26 de ani. Idealuri spulberate, idealuri înfăptuite.

Melania Cincea

Sunt multe idealuri care au fost spulberate, după Decembrie 1989 . Dar sunt şi unele care s-au înfăptuit. Printre ele – nu singurul, dar, poate, cel mai de preţ –, este libertatea. Fără de care ne este imposibil să concepem că am mai putea trăi.

Se împlinesc, zilele acestea, 26 de ani de când românii au ieşit în stradă, strigând „Libertate!”, dispuşi să-şi rişte viaţa pentru despărţirea de­finitivă de un regim totalitar şi de tarele acestuia. Peste o mie de oameni au murit, alţi aproape două mii scăpând cu viaţă după ce gloanţele au „muşcat” din ei. După ani de la acel Decembrie însângerat, unii spun că jertfa a fost degeaba. Da, sunt multe idealuri care au fost spulberate, aşa e...

Pentru că am ieşit din comunism, în Decembrie 1989, cu secrete care trebuiau bine tăinuite. Şi s-a reuşit ascunderea lor. Pentru că, imediat după Revoluţie, nomenclatura – oameni din eşaloanele secundare ale vechiului regim – s-a regrupat rapid şi a confiscat puterea, prin aranjamente de culise, punând bazele unui regim care, deşi ulterior s-a prezentat ca un artizan al statului democratic după 1989, a fost un demolator al său. A început, cum spuneam, prin confiscarea Revoluţiei, prin crimă (până în 22 Decembrie 1989, ziua căderii dictaturii Ceauşescu, Raportul Final al Comisiei Pre­zi­denţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Ro­mânia consemnează 162 de morţi, alţi 942 de oameni fiind ucişi până în 27 decembrie, zice-se “de teroriştii lui Ceauşescu”, terorişti neidentificaţi vreodată) şi prin mistificarea adevărului în procesul soţilor Ceauşescu (simulacrul de proces, în care au fost judecaţi în câteva ore şi executaţi, în zi de Crăciun, pentru omorârea a 60.000 de oameni). Un regim care a continuat prin deturnarea idealurilor Revoluţiei – exprimate explicit prin Proclamaţia de la Timişoara, din 11 martie 1990 şi prin manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, din 22 aprilie - 12 iunie 1990 –, recurgând pentru aceasta la fratricidul din 13 - 15 iunie 1990. Un regim care s-a dovedit nedemocratic, de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă.

Pentru că democraţia post-decembristă în România a început cu stângul. Atunci, în zorii anilor 90, s-a închegat sistemul transpartinic, bazat pe compromis şi îndatorare reciproce, urmând apoi, consolidarea lui aproape indestructibilă. Oameni din eşaloanele doi - trei ale regimului comunist, ajunşi în funcţii legislative sau executive importante, au dictat o continuitate, de un rafina­ment pervers, a sistemului comunist. A urmat perioada de spoliere a resurselor ţării. România a fost împărţită între ei sau, dacă au preferat – din motive de autoconservare – traiul sub motto-ul „sărac, dar cinstit“, au oferit-o, întru fidelizare, epigonilor lor. Reţelele de interese în care s-au constituit reprezentanţi direcţi şi indirecţi ai fostei puteri comuniste ori ai aparatului represiv al acesteia controlează şi acum, economic, politic şi mediatic, România.

Pentru că ideea de lustraţie a fost călcată în picioare. De aleşi ai poporului – parlamentari şi de stânga, şi de dreapta. A fost ne­voie de 22 de ani pentru ca lustraţia să treacă de la idee la lege votată – departe, însă, de forma gândită în 1990. Şi asta doar după ce, la începutului lui 2012, un om, Teodor Mărieş, a fost dispus să renun­ţe la viaţă pentru a-i de­termina să voteze Legea lus­traţiei. Şi atunci, inso­lenţa a fost cuvântul care a caracterizat atitudinea din Parlament. După o sută de zile în care Teo­dor Mărieş se aflase în gre­va foamei. Roberta Anastase, pe atunci, preşe­din­te al Camerei Deputaţilor, nu catadicsise să ceară discutarea şi votarea în regim de urgenţă a legii. Când, totuşi, legea a intrat în dezbatere, la presiu­nea societăţii civile, îngrijorată de deteriorarea stării de sănătate a lui Teodor Mărieş, a fost votată în bătaie de joc. Pen­tru a fi declarată neconstituţională, în scurt timp.

Pentru că singura condamnare a comunismului, ca regim ilegitim şi criminal, s-a făcut în baza unui act istoric. Am avut doar un Raport de condamnare a crimelor comunismului, realizat de Comisia Analiza Dictaturii Comuniste din Ro­mânia, „Comisia Tismăneanu”, un raport asumat oficial de fostul preşedinte Traian Băsescu. În 18 decembrie 2006, de la tribuna Parlamentului României, acesta denunţa, în numele Statului român, regimul comunist ca ilegitim şi criminal. Nouă ani mai târziu, unul din membrii Comisiei, Sorin Ilieşiu, încearcă să anuleze acest act istoric. Iniţiind o lege care prevede elaborarea unui alt document similar, numit, de această dată, Raport pentru condamnarea totalitarismului comunist şi pentru memoria naţională totalitară, care ar urma să fie realizat de Academia Română. Faptul că aeastă lege a trecut de Senat, în toamna acestui an, dovedeşte că, nu o dată, votul se dă, sau nu, nu pentru o idee, pentru o cauză, ci pentru sau împotriva unui om ori a unui grup politic. O idee în spiritul căreia anticomunismul penelist (ex-uselist, dată fiind mai noua apartenţă politică a d-lui Ilieşiu) este, iată, e mai acceptabil decât cel băsist, care fusese contestat vehement, cu înjurături şi răcnete.

Pentru că Justiţia a ferecat misterele Revoluţiei. Iar în toamna acestui an a venit lovitura de graţie. În 23 octombrie, Parchetul General – sub conducerea lui Tiberiu Niţu, al cărui nume a fost pomenit ca fiind implicat în evenimentele din Decembrie 1989, de partea celor care au tras – anunţa clasarea dosarului Revoluţiei, trecând, însă, sub tăcere numele procurorilor militar care au dispus această soluţie. Un dosar care a vizat uciderea a 709 oameni, rănirea prin împușcare a 1.855, rănirea în alte împrejurări a 343 de persoane și reținerea a 924 de oameni, în timpul evenimentelor din Decembrie 1989. Un dosar clasat deşi, din 2010, în România omorul este imprescriptibil. Un dosar clasat în condiţiile în care există o decizie a CEDO din 24 mai 2011, care spune clar că omorurile comise în timpul Revoluției nu se prescriu, deci anchetele trebuie duse la final. În toţi aceşti ani, în care dosarul Revoluţiei a fost tergiversat, CSM nu s-a autosesizat, nu a fost interesat de cauzele întinderii unei anchete pe durata a mai mult de un sfert de veac.


Totuşi, sunt şi idealuri care s-au înfăptuit. Printre ele – nu singurul, dar, poate, cel mai de preţ –, este libertatea. Fără de care ne este imposibil să concepem că am mai putea trăi.

Occidentul, Ungaria şi „turiştii” sovietici din decembrie 1989 (1)

Constantin Corneanu

Gyula Horn, fost prim-ministru al Ungariei, şi Eduard Sevardnadze, fostul ministru de Externe al URSS, semnează un acord privind retragerea trupelor sovietice din Ungaria (Moscova, martie 1990). O fotogramă din istoria excelentelor relaţii ungaro-sovietice

Rolul şi locul serviciilor de intelligence occidentale şi sovietice în amorsarea şi desfăşurarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989 reprezintă un subiect incitant şi aflat mereu în actualitate fiind înscris pe agenda de lucru a istoricilor şi a analiştilor care caută să înţeleagă evoluţia fostelor ţări socialiste înainte şi, mai ales, după anul 1989.

În decembrie 1989, pe teritoriul naţional al României s-au aflat o serie de cetăţeni străini, cu precădere sovietici, investiţi, de către istoriografia şi memorialistica fostei Securităţi, cu calitatea de membri ai trupelor speciale sovietice (Spetsnaz/GRU) şi al căror număr continuă să fie subiect de dispută istoriografică. Memorialistica foştilor ofiţeri din DSS consideră că aceştia s-au implicat, mai mult presupus decât dovedit, în izbucnirea şi desfăşurarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989, nefiind luat în considerare, totuşi, imensul potenţial exploziv al unei societăţi care dorea, cu orice preţ, înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere şi reformarea sistemului socialist din România acelor timpuri. Nu contest existenţa unor agenţi secreţi occidentali sau răsăriteni în România, precum şi faptul că aveau anumite planuri de acţiune, însă a pune în seama lor izbucnirea revoltei populare de la Timişoara, din 16 decembrie 1989, reprezintă o negare a unui adevăr istoric: oamenii s-au revoltat la gândul că regimul Ceauşescu refuză să se predea în faţa ISTORIEI şi a adevărurilor sale. Revoluţia Română din decembrie 1989 a fost generată de o revoltă populară născută ca urmare eşecului politic şi economic al elitei politice româneşti din acele timpuri istorice, s-a radicalizat pe măsură ce represiunea regimului Ceauşescu se dovedea tot mai dură şi a atins apogeul prin respingerea totală a vechiului sistem politic. Totul într-un context internaţional în care „căderea Zidului Berlinului - mărturisea Milt Bearden, analist al CIA pe probleme sovietice - a fost prima lovitură dintr-o competiţie nescrisă între CIA şi CNN, care avea să continuie în ultimii ani ai Războiului Rece”.

Căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989) 

În septembrie 1989, conducerea postului Radio Europa Liberă a convocat o şedinţă la care au participat redactorii de bază ai secţiei române (directori, şefi de compartimente şi de emisiuni). Aceştia au fost chestionaţi în legătură cu o temă sensibilă: existenţa/inexistenţa vreunei grupări politice sau categorii sociale sau profesionale capabilă să-l înlăture de la putere pe Nicolae Ceauşescu. Nicolae Stroescu-Stânişoară, directorul-adjunct al postului Radio Europa Liberă, a fost de părere că „existau nemulţumiri mari în armata română şi, în cazul unor reacţii violente la Bucureşti, militarii ar putea avea un cuvânt greu de spus”, însă nu în favoarea lui Nicolae Ceauşescu.

În timpul interogatoriilor la care a fost supus de către ofiţerii Departamentului Securităţii Statului (DSS), între 11 martie şi 7 mai 1989, Silviu Brucan a oferit o serie de informaţii valoroase privind politica SUA şi a ţărilor membre ale Comunităţii Economice Europene (CEE) faţă de România socialistă. „Din discuţiile purtate (de către Silviu Brucan – n. n.) cu ambasadorul Roger Kirk şi consilierul politic Michael Parmly a reţinut că actuala campanie iniţiată împotriva R.S. România de guvernele statelor membre ale NATO a fost concepută în cadrul unei şedinţe a ambasadorilor acestora la Bucureşti, care ar fi avut loc la misiunea diplomatică americană”, raportau ofiţerii-anchetatori, pe 2 aprilie 1989, către şeful DSS, generalul-colonel Iulian Vlad. Diplomaţii americani îl informaseră pe Silviu Brucan de faptul că Franţa urma să deţină rolul de „prim atacant”, alături de celelalte ţări membre ale CEE, deoarece „Washingtonul nu mai are capacitatea de a exercita influenţă asupra Bucureştiului, datorită renunţării la clauză, în timp ce Franţa şi celelalte ţări vest-europene prin relaţiile economice ce le au cu ţara noastră (România – n. n.) dispun de posibilităţi mult mai mari în acest sens”. Ambasadorul SUA la Bucureşti, Roger Kirk, va efectua la mijlocul lunii aprilie 1989 o vizită la Washington pentru a constata care va fi exact politica noii administraţii republicane faţă de România socialistă. Vizita l-a convins de faptul că administraţia Bush „nu vroia să-l ia în braţe pe Ceauşescu” şi „ca şi în anii precedenţi, guvernul SUA va încerca să menţină, în măsura posibilului, contacte cu o parte cât mai mare a societăţii româneşti evitând, în acelaşi timp, o identificare directă cu guvernul lui Ceauşescu”.

Silviu Brucan

"Washingtonul nu mai are capacitatea de a exercita influenţă asupra Bucureştiului, datorită renunţării la clauză, în timp ce Franţa şi celelalte ţări vest-europene prin relaţiile economice ce le au cu ţara noastră (România – n. n.) dispun de posibilităţi mult mai mari în acest sens” Raport DSS (aprilie 1989)


În interogatoriul din 5 aprilie 1989, Silviu Brucan va declara, cu referire la strategia SUA faţă de România, că diplomaţii americani apreciază că, în momentul de faţă în România nu există forţe politice care să determine o schimbare şi tocmai de aceea doresc o stabilizare a relaţiilor româno-americane, însă aceasta nu înseamnă că SUA „nu vor continua, ca şi până acum, să contacteze şi să încurajeze pe disidenţi şi opozanţi şi chiar să condiţioneze anumite vizite sau înţelegeri de modul în care sunt rezolvate aşa-zisele probleme ale drepturilor omului” în România. Ofiţerii-anchetatori ai DSS vor raporta: „Menţionează (Silviu Brucan – n. n.) că, în prezent, nu se poate vorbi despre o concepţie clară a Departamentului de Stat cu privire la obiectivele politice şi economice urmărite în România, din moment ce actuala administraţie americană procedează la o revizuire generală a laturilor politicii externe. După opinia lui Brucan Silviu, faptul că Departamentul de Stat studiază propunerea lui Henry Kissinger, denumită Ialta II, privind reîmpărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est, ilustrează confuzie şi lipsă de decizie a administraţiei”. Totuşi, trebuie menţionat faptul că în această perioadă de reconfigurare a politicii externe a Statelor Unite faţă de URSS şi sateliţii săi, Aldrich Hazen Ames, ofiţer CIA cu o vechime de 31 de ani în cadrul Agenţiei (agentul KOLOKOL pe ştatele de plată ale KGB), furniza informaţii importante KGB-ului din postura de membru în secţia URSS a Grupului de Analiză al Centrului pentru Contraspionaj al CIA. KGB-ul l-a considerat pe Rick Ames atât de valoros, încât i-a plătit 2,7 milioane de dolari şi i-a promis încă 1,9 milioane de dolari.

Aldrich Ames, cârtiţa KGB-ului în CIA

În contextul evoluţiei evenimentelor din spaţiul Europei Centrale şi de Răsărit în vara - toamna anului 1989, Ungaria va permite postului Radio Europa Liberă să deschidă o reprezentanţă la Budapesta, astfel încât DSS-ul va raporta, pe 13 octombrie 1989, că „organele de specialitate americane preconizează ca, prin intermediul postului de radio Europa Liberă, să-şi amplifice acţiunile de spionaj, diversiune şi propagandă ideologică la adresa RS România”. Nicolae Ceauşescu va fi informat de faptul că „organele de specialitate americane au continuat să plaseze variante potrivit cărora România va fi ţinta unor intervenţii militare din partea vecinilor” în condiţiile în care „ungurii insistă să fie retrase unităţile de aviaţie sovietice dislocate pe aerodromul din Debreţin, considerate ca un scut între Ungaria şi România”.

 Garda militară ungară pregătită pentru ceremonia de primire a preşedintelui SUA (1989)

Începând din vara anului 1989, Ungaria începuse să aibă şi o agendă proprie în cadrul Tratatului de la Varşovia folosindu-se de problematica drepturilor omului şi cele ale minorităţilor, miza fiind impunerea intereselor personale şi o autoritate privilegiată asupra spaţiului românesc. Guvernul de la Budapesta insista pentru „coordonarea activităţii” unui nou Comitet Special al Pactului de la Varşovia pentru Drepturile Omului şi Problemele Umanitare. În condiţiile unei relaţii speciale între Moscova şi Budapesta, amplificată de personalitatea lui János Kádár, oficialii de la Budapesta recomandau înfiinţarea acestor noi organisme şi implementarea anumitor „obligaţii comune” referitoare la drepturile minorităţilor, cu ocazia desfăşurării reuniunii Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia din iulie 1989, cu speranţa unui eşec care putea să fie pus pe seama poziţiei dure a României cu privire la drepturile umane şi la cele ale minorităţilor, şi, totodată, de a se asigura că opinia publică internaţională era informată pe canalele corespunzătoare. Un aspect relevant pentru aceste relaţii „speciale” ungaro-sovietice este oferit de ceremonia din 7 noiembrie 1987 când s-au aniversat 70 de ani de la izbucnirea şi desfăşurarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917 din Rusia. La Budapesta au fost organizate ceremonii de depuneri de coroane de flori la statuia lui V. I. Lenin, din Dumbrava Oraşului (Varosliget), la Monumentul Ostaşului Sovietic, de pe dealul Gellert, urmate de o seară festivă la Opera Naţională a Ungariei. Numeroşi lideri din conducerea de partid şi de stat a Ungariei au participat la recepţia oferită de Ambasada URSS la Budapesta.

Mihail S. Gorbaciov şi George H. Bush, oamenii care au înţeles că lumea trebuie schimbată

DSS-ul se va afla în alertă totală având în vedere jocul politico-diplomatic al Ungariei, care îşi afişa, din nou, intenţiile revizioniste, în contextul schimbărilor din spaţiul Europei Răsăritene din vara-toamna anului 1989. „Competenţele informative ale Direcţiei I în problematica acţiunilor de factură revizionistă au permis să se sesizeze reconfigurarea unor riscuri de acest gen din direcţia Ungaria, cercurile revizionist-iredentiste din această ţară încercând să introducă problema Transilvaniei în ecuaţia schimbărilor politice inevitabile din România. La nivelul Direcţiei I funcţiona, din anul 1986, Comandamentul unic de luptă contra revizionismului şi extremismului iredentist maghiar şi erau monitorizate cazurile importante din această problematică (László Tökés, Sütő András, Szőcs Géza, Domokos Géza ş.a.). Informaţiile obţinute la sfârşitul anilor '80 relevau că una dintre modalităţile de acţiune ale revizionismului ungar o reprezenta folosirea fugarilor români staţionaţi în Ungaria în acţiuni vizând subminarea şi răsturnarea regimului Ceauşescu. La Direcţia I erau gestionate şi informaţiile privind faptele infracţionale la regimul frontierei de stat cu relevanţă pentru securitatea naţională, ceea ce a permis să se sesizeze că, începând din vara anului 1989, autorităţile ungare au început să returneze sistematic cetăţeni români trecuţi ilegal în această ţară”, mărturiseşte generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu, unul dintre liderii Direcţiei a I-a Informaţii Interne din DSS.

Referitor la numărul celor care căutau azil politic în Ungaria, trebuie menţionat faptul că acesta a sporit de la 6.500 în 1987 la 15.000 în 1988, în timp ce în 1985 fuseseră 1.700 de persoane şi 3.300 în 1986. În 1988 au primit permis de şedere temporară în Ungaria un număr de 13.400 cetăţeni români, dintre care doar 8% erau români, restul fiind etnici maghiari din Transilvania. În august 1989 se refugiaseră în Ungaria un număr de 25.000 de oameni, dintre care 25% erau români, iar în Iugoslavia se refugiaseră un număr de 5.000 de oameni în perioada ianuarie - mai 1989. În urma semnării de către Ungaria a Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la refugiaţi, în martie 1989, doar 29 de azilanţi au fost trimişi înapoi, în iulie 1989, în raport cu cei 1.650 de refugiaţi trimişi înapoi în 1988. În noiembrie 1989 se aflau în Ungaria, conform datelor oficiale, un număr de 24.000 de cetăţeni români, dintre care o şesime erau etnici români.

În august 1988, televiziunea maghiară îi va avea ca invitaţi pe adjunctul ministrului de Externe al URSS, Vladimir Petrovski, şi pe istoricul Roy Medvedev pentru o discuţie privind necesitatea autonomiei teritoriale a etnicilor maghiari din Transilvania. Înaltul diplomat sovietic a declarat că există o asemănare între „tensiunile româno-ungare şi situaţia naţionalităţilor din Transilvania cu problema din Nagorno-Karabah”, în timp ce Roy Medvedev a criticat regimul Ceauşescu pentru „represiuni la adresa minorităţii maghiare” şi a cerut reinstituirea „regiunii autonome Transilvania”. Încurajaţi de aceste afirmaţii, liderii politici de la Budapesta au trecut la o reiterare permanentă a cererii de autonomie pentru Transilvania. În iulie 1989, Mátyás Szürös, secretar al CC al PMSU cu probleme internaţionale şi, mai apoi, preşedinte al Parlamentului Ungariei din a doua parte a anului 1989, va declara unui jurnalist de la Radio Europa Liberă că „cea mai bună soluţie pentru problemă (a Transilvanie – n. n.) ar fi fost să se acorde Transilvaniei «autonomie» după cel de-Al Doilea Război Mondial”.

În continuarea declaraţiilor ostile ale oficialilor de partid şi de stat de la Budapesta, Ministerul Apărării al Ungariei a reformulat noua strategie militară maghiară, astfel încât, după cum observa un analist de la Radio Europa Liberă, Budapesta a impus redesfăşurarea trupelor care timp de patru decenii au fost staţionate la frontiera cu Austria, în Vest, spre regiunea de Sud-Est, adică de la frontiera cu Austria la aceea cu România. Totuşi, la începutul lui iulie 1989, un ofiţer al armatei maghiare a declarat pentru mass-media că Ungaria nu mai este capabilă să respecte cerinţele militare ale Tratatului de la Varşovia în condiţiile în care toate investiţiile din domeniul apărării au fost sistate. Nu mai fuseseră cumpărate avioane noi, iar tancurile care trebuiau înlocuite, în urmă cu 10 ani, se aflau încă în activitate. Unii observatori ai fenomenului militar maghiar menţionaseră faptul că forţele armate ale Ungariei trebuiau reduse cu 30 – 40% dacă se dorea menţinerea unui echilibru între eficienţă şi operativitate. În ianuarie 1989, Ungaria anunţase că planificase o reducere cu 8,8% a forţelor armate în următorii doi ani. După o atentă analiză, Servicul de Documentare de la Radio Europa Liberă va afirma că ameninţarea românească la adresa Ungariei era practic inexistentă, astfel încât declaraţiile oficialilor de la Budapesta pot fi considerate ca făcând parte mai degrabă dintr-un joc politic. Pe 27 iulie 1989, analistul Douglas Clarke a concluzionat: „Având în vedere că relaţiile dintre Ungaria şi România s-au înrăutăţit, oficialii maghiari continuă să facă referire la ceea ce ei susţin a fi ameninţări militare ale României. Nu există nicio dovadă cu privire la o ameninţare şi nici un motiv să ne aşteptăm la un conflict real”. Totul se afla în legătură eşecul discuţiilor dintre Ungaria şi Romania de pe 8 iulie 1989 din Bucureşti, astfel încât ministrul de externe maghiar Gyula Horn se va alătura vocilor care susţineau o posibilă ameninţare militară, chiar nucleară, a României la adresa Ungariei.

Servicul de Documentare de la Radio Europa Liberă va afirma că ameninţarea românească la adresa Ungariei era practic inexistentă, astfel încât declaraţiile oficialilor de la Budapesta pot fi considerate ca făcând parte mai degrabă dintr-un joc politic

 Deschiderea frontierei ungare spre Vestul Europei

La o conferinţă de presă din Budapesta din 10 iulie 1989, Gyula Horn a susţinut ideea că oficiali români de rang înalt au anunţat că România este capabilă să producă arme nucleare şi că, în curând, România va produce rachete cu rază medie de acţiune. Pe 28 august 1988, Nicolae Ceauşescu se lăudase în timpul întâlnirii de la Arad, cu Károly Grósz, că România poate produce sau fabrica orice, chiar dispozitive nucleare. Pe 14 aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu informase CC al Frontului Unităţii Socialist-Democratice despre faptul că România are „capacitatea tehnologică” de a produce arme nucleare, dar că a ales să nu continue cercetările în acest domeniu deoarece „noi cerem eli­minarea armelor nucleare din toate statele din lume şi vrem o lume fără arme şi războaie”. Analistul Douglas Clarke va concluziona: „Este posibil ca îngrijorarea lui Horn legată de posibila ameninţare cu rachete să se bazeze pe un articol apărut în ediţia din 8 mai 1989 a săptămânalului german «Der Spiegel» care susţinea că în România este în desfăşurare un plan de construire de rachete nucleare cu rază medie de acţiune, utilizându-se proiectele furnizate de o companie din Germania de Vest. Niciun guvern sau agenţie privată nu a confirmat aceste presupuneri, chiar şi presa din Ungaria reacţionând cu scepticism la aceste zvonuri. (...) Au existat speculaţii cu privire la faptul că Ceauşescu este interesat de producerea unor rachete nucleare cu rază medie de acţiune, dar nu în folosul României. Comerţul cu armament, în special cu ţările Lumii a Treia, a fost o sursă importantă de venituri pentru economia strâmtorată a României. Rachetele cu rază medie de acţiune ar fi foarte căutate pe piaţă”. Totodată, Csaba Tabajdi, adjunctul secţiei pentru relaţiile cu partidele conducătoare din cadrul Departamentului Internaţional al PMSU, va declara ziarului italian La Stampa, pe 14 iunie 1989, că „marea majoritate a maghiarilor ştiu că un atac nu va veni dinspre vest, ci dinspre sud-est”, adică din România socialistă. Colegul său din Departamentul Internaţional al PMSU, Geza Kotai, va declara pentru Radio Budapesta, pe 26 iunie 1989, că, totuşi, „Tabajdi a făcut o «eroare tactică» atunci când a vorbit despre asemenea probleme în străinătate fiind”.

Istoricul şi diplomatul Alexandru Ghişa, ataşat cultural la Ambasada Republicii Socialiste România din Budapesta în perioada 1987 – 1989 şi, mai apoi, consilier politic în perioada 2000 - 2005, consideră că: „Ofensiva ungară împotriva României s-a derulat în anii 1987 – 1989, pe trei segmente: 
1) cultural-istoric, pentru a demonstra apartenenţa Transilvaniei la spaţiul ungar; 
2) «Fenomenul refugiaţilor», prin care era atacată administraţia de stat şi dictatura ceauşistă; 
3) Sprijinirea comunităţii maghiare din România, invocându-se privarea acesteia de drepturi şi libertăţi”.

Cea mai amplă demonstraţie anti-românească s-a desfăşurat pe 27 iunie 1988, la Budapesta, când circa 200.000 de cetăţeni maghiari au protestat în faţa Ambasadei României socialiste împotriva regimului Ceauşescu, precum şi, dar mai ales, pentru Transilvania fiind folosite „toate elementele propagandistice de natură revizionistă”, cu acordul, binenţeles, al conducerii ungare de partid şi de stat. În contra-replică, pe 28 iunie 1988, Bucureştiul, printr-o decizie unilaterală, închide Consulatul General al Ungariei de la Cluj-Napoca. Personalul urma să părăsească clădirea şi teritoriul României în termen de 48 de ore. Motivul invocat de regimul de la Bucureşti a fost demonstraţia „antiromânească”, „naţionalistă şi şovinistă” de la Budapesta din ziua anterioară, iar la nivelul CC al PCR „s-a luat în calcul inclusiv oportunitatea funcţionării Ambasadei RSR la Budapesta”. 

Totodată, trupele sovietice din Ungaria şi cele maghiare au început redislocarea de la graniţa vestică cu Austria spre frontiera de est cu România, în dorinţa de a crea o „zonă a păcii” cu Austria. Pe 25 aprilie 1989, trupele sovietice din Ungaria au început în mod oficial retragerea parţială din spaţiul maghiar în prezenţa jurnaliştilor străini şi a „reprezentantei de origine maghiară a Parlamentului italian, Ilona Staller”. La începutul lui iulie 1989, ministrul ungar al Apărării, Ferenc Karpati, va declara că rapoartele care menţionau redesfăşurări de trupe sovietice de la graniţa cu Austria la cea „cu România erau «ştiri panicarde» care nu aveau nicio bază”, uitând să menţioneze faptul că un regiment motorizat de puşcaşi fusese redislocat, cu numai două săptămâni înainte, de la Szombathely, în jumătatea vestică a Ungariei, la Debreţin. Alianţa Nord-Atlantică fusese notificată de faptul că pe teritoriul Ungariei se aflau 62.000 de militari sovietici, însă oficialii NATO credeau că sunt 65.000 de militari sovietici, iar după anumite surse chiar 85.000. Secretarul general al Tratatului de la Varşovia, diplomatul sovietic Ivan P. Aboimov, va confirma unui jurnalist rus, pe 26 aprilie 2005, că „Ungaria voia ca noi să intervenim în România, fiindcă spera să soluţioneze astfel problema Transilvaniei”. Pe 20 decembrie 1989, preşedintele provizoriu al Ungariei, Mátyás Szürös, a declarat într-un interviu pentru Radio Budapesta că ţara sa sprijină „autonomia” şi „independenţa” Transilvaniei.


„Ungaria voia ca noi să intervenim în România, fiindcă spera să 
soluţioneze astfel problema Transilvaniei” 
Ivan P. Aboimov, adjunct al ministrului de Externe al URSS (1989)


Referindu-se la aceste mişcări de trupe ungare spre frontiera cu România, Károly Grósz, premierul Ungariei şi liderul PMSU, a mărturisit, după 22 decembrie 1989: „La momentul acela, relaţiile noastre cu România erau foarte tensionate, din cauza problemelor pe care le aveau maghiarii din Transilvania. Cum primisem ameninţări nucleare din partea lui Ceauşescu, am ordonat transferul trupelor de la graniţa cu Austria spre cea cu România. Această mişcare de trupe a fost probabil percepută de serviciile de informaţii din Occident ca fiind pregătiri pentru o acţiune militară”. Pe 1 decembrie 1989, prim-ministrul ungar Miklós Németh a anunţat public că o parte substanţială a forţelor armate va fi regrupată din regiunea de vest a ţării şi că trupele vor fi transferate la graniţa română. 



va urma

Comunismul n-a existat?

Tudor Călin Zarojanu

În decembrie 1989, la 33 de ani, ştiam foarte puţine despre comunism.

Ştiam ceea ce mi se întîmpla mie şi celorlalţi români. Nu aveam apă caldă aproape niciodată, deseori nici rece, iarna nici căldură (am avut 16 grade în casă şi 6 la birou – în sediul central al unii minister!); lumina se oprea mereu şi pentru lungi perioade, făcînd frigiderul să curgă şi pe noi să bîjbîim cu lumînările sau lampa de gaz; nu se găsea aproape nimic de mîncare şi pentru ce se găsea trebuia să stai la coadă cu orele şi să prezinţi buletinul sau cartela; nu se găsea aproape nimic din nimic – de la haine la benzină – şi ce se găsea era de proastă calitate; blocurile erau adevărate dormitoare comune, cu instalaţii, izolări şi finisaje dezastruoase; practic nu exista presă; eram sufocaţi de o propagandă imbecilă, pe toate căile şi în toate locurile, mergînd pînă la pancartele de pe marginea drumului care clamau – în sistemul „gura păcătosului…” – „Să trăiască libertatea, pacea şi securitatea!”, după cum în supraaglomeratele mijloace de transport în comun, cu oameni atîrnînd pe scări, un afiş recunoştea involuntar: „Conducătorul are drept de control”…; Partidul, Securitatea şi Procuratura ajunseseră pînă în patul românilor şi o întrerupere de sarcină putea însemna moartea, puşcăria sau un copil tarat; nu prea puteai ieşi din ţară, uneori nici în URSS; Occidentul – inclusiv şi mai ales oameni din Est evadaţi acolo – protestau faţă de încălcarea drepturilor omului dincoace de Cortina de Fier; în fine, ştiam – extrem de vag, extrem de puţin – despre existenţa în ţară a unor disidenţi care au încercat ceva.

Ştiam lucrurile astea şi toate celelalte pe care le trăiam din plin, sufocant, copleşitor, zi de zi, ceas de ceas şi-n proporţie de masă.

Ştiam şi cîte ceva despre trecutul recent, despre trecerea bruscă, brutală, forţată, de la capitalism la socialismul de sorginte comunistă: că noul sistem a fost „importat” şi impus; că la mijlocul deceniului cinci PCR era compus dintr-o mînă de oameni care nu reprezentau pe nimeni; că anii ’50 sînt numiţi „obsedantul deceniu”, pentru că atunci s-au comis nişte „erori” şi „excese” despre care, după 1970, era voie să pomeneşti, sub umbrela atît de delicatei definiţii „Stîngismul – boala copilăriei comunismului”; ştiam că în acea perioadă au existat arestări abuzive, soldate cu puşcăria sau trimiterea la Canal; că s-a făcut cu forţa colectivizarea.

Şi cam atît. Aşadar, nu ştiam mai nimic despre comunism, ci doar despre unele dintre efectele lui – destul de bine în ceea ce privea prezentul, aproape deloc referitor la trecut.

Cele de mai sus şi cele de mai jos nu mă reprezintă doar pe mine. Nu sînt un caz particular. Este motivul pentru care ţin să fac publice aceste amintiri, pentru că socotesc că reprezintă un fenomen, important în tentativa de a înţelege revenirea României de la comunism la capitalism.

Particular cu adevărat este doar faptul că radioul din casa părinţilor mei nu prindea „Europa Liberă”. Înainte de a-mi pune sau nu problema unor opinii politice sau a bunei informări, m-ar fi interesat postul münchenez măcar pentru „Metronom”, pentru că eram – eu şi prietenii mei – frenetici consumatori de muzică bună. Dar trebuia să mă mulţumesc cu înregistrări – care de altfel circulau foarte bine, de la rolele legendarului Tesla B4 şi discurile de vinil (colegul meu Radu Popovici a avut în mînă „Machine Head” – Deep Purple la trei zile după ce Cornel Chiriac îi anunţase lansarea!) pînă la casete (Cristi Ocroş a avut primul casetofon, Sony, din gaşca noastră, instrument pe care în fiecare an, pe 18 septembrie, am ascultat, ani de-a rîndul, „Hey, Joe”, aprinzînd o lumînare pentru Jimi Hendrix).

E drept, în lipsă de „Europa Liberă”, tata asculta, în fiecare seară, pe tranzistorul japonez cumpărat din Franţa în prima şi singura lui ieşire în Occident, „Vocea Americii” (radioul cel mare nu prindea nici acest post).


Dar noi nu.

Noi, copiii, nu ascultam, deşi tata dădea volumul destul de tare. Auzeam, dar nu ascultam. O s-o spun tranşant: nu ne interesa.

Mă aflam, pe vremea aceea, la intersecţia a două grupuri de adolescenţi: cel al surorii mele (cu trei ani mai mare), în care eram acceptat, şi cel al meu. Chiar dacă existau inevitabile fluctuaţii de „personal”, pot vorbi despre două nuclee constante a cel puţin zece tineri, dar în total s-au perindat prin cele două găşti peste o sută pe care mi-i amintesc bine. Mediul nostru era cel intelectual, atît prin „origine”, cît şi prin preocupări. Cea mai mare parte a timpului ne-o petreceam bîntuind pe străzi şi vorbind despre cîte-n lună şi în stele, de la relaţii sentimentale pînă la „Estetica” lui Benedetto Croce.

Dar nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată despre politică, despre Ceauşescu, despre Partid, Securitate, Est-Vest, războiul rece etc. Şi asta în ciuda faptului că o parte dintre noi călătoreau des peste graniţă, urmare a faptului că părinţii lor (taţii, mai exact) se aflau în diferite posturi la Madrid, Paris şi Moscova.

Nu, nu vă gîndiţi la frică. Nu aveam absolut nicio reţinere în a vorbi despre orice, mai ales între noi, copiii. Nici prin cap nu ne trecea că posturile respective ar fi putut fi unele duble sau de acoperire şi nu am primit niciodată niciun semnal de la părinţii noştri că ar trebui să evităm anumite subiecte despre anumite persoane.

Toate astea nu înseamnă că nu observam ce se întîmplă în jur (e drept, ne şi aflam, în anii ’70, în perioada cea mai relaxată a regimului) şi că nu ne raportam în niciun fel la autoritatea statului. Dar o făceam – mutatis mutandis – în acelaşi fel în care ne raportam la autoritatea părinţilor sau a profesorilor. Statul, sistemul, erau prezumate a fi factori de constrîngere, de reguli, de severităţi – cu care „luptam” exact atît cît simţeam nevoia, în fronda vîrstei. De pildă, am avut mai multe „meciuri” haioase cu Miliţia, care mai mult ne amuzau decît ne indignau. De altfel, chiar în acea vreme de „deschidere” picase celebra vizită a lui Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, cu tot ceea ce a urmat, inclusiv miliţieni care te opreau pe stradă dacă aveai plete sau blugi. Se zvonea că unii tineri ar fi foşti tunşi cu de-a sila, dar n-am cunoscut niciun caz concret, drept care am tratat fenomenul ca pe o bizarerie tîmpită, care nu ne-a afectat în mod direct.

Fundalul acestei (non)atitudinii, baza lui, era – şi acum ajung la esenţă – (non)atitudinea părinţilor noştri. Nu vorbeam între noi despre lucrurile astea nu numai pentru că nu păreau să ne afecteze în mod direct, ci şi pentru că nu aflam aproape nimic de la părinţi, de la familie – nici măcar de la cei vîrstnici, care prinseseră în plin perioada interbelică, iar unii dintre ei, chiar rude apropiate, pierduseră averi prin naţionalizare. Nu ni se spunea mai nimic. De aceea, între altele, n-am ştiut mai nimic despre puşcăriile politice. Cîteva cazuri particulare şi atît de vagi încît nu rămăsesem cu impresia unor nedreptăţi punctuale. Nu ştiam, aşadar, DE CE ajunseseră oamenii în puşcărie, avînd chia îndoieli asupra nevinovăţiei lor… Şi, în orice caz, nu aveam absolut nicio imagine despre amploarea fenomenului. Sute de mii de oameni încarceraţi pentru o idee, sau nici atît, milioane de ani de condamnare, zeci de mii de morţi, nenumărate vieţi distruse!? – aşa ceva nu ajunsese la urechile noastre.

Nu ştiam nimic nici despre Ungaria lui 1956. Evident, am aflat despre Cehoslovacia lui 1968, dar atunci, dacă atîţia intelectuali maturi la ora evenimentelor au recunoscut ulterior că s-au lăsat păcăliţi de „revolta” lui Ceauşescu, ce-ar fi putut înţelege nişte copii de 12-15 ani!? Am înţeles că e ceva între „noi” şi „ei”, între România şi URSS, dar n-am avut reprezentarea semnificaţiilor de sistem şi, de fapt, n-am ştiut ce se întîmplase la Praga, ci doar că „au intrat ruşii”. O luptă militară, nu una ideologică!

Părinţii noştri, familiile noastre nu ne-au spus niciodată că ar fi bun comunismul sau Ceauşescu, dar nici că ar fi răi. Memoria mi-ar putea juca feste – şi, pe cale de consecinţă, aş putea comite nedreptăţi – dar sînt documentat: în vremea aceea notam în jurnalele mele, pe care le-am păstrat pînă azi, tot ceea ce mă interesa cît de cît, de la replici ale prietenilor şi scorurile pe seturi ale principalelor meciuri ale lui Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, pînă la cronici personale ale cărţilor şi spectacolelor. Or – nu se găseşte acolo, în zeci de caiete, pe care le-am păstrat, scrise între 13 şi 19 ani, nimic despre comunism, nici de rău, nici de bine, iar Ceauşescu e pomenit doar în legătură cu urmările cutremurului din 4 martie 1977, respectiv cu retragerea echipei de gimnastică din Campionatul European, din cauza mînăriilor ruşilor, în toamna aceluiaşi an (se ştia  că a fost decizia lui directă).

Despre istoria modernă a României, 95% din puţinul pe care îl ştiam avea ca sursă ce ni se spunea la şcoală şi doar 5% familia şi anturajul. Nu ştiam regii României şi am aflat foarte târziu că unul dintre ei trăieşte! Chiar şi asta s-a datorat unei întâmplări: am aflat că o rudă plecată din ţară lucra la recepţia unui mare hotel american cînd, printr-o carte de vizită, s-a anunţat sosirea familiei regale. Însăşi sintagma „familia regală”, pe care o auzeam prima dată (pe la sfîrşitul anilor ’70, cred), mi-a sunat străin, ciudat, din alt veac. La fel, nu ştiam nimic despre marile familiile româneşti care au dominat Europa!

Tot pe-atunci, un prieten cu cîţiva ani mai mare, Nicolae Manu „Dody”, care se străduia să mă „educe” din mai multe puncte de vedere, mi-a pus în braţe Carta Drepturilor Omului, atrăgîndu-mi atenţia asupra celui referitor la libera călătorie. Am fost puţin emoţionat (Drepturile Omului erau cumva legendare, se vorbea despre ele fără a se şti prea bine ce conţine documentul – lucru rămas valabil pînă azi, de altfel!), dar nu speriat (dacă află cineva!?), nici foarte interesat. Mi-era clar că în România nu se respectă, detaliile mi se păreau mai puţin importante.

Mă opresc puţin să-mi trag răsuflarea. Nu e tocmai uşor sau plăcut să spun ceea ce spun şi ştiu la ce mă expun. De o parte, cei gata să exclame: „Vai!, dragă, cum n-ai ştiut tu toate astea, noi le-am ştiut, ascultam Europa Liberă în fiecare seară!” – fără a aduce în discuţie ce-au făcut dacă tot ştiau. De partea cealaltă, cei care – la fel ca vecinii lagărelor de concentrare naziste – sînt gata să jure că nu bănuiau de la ce e fumul crematoriilor, oameni cu care am toate şansele să fiu asociat.

În apărarea mea – pentru că, da, chiar simt nevoia să mă apăr, în primul rînd faţă de mine însumi – sînt tentat să invoc o conspiraţie universală. Acum câţiva ani, am aflat că această „conspiraţie” nu includea numai adulţi: o foarte bună prietenă din adolescenţă, plecată din ţară înainte de 1989, mi-a scris (în contextul discuţiei despre „Viaţa lui Corneliu Coposu”) că este nepoata lui Armand Călinescu!!

Ce-am trăit!? Unde am trăit? În jurul nostru erau oameni de-o calitate pe care n-o pot pune nicicum sub semnul întrebării. Am avut părinţi normali, de felurite profesii, toate intelectuale, cu care fiecare dintre noi – am motive să cred – vorbea despre aproape orice. De pildă despre religie (iar la slujba de Paşti întâlneam toţi vecinii de cartier). Dar nu despre politică. Nu despre istoria recentă. Nu despre gulagul românesc. Nu despre arestări, anchete, bătăi, crime. Nici măcar despre crimele din celelalte ţări ale „lagărului (cît de potrivită expresie!) socialist”.

Sigur, e uşor de explicat că era un mod de a ne proteja. Dar… Hai în copilărie, dar la 15, 20, 25 de ani!? La mijlocul anilor ’80 realitatea românească devenise atît de dură şi se vorbea atît de mult despre asta (şi prin bancuri, dar şi la modul serios, indignat) încît ce-ar mai fi contat dacă ni s-ar fi vorbit despre perioada interbelică, despre venirea ruşilor, despre instaurarea comunismului, despre anii ’50? Mai ales că acum era voie, apăreau cărţi despre acea perioadă – e drept, fără a spune nici ele de ce erau închişi oamenii, necum cît de mulţi!

Astăzi ştiu un răspuns parţial la întrebare, şi nu e unul comod. La un sfert de secol după decembrie 1989 şi în ciuda numărului mare de mărturii publicate, o parte a celor care erau adulţi în „Epoca de Aur”, dar abia majori în 1944, sînt confuzi încă privitor la ce s-a întîmplat în jumătatea de secol de comunism. Asupra lor, propaganda a lucrat destul de serios. Unii sînt nostalgici de-a dreptul, considerînd că fostul regim a avut doar unele imperfecţiuni, care ar fi putut fi evitate sau îndreptate. Alţii, chiar dacă în principiu condamnă perioada, au foarte mari reţineri (dacă nu de-a dreptul refuzul de-a crede) faţă de crimele regimului. Ei suspectează că deţinuţii politici n-au fost în nici un caz atît de mulţi cum se spune, că măcar o parte dintre ei erau totuşi vinovaţi şi că supravieţuirea lor n-a fost chiar aşa de dificilă. Mi-a fost dat să aud chiar: „Nu vezi ce bine arată, la vîrsta lui!” E vorba, desigur, de oameni care n-au avut pe nimeni dintre cei apropiaţi ajuns în puşcărie. În acelaşi timp, mi-e limpede acum că pentru foarte mulţi oameni din generaţia părinţilor mei luptătorii din munţi au fost, toţi, legionari, iar legionarii au fost, toţi (măcar potenţial), criminali, inclusiv poeţii, filozofii şi ceilalţi intelectuali de vîrf cu simpatii legionare. În fine, nu am nici o îndoială că mulţi din generaţia părinţilor noştri, poate chiar majoritatea, aveau despre chiaburi, moşieri şi industriaşi o părere destul de apropiată de ceea ce ni se preda nouă la şcoală.

Aşa stau lucrurile, şi asta explică multe. Nu ne-au vorbit aproape deloc despre crime pentru simplul motiv că nu prea le erau clare. După cum nu ne-au vorbit despre monarhia românească pentru că preferau republica, fie ea şi socialistă.

Cît despre cei mai vîrstnici, generaţia bunicilor, oameni care trăiseră vremuri fericite înainte de război, unii dintre ei mai „scăpau” cîte ceva, ceilalţi probabil se temeau s-o facă – nu atît teamă pentru pielea lor, cît pentru a noastră, plus teama că ar putea fi certaţi de către copiii lor.

Treizeci de ani mai tîrziu după adolescenţa noastră, istoria se repetă! Fundaţia Corneliu Coposu lansează un concurs de eseuri despre Senior. Aparent surprinzător, elevi din toată România răspund provocării şi creează adevărate pagini de literatură. Mărturisirile lor sînt însă cutremurătoare: dacă n-ar fi fost acest concurs (pentru care s-au documentat serios), n-ar fi ştiut nimic nu numai despre Coposu, nu numai despre deţinuţii politici, dar nici despre comunism! „Bunicii ne-au mai spus cîte ceva, dar părinţii nu”; „părinţii au pomenit uneori, în treacăt, şi nu neapărat negativ”! În aceste condiţii, nu e de mirare că – în conformitate cu un sondaj de anul trecut – 65% dintre cei născuţi după Decembrie 1989 consideră că înainte se trăia mai bine. Şi nu de mirare că o mare parte dintre adulţii din 1989 par să fi uitat cu desăvârşire cum trăiau.


