și copiii pe care i-a lăsat orfani
Când Lenin moare la 21 ianuarie 1924, lasă în urmă nu un partid, ci o bandă de lupi flămânzi care se cred toți moștenitorii lui.
Să-i luăm pe rând, ca să înțelegem amploarea măcelului:
Lev Troțki - adevăratul creator al Armatei Roșii, cel mai strălucit orator al revoluției, cel pe care Lenin, în Testamentul său, îl numea "cel mai capabil om din actualul Comitet Central". A fost omul care a făcut Revoluția din Octombrie posibilă militar.
Lev Kamenev și Grigori Zinoviev - doi dintre cei mai vechi bolșevici. Zinoviev era șeful Internaționalei Comuniste. Kamenev fusese președintele primului Soviet. Amândoi fuseseră alături de Lenin în exilul din Elveția.
Nikolai Buharin - favoritul partidului, cum îl numea Lenin. "Bucencik". Teoreticianul cel mai iubit, redactorul Pravdei, omul cu cea mai umană față a bolșevismului.
Alexei Rîkov - succesorul lui Lenin ca șef al guvernului.
Alexei Rîkov
Toți acești oameni făcuseră revoluția. Fuseseră în închisorile țariste, în Siberia, în exil. Erau "vechea gardă bolșevică".
Și toți aveau o slăbiciune fatală în fața lui Stalin: credeau că lupta politică se mai face cu idei, cu voturi în Comitetul Central, cu alianțe și citate din Marx.
Stalin a înțeles altceva, pe care Dej avea să-l înțeleagă mai târziu perfect: lupta nu se face cu idei, ci cu dosare, cu aparatul, cu secretarul care face lista de prezență.
Între 1924 și 1929, Stalin îi folosește pe rând unii împotriva altora. Mai întâi se aliază cu Kamenev și Zinoviev ca să-l doboare pe Troțki. Apoi se aliază cu Buharin și Rîkov ca să-i doboare pe Kamenev și Zinoviev. Apoi îi doboară și pe Buharin și Rîkov.
Este tactica lui Cronos: își mănâncă copiii pe rând, niciodată pe toți deodată, ca să nu se unească împotriva lui.
Finalul se știe. Între 1936 și 1938, în Procesele de la Moscova, toți au fost aduși în fața unui judecător, au mărturisit crime pe care nu le făcuseră - spionaj pentru Germania, pentru Japonia, tentativa de asasinare a lui Lenin - și au fost împușcați în subsolul Lubiankăi.
Troțki a scăpat cel mai mult. Exilat în Mexic, a fost ucis în 1940 cu un piolet în cap de un agent al lui Stalin, Ramon Mercader.
Din tot Comitetul Central ales de Lenin în 1917, doar unul singur a murit de moarte naturală la putere: Stalin însuși.
Care e lecția lui Cronos?
De ce se întâmplă asta mereu? Pentru că orice revoluție promite două lucruri contradictorii:
– Libertate totală
– Ordine totală
În faza de distrugere, promite libertatea. Are nevoie de Dantoni și de Troțki.
În faza de construcție, promite ordinea. Și atunci are nevoie de Robespierre și de Stalin.
Iar trecerea de la una la alta nu se poate face pașnic, pentru că oamenii libertății nu vor accepta niciodată ordinea terorii.
De aceea, revoluția nu are cum să nu-și mănânce copiii. Copiii ei sunt născuți pentru prima fază. Tatăl, Cronos, are nevoie să-i elimine ca să poată exista a doua fază.
Următoarea parte, Partea a II-a: URSS - Laboratorul perfect, va intra în detaliu în mecanica exactă a lui Stalin: cum a transformat partidul din grup de dezbateri în mașină de ucis proprii membri, cu dosare, cu NKVD, cu mărturisiri fabricate.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu