26 de ani. Idealuri spulberate, idealuri înfăptuite.

Melania Cincea

Sunt multe idealuri care au fost spulberate, după Decembrie 1989 . Dar sunt şi unele care s-au înfăptuit. Printre ele – nu singurul, dar, poate, cel mai de preţ –, este libertatea. Fără de care ne este imposibil să concepem că am mai putea trăi.

Se împlinesc, zilele acestea, 26 de ani de când românii au ieşit în stradă, strigând „Libertate!”, dispuşi să-şi rişte viaţa pentru despărţirea de­finitivă de un regim totalitar şi de tarele acestuia. Peste o mie de oameni au murit, alţi aproape două mii scăpând cu viaţă după ce gloanţele au „muşcat” din ei. După ani de la acel Decembrie însângerat, unii spun că jertfa a fost degeaba. Da, sunt multe idealuri care au fost spulberate, aşa e...

Pentru că am ieşit din comunism, în Decembrie 1989, cu secrete care trebuiau bine tăinuite. Şi s-a reuşit ascunderea lor. Pentru că, imediat după Revoluţie, nomenclatura – oameni din eşaloanele secundare ale vechiului regim – s-a regrupat rapid şi a confiscat puterea, prin aranjamente de culise, punând bazele unui regim care, deşi ulterior s-a prezentat ca un artizan al statului democratic după 1989, a fost un demolator al său. A început, cum spuneam, prin confiscarea Revoluţiei, prin crimă (până în 22 Decembrie 1989, ziua căderii dictaturii Ceauşescu, Raportul Final al Comisiei Pre­zi­denţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Ro­mânia consemnează 162 de morţi, alţi 942 de oameni fiind ucişi până în 27 decembrie, zice-se “de teroriştii lui Ceauşescu”, terorişti neidentificaţi vreodată) şi prin mistificarea adevărului în procesul soţilor Ceauşescu (simulacrul de proces, în care au fost judecaţi în câteva ore şi executaţi, în zi de Crăciun, pentru omorârea a 60.000 de oameni). Un regim care a continuat prin deturnarea idealurilor Revoluţiei – exprimate explicit prin Proclamaţia de la Timişoara, din 11 martie 1990 şi prin manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, din 22 aprilie - 12 iunie 1990 –, recurgând pentru aceasta la fratricidul din 13 - 15 iunie 1990. Un regim care s-a dovedit nedemocratic, de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă.

Pentru că democraţia post-decembristă în România a început cu stângul. Atunci, în zorii anilor 90, s-a închegat sistemul transpartinic, bazat pe compromis şi îndatorare reciproce, urmând apoi, consolidarea lui aproape indestructibilă. Oameni din eşaloanele doi - trei ale regimului comunist, ajunşi în funcţii legislative sau executive importante, au dictat o continuitate, de un rafina­ment pervers, a sistemului comunist. A urmat perioada de spoliere a resurselor ţării. România a fost împărţită între ei sau, dacă au preferat – din motive de autoconservare – traiul sub motto-ul „sărac, dar cinstit“, au oferit-o, întru fidelizare, epigonilor lor. Reţelele de interese în care s-au constituit reprezentanţi direcţi şi indirecţi ai fostei puteri comuniste ori ai aparatului represiv al acesteia controlează şi acum, economic, politic şi mediatic, România.

Pentru că ideea de lustraţie a fost călcată în picioare. De aleşi ai poporului – parlamentari şi de stânga, şi de dreapta. A fost ne­voie de 22 de ani pentru ca lustraţia să treacă de la idee la lege votată – departe, însă, de forma gândită în 1990. Şi asta doar după ce, la începutului lui 2012, un om, Teodor Mărieş, a fost dispus să renun­ţe la viaţă pentru a-i de­termina să voteze Legea lus­traţiei. Şi atunci, inso­lenţa a fost cuvântul care a caracterizat atitudinea din Parlament. După o sută de zile în care Teo­dor Mărieş se aflase în gre­va foamei. Roberta Anastase, pe atunci, preşe­din­te al Camerei Deputaţilor, nu catadicsise să ceară discutarea şi votarea în regim de urgenţă a legii. Când, totuşi, legea a intrat în dezbatere, la presiu­nea societăţii civile, îngrijorată de deteriorarea stării de sănătate a lui Teodor Mărieş, a fost votată în bătaie de joc. Pen­tru a fi declarată neconstituţională, în scurt timp.