Oare comunismul a n-existat în România? A fost doar o impresie, un vis (nu neapărat un coşmar, din cîte înţeleg!), o părere? Sau avem ceva de ascuns? Ceva imposibil de mărturisit?

"Ucigasul tatalui meu preda la facultatea mea!"

Generalul Paul Vasile, acuzat ca a tras in oameni in timpul Revolutiei de la Timisoara, este acum profesor la Facultatea de Stiinte Politice din cadrul Universitatii de Vest, unde studiaza fiica uneia dintre victime.


Geanina Juganaru avea 10 ani in decembrie 1989 cand tatal ei, Dumitru Juganaru, a fost impuscat in fata blocului, pe Calea Girocului, azi Calea Martirilor. Glontul a venit din dispozitivul militar condus de maiorul Paul Vasile, devenit intre timp general in Armata Romana. 


Magistratii militari sustin ca, in 17 decembrie 1989, la ora 20.30, maiorul Paul Vasile coordona misiunea de recuperare a trei transportoare blindate, blocate de demonstranti. Ordinele erau clare - impuscarea celor care manifestau impotriva regimului Ceausescu. 


Acum, Geanina Juganaru are 28 de ani si este studenta la master, anul II, Facultatea de Stiinte Politice. La aceeasi facultate, generalul Paul Vasile este profesor titular. Decanul facultatii, Ioan Biris, declara ca acesta preda geostrategie, geopolitica, siguranta.

Calea Girocului, 17 decembrie 1989

„Era 17 decembrie 1989. Eram acasa cu fratele meu, care avea atunci 12 ani, iar eu - 10 ani. Auzeam impuscaturi. Ne-am uitat pe geam si l-am vazut pe tatal meu si inca doua persoane, intinse pe trotuar. Am coborat si l-am gasit pe tatal meu mort, impuscat in cap. Mama era plecata la tara. Vecinii au luat corpul tatalui meu si l-au pus pe masa din bucataria apartamentului nostru. Noi, copiii, am dormit la vecini. Plangeam fara sa ne putem opri. Ne-au dat calmante. Mama a venit a doua zi”, povesteste Geanina Juganaru, cu lacrimi in ochi. Amintirea este inca puternica.


La randul ei, Virginia Juganaru, mama Geaninei, declara ca va depune la dosarul care exista la Parchetul Militar din Bucuresti o declaratie a unui fost coleg de Academie Militara cu Paul Vasile, Bujor Petru, vecin cu Dumitru Juganaru. Bujor Petru spune ca i-a strigat lui Paul Vasile sa nu traga in civili. Acesta insa l-ar fi impins si i-ar fi spus ca are ordin sa traga. „Mi-a zis ca, daca nu plec, ma impusca si pe mine. Am fost impins in curtea casei, cordonul de militari a deschis focul si s-a tras in plin in demonstranti”, declara Bujor Petre. 

„Ce m-ar putea invata?”

Geanina se declara consternata de faptul ca cel pe care il numeste „ucigasul tatalui meu” preda la facultatea pe care ea o urmeaza. „Cum este posibil asa ceva? Ce m-ar putea invata acest om?! Cum sa ucid? Daca in orarul meu vor fi prevazute ore cu acest general, nu ma voi prezenta, in semn de protest”.

DOSAR

„A fost vazut cu arma in mana”

Presedintele Memorialului Revolutiei, Traian Orban, a declarat despre Paul Vasile ca, in decembrie 1989, acesta a condus dispozitivul militar. „Pana in prezent, nimeni nu este responsabil pentru mortii din decembrie”, spune Orban, dezamagit. 


„E absurd ca Paul Vasile sa-i educe pe studenti, cand de fapt ar trebui sa raspunda, alaturi de altii, pentru mortii de atunci. Am impresia ca cineva il protejeaza. Daca ar avea onoare militara, s-ar pune la dispozitia justitiei. Exista declaratii, in dosarul instrumentat de generalul Dan Voinea potrivit carora Paul Vasile a fost vazut cu arma in mana. Vasile refuza sa-si faca expertiza psihiatrica necesara in cazul acuzatiilor de omor”, mai spune Traian Orban.   

FARA COMENTARII

Generalul si soferul

EVZ i-a telefonat generalului Vasile pentru a-i cere punctul de vedere. Persoana care a raspuns s-a declarat a fi soferul acestuia. „Sunt soferul lui Paul Vasile, care se afla acum in biserica. Reveniti peste o ora”. 


O ora mai tarziu, nici Paul Vasile, nici „soferul” nu au mai fost de gasit. Intr-o declaratie video inregistrata, aflata in posesia Memorialului Revolutiei, generalul Dan Voinea a declarat in 2005 ca in dosarul mare al Revolutiei, aflat in lucru la Parchetul Militar din Bucuresti, si nu la cel din Timisoara, pe numele generalului in rezerva Paul Vasile exista destule dovezi pentru trimiterea acestuia in judecata, insa, in lipsa expertizei psihiatrice, dosarul ramane in asteptare.


Potrivit legii, orice persoana acuzata ca a provocat moartea sau ranirea unei persoane trebuie supusa unei expertize psihiatrice pentru a se stabili daca la momentul producerii faptei avea discernamant. 

REACTII ACADEMICE

Contestat de profesori

Evenimentele din decembrie 1989 l-au gasit pe Paul Vasile comandant al Regimentului 90  Mecanizat Lugoj, cu gradul de maior. Dupa 1990 si dupa succesive inaintari in grad, Paul Vasile a ajuns general de brigada.Pana in 2004 a fost sef al Directiei de Planificare Strategica din cadrul Marelui Stat Major.


In 2005 a fost titularizat ca profesor universitar la Academia Militara din Bucuresti. „Eu sunt creierul efortului de integrare al Romaniei in structurile NATO”, declara el in 2005. 


In acelasi an, fostul director al Scolii de Inalte Studii Europene si Comparative (SISEC) al Universitatii de Vest Timisoara, Grigore Silasi, fost secretar PCR pe universitate, a cerut Academiei Militare transferul unui cadru didactic care sa predea geostrategie. Asa a devenit Paul Vasile conferentiar.


In acest an, printr-o hotarare a Senatului Universitatii, SISEC a intrat in structura Facultatii de Stiinte Politice, iar Paul Vasile a devenit profesor titular al acestei facultati. 



Prezenta profesorului Paul Vasile in mediul academic timisorean este contestata de Asociatia Memorialul Revolutiei si de Grupul de Reforma Universitara alcatuit din Daniel Vighi, Marcel Tolcea, Smaranda Vultur, Viorel Marineasa, Vasile Docea, Iancu Lucica.