Interviu : Anneli Ute Gabanyi: Dacă nu schimbăm politica de integrare de la rădăcină, vom avea mari probleme cu refugiații

Alexandru Lazescu

Alexandru Lazescu:
Discutam în urmă cu trei luni, când fenomenul refugiaților atinsese un punct culminant, monopolizînd aproape agenda mass-media, despre reacțiile din Germania, plecând în principal de la niște declarații ale liderilor germani care vorbeau despre primirea unui număr mare de refugiați, milioane, ani de-a rândul.
Cum arată lucrurile astăzi, la aproape trei luni distanță?


Anneli Ute Gabanyi: 
Este foarte interesant ceea ce s-a întâmplat de atunci, de când am vorbit. În primul rând, a slăbit presiunea asupra ziariștilor de a se alinia „corectitudinii politice“ în privința temei refugiaților și emigranților. În al doilea rând, a avut loc o ascuțire considerabilă a diviziunii între cele două aripi ale principalului partid de guvernământ, Uniunea Creștin-Democrată și Uniunea Creștin-Socială. Disensiunile dintre ele au atins un nivel la care nu m-aș fi așteptat că se va putea ajunge încă o dată, după ce în 1976, când mai trăia și guverna în Bavaria Franz Josef Strauss, cele două partide se aflau, într-adevăr, la marginea rupturii. Nu s-a ajuns acolo, dar și de data aceasta controversa este extrem de dură. În centrul ei se află cererea Uniunii Creștin-Sociale ca guvernul să indice „o limită de sus“ (eine Obergrenze), adică un număr maxim de refugiați care pot intra în țară în fiecare an. Cancelara Merkel și apropiații ei din Uniunea Creștin-Democrată - pentru că nici în partidul condus de ea susținerea nu mai este de 100 de procente - nu vor pentru nimic în lume să accepte stabilirea unei astfel de limite. De ce? În esență, pentru că, procedând astfel, doamna Merkel ar recunoaște implicit eșecul întregii ei politici în problema refugiaților, nemaivorbind de faptul că nici cei mai înfocați susținători ai unei astfel de „limite“ nu au un răspuns la întrebarea cum ar putea fi pus în practică.

Anneli Ute Gabanyi

Alexandru Lazescu:
Am văzut că există totuși opoziție chiar la Berlin. Thomas de Maizière, ministrul de Interne, a avut o poziție separată pe care a exprimat-o în câteva rânduri și foarte influentul Wolfgang Schäuble.


Anneli Ute Gabanyi: 
Eu spuneam că și în interiorul partidului creștin-democraților și chiar în interiorul guvernului, adică între unii miniștri și cancelar, se văd fisuri serioase între politicieni care insistă asupra unor măsuri care să îngrădească migrațiunea până acum nestăvilită și aceia care, precum cancelara Merkel, vor să susțină cu orice preț dreptul constituțional al refugiaților de a primi azil în Germania. Ministrul de Interne Thomas de Maizière, membru al Uniunii Creștin-Democrate și un vechi prieten politic al doamnei Merkel, este considerat, pe rând, a fi un simpatizant al măsurilor dure de limitare a migrației propuse de creștin-socialii din Bavaria, un ministru incapabil sau unul depășit de evenimente. În presă se discută dacă demersurile lui de Maizière reprezintă niște baloane de încercare pentru a testa reacția opiniei publice la anumite măsuri sau dacă ministrul face parte dintr-un grup de politicieni de frunte care se opun cancelarei într-un mod tot mai fățiș.

Cu totul altfel se prezintă cazul unui alt opozant al politicii doamnei Merkel, ministrul de Finanțe Wolfgang Schäuble. Din cauza divergențelor dintre cei doi în problema migrației, domnul Schäuble este în momentul de față la sondaje cel mai îndrăgit și respectat politician german, întrecând-o chiar și pe doamna Merkel, care ani la rând a ocupat acest loc. Comparând criza refugiaților în care a ajuns Germania cu o avalanșă, a stârnit multă vâlvă, mai ales pentru faptul că a sugerat că această avalanșă ar fi fost pornită de către un „schior neatent“. Deși a dezmințit că metafora folosită ar fi o aluzie la doamna Merkel care, în paranteză fie spus, nu este cunoscută pentru performanțe speciale în această disciplină sportivă, semnalul emis de domnul Schäuble nu a rămas necomentat în presă, fiind interpretat de către unii comentatori chiar ca o chemare la o revoltă a mai-marilor Uniunii Creștin-Democrate împotriva cancelarei. Ziariștii se întreabă dacă criza refugiaților nu a devenit între timp o „criză Merkel“ de care ar fi gata să profite domnul Schäuble.


Alexandru Lazescu:
De unde această ruptură între Wolfgang Schäuble și d-na Merkel?


