“Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!”

Threedots

Motto: 
“Mi-am luat avion / Mor duşmanii, mor / Când stau la semafor”


La sfârşitul săptămânii în curs se împlinesc 18 ani de când am spus adio piciorului de plai şi gurii de rai, ce-i drept, la vremea respectivă cu inima îndoită şi un mare semn de întrebare. E bine, sau nu e bine ce fac?

Motivele au fost multiple şi nu le dezvolt pentru că sunt personale şi cum nu sunt o persoană publică, să le lăsăm aşa cum sunt, personale.

Ultima acţiune cu conotaţie politică, înainte de plecarea din ţară, a fost să-mi pun numele pe lista de semnături pentru candidatura celui care avea să fie marea deziluzie şi care a ratat maiestuos înscrierea ţării pe drumul pe care ar fi trebuit să pornească după ’89. L-am numit pe Emil Constantinescu. Constantinescu a ieşit câştigător în alegeri, la scurt timp după plecarea mea şi semnul de întrebare s-a accentuat. Oare a fost bine că am plecat? Speranţele renăşteau pentru ţară. Un Constantinescu hotărât putea să pună capăt devalizării naţionale, dar “structurile” l-au luat pe bietul Milică de guler şi au dat cu el de pământ atât de îndârjit că pe sărmanul preşedinte l-au podidit lacrimile şi a regretat cumplit momentul în care şi-a dorit să fie şef de stat.

După Milică, a revenit triumfal predecesorul acestuia, cel care ne-a fost preşedinte trei mandate, din două câte avea dreptul.

Predecesorul ăsta – după ce în zorii revoluţiei române şi-a ciuruit adversarul politic, la pachet cu odioasa lui soţie – a făcut tot ce a putut (şi a putut foarte bine, din punctul lui de vedere) să încerce să boiască o faţă umană, cancerului care a ros ţara timp de aproape jumate de secol.

Sub oblăduirea iresponsabilă (pigmentată de acţiuni criminale la adresa neamului, de genul mineriade, sau târg-mureşisme), a lui nea Nelu Fesenelu, s-au pus bazele (şi s-au pus temeinic) corupţiei, hoţiei, baronismelor, jafului la scară naţională, averilor de mucava, milionarilor şi miliardarilor făcuţi în timp record, ca un cincinal bine întocmit, mai pe scurt încrengăturii bolnave, caracatiţei politico-economice care sufocă acum ţara.

Au proliferat cohorte de parveniţi, evazionişti, pungaşi, corupţi.

Nume ca Voiculescu, Năstase, Vântu, Copos, Fenechiu, Becali şamd. sunt doar vârful aisbergului, sunt doar câteva dintre numele “grele”, numele cunoscute de toţi, ale celor care au devalizat ţara şi de la care trebuie recuperate zeci, sau sute de milioane de euro. Dar pe lângă ăştia au căpuşat zeci, sute, mii de alte persoane, alte nume, anonimi care au făcut şi fac acelaşi lucru, dar care nu sunt cunoscuţi, ale căror nume sunt inexistente pentru tot românul. Persoane care învârt tot felul de afaceri dubioase, oneroase, ilegale, putrede şi care prejudiciază statul cu multe alte sute de milioane, sau miliarde de euro.

Auzim de beizadele care nu sunt în stare să treacă examene de bacalaureat la limba maternă, dar care se lăfăie în bani şi elicoptere şi colecţii de maşini. Auzim de parlamentari, care şi-au completat studiile liceale la seral, la 40 sau 50 de ani, dar sunt afacerişti de succes, sau implicaţi în afaceri bănoase. Auzim de tot felul de tunuri, ţepe, tranzacţii, mişculaţii, sifonări de fonduri, toate la nivel înalt, dar când ăştia sunt arătaţi cu degetul ne prinde mila de “săracul bogat” şi ieşim în stradă, să-i apărăm nevoile şi neamul. De ce dracu’ facem asta? Şi nici ăştia nu sunt singuri. Armata nevăzută a devalizatorilor este mult mai mare şi tunurile, sau ţepele, cu statul român pe post de păgubit, sunt mult mai multe şi cu ramificaţii mult mai adânci.

Extrem de recent am avut ocazia să “admir” un exemplar din armata umbrelor, din armata celor care devalizează. Un adevărat “afacerist” român (unul din mulţi alţii), care învârte şi el o firmă prin România, venit în vizită la o terţă persoană. Venit nu cu gândul de-a vedea şi el ce mai e prin lumea largă, de a-şi largi orizontul, de a vedea sau vizita ceva interesant, ci mai mult cu dorinţa de-a vedea cam pe unde e el raportat la lumea de aici. Aşa am aflat, direct de la sursă, că el are un BMW nou-nouţ de 60.000 €.

- Tu ai un BMW de 60.000 € ?

- N-am, am recunoscut eu, ruşinat. Maşinile mele amândouă de-abia dacă fac 50.000 $.

- Eu am în construcţie o casă de 700.000 €. Casa ta cât face?

- Păi cam 350.000 $ la preţul actual al pieţii (preţ normal pe aici pentru o casă nici palat, nici cocioabă), am admis eu şi mai ruşinat.

- La casa mea numai gardul costă 20.000 €, am fost informat pe un ton care trebuia să mă facă să mă simt ca un gândac raportat la un elefant. Pe ţine cât te-a costat gardul?

Turtit de informaţia primită am încercat să estimez cam cât ar face gardul meu, dar nu am putut să vin cu o cifră exactă; în orice caz gardul meu (aşa parţial cum e şi mai mult de formă, pentru ce pe aici nu prea se poartă gardurile la case) nici măcar nu putea să deschidă gura în faţă gardului lui. Ruşinea se adâncea in mine, cam ca marele canion de la vecinii mei din sud.

- Tu cât plăteşti la stat impozit pe venit?

- Păi cam 26-27 % din venitul meu, per ansamblu.

- Ce fraieri sunteţi pe aici, eu nu plătesc nimic, mi-a dat el peste nas. Uite aici ce înseamnă să fii deştept.

A deschis un site al firmelor din ţară, iar la informaţiile legate de firma lui, mi-a arătat graficul de venituri, profit şi pierderi.

- Ia uite aici, în ultimii 9 ani, doar într-un an apare că am avut un uşor profit, în rest după cum vezi apar doar la pierderi. Tu poţi să faci chestia asta?

Am recunoscut că nu pot. Ruşinea căpăta proporţii gigantice. Discuţia a mai continuat vreo câteva minute în acelaşi ton şi pe aceleaşi subiecte iar lovitură de graţie mi-a dat-o în momentul în care a tras concluzia:

- Peste toate astea reţine că eu am cu vreo cinşpe ani mai puţin ca tine, tu, în timp ce munceşti ca fraierul ca inginer şi mai ai şi un concediu de numai 4 săptămâni, eu doar cu liceul terminat (şi ăla la mişto) nu fac mai nimic şi mă doare la bască de toţi şi mai presus de orice, nu am nici un credit, la nici o bancă. N-aş schimba România pe tot occidentul vostru de rahat. Acolo e ţara tuturor posibilităţilor, nu aici, trebuie doar să ştii să te descurci şi să cunoşti pe cine trebuie.

A rânjit satisfăcut, suficient de larg ca să pot să constat că cel puţin o treime din dantură îi lipsea sau era compromisă definitiv. Cu siguranţă nici un stomatolog nu se numără printre amicii sau cunoscuţii lui. Ruşinea a fost atât copleşitoare că nu am mai deschis gura. De ce mi-a fost tot timpul ruşine cred că nu mai e cazul să specific.

P.S. Am rămas îngrozit de câte firme obscure există în România. Oare câte din ele sunt proprietatea vreunui afacerist de succes ca cel de mai sus?

Mi-am amintit de Ponta şi de bancurile lui, cu colectarea impozitelor şi taxelor de la firme. Eşti copil Viorele, sau imbecil sau ne crezi pe noi copii sau imbecili. Afaceristul român, cultivat cu grijă de partidul din care faci parte şi care în scurt timp va ţine din nou toate frâiele în mâna, îşi râde de toţi cu gardul lui de 20.000 €.


P.P.S. Marele semn de întrebare pe care l-am avut la plecarea din ţară, mi-a dispărut de mulţi ani, dar acum mi-a apărut un alt mare semn de întrebare. Cum de am rezistat atât de mult sau cum de rezistă alţii, în ţara tuturor posibilităţilor ?

Prăbuşirea. De la Năstase la Voiculescu

Melania Cincea


Sunt două personaje în jurul cărora gravita un important microunivers. Şi unul, şi altul şi-au clădit şi apărat, din spirit de autoconservare, un sistem de luptă împotriva anticorupţiei. Unul s-a prăbuşit deja în propriul noroi. În cazul celui de-a doilea, prăbuşirea pare iminentă. Pentru că şi unul, şi altul s-au trezit faţă în faţă cu magistraţi care ştiu şi care vor să acţioneze pentru a dovedi failibitatea unui astfel de sistem, indiferent de gradul lui de ingeniozitate.

Privind la destinul ultimilor ani, pe de o parte, al lui Dan Voiculescu, pe de alta, al lui Adrian Năstase, observăm că ies la iveală o serie de similitudini.
Imaginea de oameni fără de care mersul înainte le părea ori le era unora imposibil. Dan Voiculescu şi-a dobândit statutul acesta aservind politicului trustul media proprietate a familiei şi, în egală măsură, aservind trustului o parte a scenei politice. Adrian Năstase şi l-a dobândit profitând de pârghiile puterii pe care le deţinea în calitate de şef de guvern şi şef de partid-stat.

Urcarea, ca zei vremelnici, pe un piedestal al unui sistem abil construit. Dan Voiculescu şi l-a construit de teama deznodământului defavorabil în dosarul ICA, construcţia fiind ba­zată pe un melanj de tehnici care a inclus intrarea sa în alianţe politice prefigurate drept câştigătoare, joaca de-a şi cu parlamentul, doar pentru a evita un proces la ÎCCJ şi pen­tru a plimba dosarul între instanţe şi a trage astfel de timp, punerea la dispoziţia prietenilor politici a studiourilor televiziunilor din Trustul Intact – pe care l-a înfiinţat, trecându-l ulterior pe numele fiicei sale – şi, nu în ultimul rând, folosirea afacerii media ca pe o armă împotriva celor care, prin ceea ce spun, scriu sau fac, i-ar fi putut periclita nu doar afacerile, ci şi libertatea. Adrian Năstase s-a construit cu ajutorul partidului, al sistemului. A tolerat, încurajat şi profitat de o corupţie instituţionalizată, iar, în paralel, a politizat profund justiţia, aplicarea actului de justiţie având pe atunci nevoie de accept dat în şedinţele de partid.