Pentru că singura condamnare a comunismului, ca regim ilegitim şi criminal, s-a făcut în baza unui act istoric. Am avut doar un Raport de condamnare a crimelor comunismului, realizat de Comisia Analiza Dictaturii Comuniste din Ro­mânia, „Comisia Tismăneanu”, un raport asumat oficial de fostul preşedinte Traian Băsescu. În 18 decembrie 2006, de la tribuna Parlamentului României, acesta denunţa, în numele Statului român, regimul comunist ca ilegitim şi criminal. Nouă ani mai târziu, unul din membrii Comisiei, Sorin Ilieşiu, încearcă să anuleze acest act istoric. Iniţiind o lege care prevede elaborarea unui alt document similar, numit, de această dată, Raport pentru condamnarea totalitarismului comunist şi pentru memoria naţională totalitară, care ar urma să fie realizat de Academia Română. Faptul că aeastă lege a trecut de Senat, în toamna acestui an, dovedeşte că, nu o dată, votul se dă, sau nu, nu pentru o idee, pentru o cauză, ci pentru sau împotriva unui om ori a unui grup politic. O idee în spiritul căreia anticomunismul penelist (ex-uselist, dată fiind mai noua apartenţă politică a d-lui Ilieşiu) este, iată, e mai acceptabil decât cel băsist, care fusese contestat vehement, cu înjurături şi răcnete.

Pentru că Justiţia a ferecat misterele Revoluţiei. Iar în toamna acestui an a venit lovitura de graţie. În 23 octombrie, Parchetul General – sub conducerea lui Tiberiu Niţu, al cărui nume a fost pomenit ca fiind implicat în evenimentele din Decembrie 1989, de partea celor care au tras – anunţa clasarea dosarului Revoluţiei, trecând, însă, sub tăcere numele procurorilor militar care au dispus această soluţie. Un dosar care a vizat uciderea a 709 oameni, rănirea prin împușcare a 1.855, rănirea în alte împrejurări a 343 de persoane și reținerea a 924 de oameni, în timpul evenimentelor din Decembrie 1989. Un dosar clasat deşi, din 2010, în România omorul este imprescriptibil. Un dosar clasat în condiţiile în care există o decizie a CEDO din 24 mai 2011, care spune clar că omorurile comise în timpul Revoluției nu se prescriu, deci anchetele trebuie duse la final. În toţi aceşti ani, în care dosarul Revoluţiei a fost tergiversat, CSM nu s-a autosesizat, nu a fost interesat de cauzele întinderii unei anchete pe durata a mai mult de un sfert de veac.


Totuşi, sunt şi idealuri care s-au înfăptuit. Printre ele – nu singurul, dar, poate, cel mai de preţ –, este libertatea. Fără de care ne este imposibil să concepem că am mai putea trăi.

Profil de grup infracţional organizat

Melania CINCEA

Dosarul penal deschis de DNA, la începutul acestei săptămâni, pe numele lui Viorel Hrebenciuc şi al lui Dan Şova, ambii interceptaţi în timp ce-şi trafichează influenţa, unul cerând, altul promiţând legea graţierii şi amnistiei – o lege pentru Viorel Hrebenciuc, pe care îl paşte arestarea şi, după toate indiciile, condamnarea, după ce a intrat la ananghie în Dosarul „Retrocedările ilegale”, tot pe motiv de trafic de influenţă – şi vorbind despre un proiect de lege care să abroge această infracţiune, confirmă, încă o dată, că legile cu dedicaţie, făcute pentru protejarea castei, reprezintă o cutumă în PSD. Şi mai confirmă că puterile statului – atât cea executivă, cât şi cea legislativă – sunt puse cu lejeritate în slujba unor găşti de partid, pentru a le ajuta să nu răspundă pentru ilegalităţile făcute, dacă au ajuns deja la ananghie, să le ofere imunitatea, în caz de ilegalităţi viitoare, să găsească tertipuri pentru a le ajuta să fenteze din mers unele legi ori să le anihileze pe altele. Totul, pentru bunăstarea lor ilicită, pentru liniştea şi libertatea lor.
Din 2012, de când USL preluase puterea, am asistat din partea PSD la un şir de acţiuni premeditate ce au avut ca scop major fuga de Justiţie, încălecarea acesteia şi protejarea marilor corupţi de partid. Acţiuni ce trădează metehne de grup infracţional organizat. Acţiuni la care PSD s-a dedat fie jucând în echipa USL, fie pe cont propriu.


1. În iulie 2012, toate acţiunile derulate de USL, în doar câteva zile, cu o viteză ameţitoare, au trădat premeditarea a ceea ce s-a vrut o lovitură de stat – ratată milimetric, din fericire. De la încercarea de înlăturare, în regim de urgenţă, a preşedintelui din funcţie, la înlăturarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, schimbarea Avocatului Poporului – singurul care putea ataca la CCR ordonanţele guvernamentale –, trecerea Monitorului Oficial din subordinea Parlamentului în cea a Secretariatului General al Guvernului – pentru ca modificarea de legi să aibă drum lin –, şi până la încercarea de îngrădire a prerogativelor CCR, pentru ca această instituţie să nu se mai poată pronunţa asupra deciziilor luate de Legislativ, indiferent despre ce aberaţii legislative sau contradicţii cu Constituţia era vorba – o prevedere pe care au inclus-o, un an mai târziu, şi în noua Constituţie care, pe motiv de dezintegrare a USL, nu a mai apucat să fie votată. Scopul tuturor acestor acţiuni era de a ajunge la putere şi de a-şi scăpa de Justiţie puşcăriabilii cu carnet de partid. De altfel, este de notorietate un discurs de-al lui Victor Ponta, dinainte de venirea la putere a USL, în care le promitea subordonaţilor de partid că totul va fi bine „după ce luăm controlul politic asupra DNA”.


2. Cum în vară, lucrurile nu merseseră chiar după plan, în toamnă, tot pentru protejarea membrilor grupului infracţional organizat s-a trecut la o altă acţiune marca USL. S-a încercat modificarea Legii 51/1991, privind siguranţa naţională, pentru a limita posibilitatea SRI de a valorifica în instanţă informaţii privitoare la marea corupţie, obţinute pe mandat de siguranţă naţională. Ceea ce ar fi însemnat că dosarele de mare corupţie începute până în acel moment ar fi fost compromise şi că majoritatea dosarelor de mare corupţie despre care am auzit în ultimii doi ani, plecate de la interceptări ale SRI – cum este şi cel foarte proaspăt, care priveşte retrocedările ilegale de pădure, în care apar şi numele senatorilor PSD Ilie Sârbu, Viorel Hrebenciuc, Ioan Adam –, nu ar fi existat.


3. În septembrie 2013, oameni din PSD căutau soluţia pentru salvarea celor care făcuseră din traficul de influenţă un modus operandi. Vizată pentru a fi modificată era Legea 78/2000, privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. La una dintre şedinţele Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor, Viorel Hrebenciuc, care era vicepreşedintele Camerei, le spunea colegilor parlamentari că legea trebuie modificată pentru că „acum, tot ce facem ca parlamentari este trafic de influenţă. Cu ocazia aceasta, să ne uităm atent şi la Legea 78/2000, pentru că aceasta este chestiunea care ne creează dificultăţi în activitatea noastră de parlamentari”. Dacă această lege ar fi fost modificată, dl Hrebenciuc nu mai apărea, azi, în două dosare instrumentate de DNA, acuzat, printre altele, de trafic de influenţă. 


4.Tot pentru protejarea şi menţinerea grupului infracţional organizat, în decembrie 2013 Legislativul a încercat să submineze eficacitatea cadrului legislativ al ANI şi să aducă, într-un mod lipsit de transparenţă, modificări la Codul Penal. Amendamente prin care majoritatea parlamentară USL a încercat, în „marţea neagră”, să-şi legifereze o super-imunitate şi să dezincrimineze conflictele de interese. Iar pentru salvarea a ceea ce se mai putea din rândurile celor condamnaţi şi ale celor care îşi aşteptau sentinţele definitive, s-a venit cu ideea votării Legii amnistiei şi graţierii, lege care, în aceeaşi „marţe neagră”, fusese şi ea la un pas de adoptare. Motivul real nu era nicidecum cel invocat oficial, suprapopularea penitenciarelor. Era doar încercarea de a-i scăpa de detenţie pe cei care nu mai puteau fi salvaţi din faţa Justiţiei.


5. În iunie 2014 – între pronunţarea primei sentinţe în dosarul „ICA” şi a celei definitive, când toate indiciile duceau spre condamnarea la detenţie a lui Dan Voiculescu – s-a venit cu o nouă propunere de lege a graţierii, destinată celor condamnaţi pentru corupţie. Iniţiativa, de data aceasta, nu venea dinspre PSD, ca prima, ci dinspre PC, parte alianţei de guvernare cu PSD şi UNPR.


6. Tot în vara acestui an, la presiunea baronilor şi baroneţilor de partid, PSD a încercat să-şi scoată de sub incidenţa legii aleşii incompatibili. Aşa că, în plină vacanţă parlamentară, deputaţii s-au mobilizat şi au pus în scenă o a doua „marţe neagră”, votând o lege care îi scoate din incompatibilitate pe primarii şi şefii de Consilii Judeţene care sunt şi membri ai adunărilor generale ale companiilor locale de utilităţi. Scăpându-i, în masă, de răspundere în faţa legii pentru acuzaţii de incompatibilitatea, care le-ar fi atras răspunderea penală.


7. În octombrie, Senatul a adoptat tacit – adică, fără să o supună la vot – iniţiativa legislativă a senatorului PSD Şerban Nicolae, care viza modificarea Codului Penal astfel încât cei care dezvăluie informaţii din dosare de corupţie să fie aruncaţi după gratii. Adică, procurori sau judecători, care dau informaţii dintr-un dosar – stenograme sau rechizitorii –, sau jurnalişti, care le publică. Dacă ar reuşi, înseamnă că ar fi ţinute departe de atenţia presei şi a opiniei publice dosare penale sensibile care, scăpate de sub control, riscă să devină ameninţări la adresa libertăţii unor nume grele din partid. Pentru că, în lipsa unei presiuni publice şi dacă „norocul” face ca aceste dosare să ajungă la magistraţi obedienţi, problema e ca şi rezolvată. Şi pentru că nu toată Justiţia este compusă din judecători şi procurori integri şi nu ar putea funcţiona eficient indiferent de cine ar fi condusă. În ultimii doi – trei ani, au fost „n” dosare grele de corupţie, care au vizat oameni ce păreau, până la un anumit moment, intangibili, dosare care nu e sigur că ar fi avut finalul pe care l-au avut – condamnări, uneori cu ani grei de detenţie, şi confiscări de averi – dacă ar fi fost ţinute departe de ochii şi urechile presei şi, implicit, de presiunea societăţii civile sau a opiniei publice.