Inimaginabila condamnare. Au fost ani mulţi în care nimeni nu se gândea că vor ajunge condamnaţi pentru actele de corupţie comise. Înclin să cred că nici ei înşişi.
Înlocuirea ofensivei cu defensiva. După începerea urmăririi penale pe numele lui Dan Voiculescu, la Trustul Intact au fost frecvente campanii mediatice sinonime cu linşajul prin presă, îndreptate, în mare parte, împotriva unor judecători ai ÎCCJ şi membri CSM şi, în general, la adresa oricui care, prin ceea ce spune, scrie sau face, i-ar fi putut periclita libertatea. Nu au lipsit somaţiile lansate public, personal de către Dan Voiculescu, la adresa şefului statului, la adresa ex-procurorului general al DNA, Daniel Morar, ori denigrările la adresa fostului ministru al Justiţiei Monica Macovei. Adrian Năstase a apreciat şi el că ofensiva ar fi mai eficientă decât defensiva. De­monizate erau tot personajele din cauza că­rora îşi simţea libertatea ameninţată. Cam aceleaşi. Apoi, la un moment dat, când era aproape sigur pe victorie, în mai 2012 – după numirea la Justiţie a unui fost consilier personal de-al său, Titus Corlăţean –, îşi reactivase aroganţa din anii de glorie şi previzionase chiar acte de răzbunare: „Şi pentru că, de câteva zile, am văzut o escaladare a retoricii mincinoase din partea acestei unelte a justiţiei băsesciene (Monica Macovei – n.r.), cred că trebuie să aflăm şi adevărul. Să îi transmit faimoasei luptătoare anticorupţie că, surpriză, miturile pot fi distruse, odată cu mincinoşii care au stat la baza formării lor“. Aşa scria Adrian Năstase, pe blogul său, în 22 mai, cu câteva zile înaintea unui alt termen în tergiversatul dosar „Trofeul calităţii“ şi cu doar o lună înainte de decizia încarcerării sale.

Speranţa în infailibitatea sistemului creat şi întreţinut de ei. Şi unul, şi altul au mizat o lungă perioadă pe eficienţa sistemului pus la punct şi pe reuşita lor de a îngenunchea, în final, justiţia.


Prăbuşirea. Prăbuşirea este un cuvânt care, după toate probabilităţile, se va lega de destinul ambilor. Unul, Dan Voiculescu, pare aproape de această prăbuşire. De numele lui – al cărui dosar de corupţie, „ICA“, i-a adus de­ja o condamnare, în primă instanţă, la cinci ani de închisoare – vom mai auzi în contexte asemănătoare. În ultima vreme, pe numele său au fost deschise încă două dosare penale: unul pentru şapte acte de şantaj îndreptate împotriva administratorilor Romaqua, Nicolae Palfi şi Octavian Creţu, şi a lui Nelu Iordache, în care DNA vorbeşte despre taxe de protecţie împotriva denigrării, în valoare de 900.000 de euro, şi unul în afacerea Grivco - Academia Română. Iar de anul trecut este vizat într-un altul, pentru şantajarea fostului administrator al RCS&RDS, Ioan Bendei. Celălalt, Adrian Năstase, s-a prăbuşit deja, în vara lui 2012. Exact atunci când spera într-o salvare şi, apoi, într-o reîntoarcere glorioasă pe scena politică. A ieşit senin din povestea penală „Mătuşa Tamara“, dar a fost îngenuncheat în „Trofeul calităţii“ şi „Zambaccian“. Asta după ce şi unul, şi altul s-au trezit faţă în faţă cu magistraţi care ştiu şi care vor să acţioneze pentru a dovedi failibitatea unui astfel de sistem, indiferent de gradul lui de ingeniozitate.

Adrian Nastase - O Istorie murdara (1)