Ce se va întâmpla în eventualitatea în care Victor Ponta va câştiga alegerile prezidenţiale este previzibil. Pentru că atât d-lui Ponta, cât şi baronilor săi le displace profund DNA – una dintre rotiţele intens dezavuatului “sistem băsist”, cu care premierul a promis, de mult timp, că se va lupta, din decembrie încolo, fără să intre în detalii privind “armele” folosite şi finalitatea pe care o urmăreşte. Iar corupţilor din partid, pândiţi de riscul de a face puşcărie, le-a promis "dreptate":  “În ziua în care pe poarta de la Cotroceni va ieşi Băsescu, îi vom face dreptate şi lui Costică Niculescu, şi celorlalţi”. Pericolul major este ca de lupta împotriva marii corupţii, unde DNA joacă un rol major, să se aleagă praful. Nici nu va fi nevoie de desfiinţarea DNA – deşi e un proiect luat (şi) de PSD în calcul încă din 2012, o astfel de decizie ar dinamita relaţia României cu UE. Va fi suficient să se modifice legea de funcţionare – care va trece cu lejeritate de o majoritatea parlamentară obedientă şi nu va întâmpina probleme nici la Cotroceni, unde va fi trimisă spre promulgare. Sau va fi suficientă înlocuirea conducerii DNA, după modelul patentat la Parchetul General, şi a şefilor de secţii, cu oameni îngenuncheaţi. (O dovadă de obedienţă, una doar, e de dată recentă, fiind făcută în dosarul “Lukoil”. După ce ambasadorul Rusiei la Bucureşti, Oleg Malginov, şi, la foarte scurt timp, premierul României, Victor Ponta, luau atitudine, public, în dosarul “Lukoil” – în care compania rusă este cercetată pentru evaziune fiscală şi spălare de bani, în valoare de aproape 230 de milioane de euro, ceea ce a atras punerea sechestrului asigurător, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti – aflat în subordinea Parchetului General, condus de Tiberiu Niţu, prietenul lui Victor Ponta – a ridicat parţial sechestrul de pe conturile şi stocurile Lukoil.) Acela ar putea fi momentul în care DNA va fi întors cu cel puţin zece ani înapoi, în “epoca Amarie” – când marea corupţie era identificată în rândul poştaşilor şi al portarilor de spital –, momentul în care marilor corupţi le va fi reasigurată liniştea. Cu alte cuvinte, va fi o mare victorie de grup infracţional organizat. Unul politic. Mult mai periculos decât un grup infracțional organizat care nu e conectat la decizia politică.

Prăbuşirea. De la Năstase la Voiculescu

Melania Cincea


Sunt două personaje în jurul cărora gravita un important microunivers. Şi unul, şi altul şi-au clădit şi apărat, din spirit de autoconservare, un sistem de luptă împotriva anticorupţiei. Unul s-a prăbuşit deja în propriul noroi. În cazul celui de-a doilea, prăbuşirea pare iminentă. Pentru că şi unul, şi altul s-au trezit faţă în faţă cu magistraţi care ştiu şi care vor să acţioneze pentru a dovedi failibitatea unui astfel de sistem, indiferent de gradul lui de ingeniozitate.

Privind la destinul ultimilor ani, pe de o parte, al lui Dan Voiculescu, pe de alta, al lui Adrian Năstase, observăm că ies la iveală o serie de similitudini.
Imaginea de oameni fără de care mersul înainte le părea ori le era unora imposibil. Dan Voiculescu şi-a dobândit statutul acesta aservind politicului trustul media proprietate a familiei şi, în egală măsură, aservind trustului o parte a scenei politice. Adrian Năstase şi l-a dobândit profitând de pârghiile puterii pe care le deţinea în calitate de şef de guvern şi şef de partid-stat.

Urcarea, ca zei vremelnici, pe un piedestal al unui sistem abil construit. Dan Voiculescu şi l-a construit de teama deznodământului defavorabil în dosarul ICA, construcţia fiind ba­zată pe un melanj de tehnici care a inclus intrarea sa în alianţe politice prefigurate drept câştigătoare, joaca de-a şi cu parlamentul, doar pentru a evita un proces la ÎCCJ şi pen­tru a plimba dosarul între instanţe şi a trage astfel de timp, punerea la dispoziţia prietenilor politici a studiourilor televiziunilor din Trustul Intact – pe care l-a înfiinţat, trecându-l ulterior pe numele fiicei sale – şi, nu în ultimul rând, folosirea afacerii media ca pe o armă împotriva celor care, prin ceea ce spun, scriu sau fac, i-ar fi putut periclita nu doar afacerile, ci şi libertatea. Adrian Năstase s-a construit cu ajutorul partidului, al sistemului. A tolerat, încurajat şi profitat de o corupţie instituţionalizată, iar, în paralel, a politizat profund justiţia, aplicarea actului de justiţie având pe atunci nevoie de accept dat în şedinţele de partid.