Aurel Sergiu Marinescu

O istorie adevãratã: Nãstase Scatiu

Din literatura românã clasicã, liceenii învatã despre Duiliu Zamfirescu si ciclul sãu de romane: VIATA LA TARÓ, TÃNASE SCATIU”, ÎN RÃZBOI”, ANA”. În TÃNASE SCATIU”, este prezentat ciocoiul tipic, setos de avere cu orice pret si prin orice mijloace, viclean, rãu, semianalfabet (nu cunostea nici o limbã strãinã, ci doar româna vulgarã). Deoarece învãtase pe apucate, el avea fatã de boierii adevãrati, intelectuali de rasã, un complex de inferioritate, bine mascat, dublat de o dorintã pãtimasã de a deveni si el boier. Tãnase Scatiu, prototipul ciocoiului vechi, era o copie de revolutionar tip 1848, mai precis, un revoltat care îsi dorea parvenire. Tãnase Scatiu, însã, nu avea convingeri ferme, ci numai interese. El nu-si pretuia prietenii. Din nefericire pentru Poporul Român si pentru România, aceastã categorie ciocoiascã a existat dintotdeauna, si mai cu seamã azi, cînd a apãrut un alt tip: CIOCOIUL NOU-NOUT. EI nu mai are complexul inferioritãtii. Trecut prin multe universitãti si tot felul de alte studii superioare, detinãtor de doctorate, el îsi închipuie cã întruchipeazã nu numai intelectualul sadea, ci, mult mai mult, oxigenul unei natii. Ciocoiul nou nu recunoaste cã ar fi un profitor al momentului, este fudul si convins cã acolo, unde se aflã el, este datoritã calitãtilor si meritelor sale exceptionale, nicidecum datoritã altor factori. El vorbeste limbi strãine, ascunde, siret, panglicãriile demagogice si învîrtelile obscure, se crede superior si invincibil. Fãcînd o comparatie cu vechea noastrã ciocoime, putem observa însã si unele asemãnãri: de pildã, Tãnase Scatiu adora sã fie primit cu lãutari, pîine si sare, dorea mortis sã fie însotit pretutindeni de un alai care, lãudîndu-l continuu, îi mentinea buna dispozitie si încrederea în sine. La fel si ciocoiul nou! Atît Tãnase Scatiu, cît si urmasii lui nu cunosc sentimentul milei crestine, nici compasiunea pentru cei aflati în sãrãcie si suferintã Din contrã, sadici, prin îngîmfare, ei cred în providentialitatea lor. Ciocoiul nou cunoaste stãri de comportament diferite, pare pasnic, jovial, dar numai ce-i sare tîfna, folosind un vocabular suburban, vulgar, tigãnesc uneori, afisînd arogantã si mîndrie nelimitatã, un parvenit orgolios, un veleitar. Ciocoiul vechi se visa, din arendas, proprietarul mosiei. Ciocoiul nou, în general, se lanseazã în politicã, este oportunist, fãrã convingeri ferme, trece din partid în partid, la fiece schimbare de putere, credincios numai partidului acaparatorilor. Prezentãm acum ciocoiul nou numãrul 1 al României, NÃSTASE SCATIU”, care, comparat cu ciocoiul de tip vechi, Tãnase Scatiu, pare un Goliat pe lîngã un pitic ciocoiesc.

Capitolul I Tãrtãsesti, începutul Secolului XX

La o distantã egalã, între Bucuresti si Tîrgoviste, existã un sat din negura vremurilor, numit Tãrtãsesti. A fost si este o asezare de tip Bãrãgan, cu toate aspectele pozitive si negative ale satului românesc de cîmpie. La marginea lui trãia o tigancã, mai focoasã decît alte tigãnci din sat.Tot în acele vremuri, în acelasi Tãrtãsesti, trãia si un tãran necãjit, avînd doar cîteva pogoane de pãmînt, pe numele de familie Dumitru. Acest tãran a prins drag de tigancã si (prin legãtura lor nelegitimã) oachesa, pe numele ei de familie Nãstase, a nãscut un bãiat, cãruia i-a pus numele Marin. Cum în vremurile acelea la declararea nasterii unui copil trebuia prezentat actul de cãsãtorie, în lipsa acestuia, ofiterul Stãrii Civile a trecut în certificatul de nastere copil din flori”, în locul numelui tatãlui. Deci Marin Nãstase era copil din flori, crescut de o mamã sãracã, probabil ajutatã cumva si de tatãl biologic. Tiganca Nãstase nu avea pãmînt, se întretinea muncind cu ziua pe la altii, mai înstãriti. Si tot în acele vremuri exista un obicei, care a continuat pînã la instaurarea comunistilor la putere: acela al copiilor de trupã. Pentru a ajuta familiile sãrace cu multi copii, orfanii, vãduvele cu copii sau copiii din flori, unitãtile militare primeau, fiecare, cîtiva asemenea copii. Din hainele militare reformate li se confectionau si lor mici uniforme, iar la cazan se gãsea mereu o lingurã în plus si pentru ei. Erau un fel de soldati în miniaturã, care respectau regulamentele militare, disciplina, regimul cazon. Dacã mergeau la scoalã, tot regimentul le asigura cele necesare (cãrti, caiete, rechizite). Unii erau trimisi la scoli de muzicã si rãmîneau în Armatã, la fanfara regimentelor; altii, la vîrsta de 21 de ani, se angajau si deveneau, cu timpul, subofiteri, iar cei mai dotati erau trimisi la liceu si, mai departe, la studii militare superioare. Asa s-a întîmplat si cu puradelul Marin Nãstase, care, fiind copil din flori si fãrã tatã legal, a fost acceptat copil de trupã la un regiment. Deoarece puradelul s-a dovedit foarte bun la învãlãturã, destept, inteligent si disciplinat, comandantul a hotãrît sã-l trimitã la Liceul Militar Mînãstirea Dealu”, pe cheltuiala regimentului. Marin Nãstase nu i-a dezamãgit pe cei care au investit în el, terminînd în fiecare an de studiu primul si, ca sef de promotie.

Comandantul regimentului a hotãrît sã-l mai trimitã si la Scoala de Ofiteri de Artilerie, pe care Marin Nãstase a absolvit-o, tot ca sef de promotie, dupã ce an de an a fost primul, dovedind a fi foarte inteligent, cu memorie bunã si extrem de disciplinat. Este promotia anului 1943 si, ca proaspãt sublocotenent, a fost invitat, împreunã cu toti ceilalti sefi de promotie ai celorlalte arme din promotia 1943, la un dejun oferit de Regele Mihai, care a dãruit fiecãruia, cu aceastã ocazie, cîte o sabie si tresele cuvenite. Dupã regulamentele atunci în vigoare, primii 3 (seful de promotie si urmãtorii doi) de la fiecare scoalã militarã aveau dreptul sã-si aleagã garnizoana. Sublocotenentul Marin Nãstase a dat prima mare loviturã a vietii sale: în loc sã meargã pe front, ca ofiter de artilerie, el a ales artileria antiaerianã si garnizoana Brasov, unde domneau pacea, linistea si nici un pericol. La Brasov, sublocotenentul Marin Nãstase a devenit afacerist, avînd mult timp liber. Aceastã nouã preocupare a fost cea de-a doua mare loviturã a vietii sale: a românizat” 2 magazine evreiesti. Aici sîntem obligati sã dãm explicatii: în regimul Maresalului lon Antonescu, una din legile cu caracter antisemit a fost interzicerea evreilor de a avea magazine. Cum românii, ca si evreii, au simtul dezvoltat al smecheriei” s-a gãsit si solutia: UN ROMÂN (de încredere) devenea legal proprietarul magazinului, cu numele sãu trecut pe firmã, ca proprietar de drept, dar, în fapt, magazinul apartinea tot vechiului proprietar. Nimic nu se schimba, noul proprietar-paravan nu se amesteca în comert, dar primea lunar o cotã de 25-40% din veniturile realizate. De la cele 2 magazine de încãltãminte, Marin Nãstase încasa astfel (ca proprietar-fantomã) sume frumoase, lunar, afacerea fiind înfloritoare. Ca urmare, cu încetul, a devenit foarte bogat. Trebuie spus cã, între timp, tãranul Dumitru din Tãrtãsesti s-a cãsãtorit oficial cu tiganca Nãstase - mama sublocotenentului Marin Nãstase. Din cãsãtoria celor doi au mai rezultat 2 copii: un bãiat, Constantin (Costel), si o fatã, ambii cu numele de familie al tatãlui, Dumitru. Sublocotenentul Marin Nãstase a cumpãrat cîteva zeci de hectare de pãmînt agricol în Tãrtãsesti, zeci de stupi de albine si oi, 2 autoturisme, toate asigurîndu-i o viatã trãitã din plin, ceea ce un ofiter tînãr nu-si prea putea permite doar din soldã. Ulterior, el a dovedit un apetit de îmbogãtire greu de egalat.

(va urma)