Inimaginabila condamnare. Au fost ani mulţi în care nimeni nu se gândea că vor ajunge condamnaţi pentru actele de corupţie comise. Înclin să cred că nici ei înşişi.
Înlocuirea ofensivei cu defensiva. După începerea urmăririi penale pe numele lui Dan Voiculescu, la Trustul Intact au fost frecvente campanii mediatice sinonime cu linşajul prin presă, îndreptate, în mare parte, împotriva unor judecători ai ÎCCJ şi membri CSM şi, în general, la adresa oricui care, prin ceea ce spune, scrie sau face, i-ar fi putut periclita libertatea. Nu au lipsit somaţiile lansate public, personal de către Dan Voiculescu, la adresa şefului statului, la adresa ex-procurorului general al DNA, Daniel Morar, ori denigrările la adresa fostului ministru al Justiţiei Monica Macovei. Adrian Năstase a apreciat şi el că ofensiva ar fi mai eficientă decât defensiva. De­monizate erau tot personajele din cauza că­rora îşi simţea libertatea ameninţată. Cam aceleaşi. Apoi, la un moment dat, când era aproape sigur pe victorie, în mai 2012 – după numirea la Justiţie a unui fost consilier personal de-al său, Titus Corlăţean –, îşi reactivase aroganţa din anii de glorie şi previzionase chiar acte de răzbunare: „Şi pentru că, de câteva zile, am văzut o escaladare a retoricii mincinoase din partea acestei unelte a justiţiei băsesciene (Monica Macovei – n.r.), cred că trebuie să aflăm şi adevărul. Să îi transmit faimoasei luptătoare anticorupţie că, surpriză, miturile pot fi distruse, odată cu mincinoşii care au stat la baza formării lor“. Aşa scria Adrian Năstase, pe blogul său, în 22 mai, cu câteva zile înaintea unui alt termen în tergiversatul dosar „Trofeul calităţii“ şi cu doar o lună înainte de decizia încarcerării sale.

Speranţa în infailibitatea sistemului creat şi întreţinut de ei. Şi unul, şi altul au mizat o lungă perioadă pe eficienţa sistemului pus la punct şi pe reuşita lor de a îngenunchea, în final, justiţia.


Prăbuşirea. Prăbuşirea este un cuvânt care, după toate probabilităţile, se va lega de destinul ambilor. Unul, Dan Voiculescu, pare aproape de această prăbuşire. De numele lui – al cărui dosar de corupţie, „ICA“, i-a adus de­ja o condamnare, în primă instanţă, la cinci ani de închisoare – vom mai auzi în contexte asemănătoare. În ultima vreme, pe numele său au fost deschise încă două dosare penale: unul pentru şapte acte de şantaj îndreptate împotriva administratorilor Romaqua, Nicolae Palfi şi Octavian Creţu, şi a lui Nelu Iordache, în care DNA vorbeşte despre taxe de protecţie împotriva denigrării, în valoare de 900.000 de euro, şi unul în afacerea Grivco - Academia Română. Iar de anul trecut este vizat într-un altul, pentru şantajarea fostului administrator al RCS&RDS, Ioan Bendei. Celălalt, Adrian Năstase, s-a prăbuşit deja, în vara lui 2012. Exact atunci când spera într-o salvare şi, apoi, într-o reîntoarcere glorioasă pe scena politică. A ieşit senin din povestea penală „Mătuşa Tamara“, dar a fost îngenuncheat în „Trofeul calităţii“ şi „Zambaccian“. Asta după ce şi unul, şi altul s-au trezit faţă în faţă cu magistraţi care ştiu şi care vor să acţioneze pentru a dovedi failibitatea unui astfel de sistem, indiferent de gradul lui de ingeniozitate.