Anneli Ute Gabanyi: 
Domnul Schäuble are o foarte veche ranchiună împotriva doamnei Merkel, din mai multe motive. În primul rând, trebuie să facem trimitere la un memorabil și curajos articol publicat de doamna Merkel în ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung, în 1999, în care ea s-a dezis public de cancelarul Helmut Kohl din cauza unor afaceri de corupție în stil mare (pe care, de altfel, dânsul n-a vrut să le recunoască în fața unei comisii a Bundestagului). În aceste afaceri de corupție a fost într-un fel amestecat și domnul Schäuble, care până atunci fusese considerat moștenitorul de iure ca președinte de partid și cancelar în momentul în care domnul Kohl avea să se retragă. În momentul acela, domnul Schäuble a pierdut partida, iar, în cele din urmă, doamna Merkel a fost cea care a devenit ulterior cancelar. A doua supărare s-a produs în anul 2004, atunci când s-a pus problema propunerii candidatului pentru postul de președinte al Germaniei din partea partidelor conservatoare. Nefiind susținut de doamna Merkel, care l-a preferat pe domnul Horst Köhler, acesta din urmă, și nu Wolfgang Schäuble a devenit președintele Germaniei. Nici în problema crizei din Grecia, din această vară, domnul Schäuble nu și-a putut impune punctul lui de vedere, prevalând și de această dată opinia cancelarei Merkel. Nu este exclus ca, ajuns la finele îndelungatei sale cariere politice, ministrul în vârstă de 73 de ani să fie dispus să o înlocuiască pe doamna Merkel în momentul în care ea nu va mai avea susținere în partid sau se va retrage singură. Această posibilitate nu este cu totul nerealistă, dacă ținem cont de faptul că jumătate din populația germană n-o mai susține.


Alexandru Lazescu:
În directă legătură cu criza refugiaților...


Anneli Ute Gabanyi: 
Sigur că da. În general, decepția și uneori chiar furia oamenilor este legată și de faptul că Germania nu a fost și nu este pregătită pentru a face față acestui val. Autoritatea Federală pentru Migrație și Refugiați estimează că numărul refugiaților intrați în Germania, dar care nu au fost înregistrați oficial se ridică în momentul de față la 290.000, iar numărul cererilor de azil neprelucrate este de 350.000. Însuși șeful acestei autorități, Frank-Jürgen Weise, a recunoscut public că nu se știe exact câte persoane intră în țară, unde se află, unde sunt repartizați și în ce stadiu se află prelucrarea cazului lor. Situația este însă și mai dramatică. Chiar și refugiații intrați pe teritoriul Germaniei care trec printr-un proces de înregistrare nu primesc legitimații sau certificate-tip, identice în toate landurile federale. Nu este niciun secret că procedurile de înregistrare a refugiaților nu sunt aceleași în toate landurile din Germania și nici măcar în toate orașele și comunele unuia și aceluiași land. Astfel, dacă un refugiat pleacă - sau uneori pur și simplu dispare - dintr-o tabără de refugiați, urma lui riscă să se piardă, deoarece sistemele electronice din Germania nu sunt compatibile între ele. Ceea ce ridică întrebarea cum este posibil acest lucru într-o țară ca Germania, care a mai mai fost confruntată în anii ’90 cu un mare val de refugiați și care, vrând-nevrând, ar trebui să aibă capacitatea tehnică de a gestiona astfel de probleme. Recent, la începutul lui decembrie 2015, s-a hotărât emiterea unor legitimații de refugiați standardizate în Germania, în primăvara anului viitor.


Alexandru Lazescu:
Am văzut că, între timp, politicieni germani, care în prima fază au sprijinit și poate mai sprijină încă, în principiu, acest flux migraționist, au realizat problemele care țin de incompatibilități, în cazul unor refugiați, în raport cu ceea ce societatea germană vede ca valori fundamentale care o definesc.


Anneli Ute Gabanyi: 
Sigur că da, însă disensiunile sunt foarte vizibile între politicienii la vârf, politicieni din Berlin și din Parlament și politicienii din orașele și comunele care se confruntă direct cu întreaga gamă de probleme legate de refugiați. Atunci când sunt intervievați la televiziune, acești primari sau consilieri pe teme sociale se plâng de lipsa de susținere din partea autorităților de la Berlin în efortul lor de a caza și hrăni mii de refugiați, care deseori sosesc fără a fi anunțați în prealabil. Stai și te întrebi de unde mai au forța aceste persoane pentru a gestiona în continuare fluxul migraționist. Noroc cu voluntarii, care fac acolo muncă de apostolat, neplătiți fiind și lucrând în orele lor libere. Într-o emisiune a canalului ARD, un astfel de voluntar a relatat că într-o tabără de refugiați de la Berlin lucrează 6 salariați și, cu schimbul, între 150 la 250 de voluntari.


Alexandru Lazescu:
Am văzut că Angela Merkel speră ca Turcia să ajute în problema refugiaților.


Anneli Ute Gabanyi: 
Până de curând, CDU și CSU nici nu vroiau să audă de o apropiere mai mare a Turciei de UE. În locul unei posibile integrări a Turciei în UE la capătul negocierilor demarate acum 15 ani, au inventat „parteneriatul privilegiat“ dintre această țară și UE, un termen extreme de vag, asupra căruia dreapta continuă, însă, să insiste. Acum, cancelara pledează pentru o mare apropiere a Turciei de UE și în special pentru reluarea negocierilor de aderare la UE, blocate de câțiva ani buni. După cum arată însă sondajele, nici această schimbare de politică a doamnei Merkel nu este deosebit de apreciată de către populație.


Alexandru Lazescu:
S-a schimbat cumva tonul din mass-media față de cel de acum trei luni în chestiunea refugiaților?


Anneli Ute Gabanyi: 
Într-adevăr, odele și cântecele de bucurie au cam dispărut din presa scrisă și electronică. Tonul din media este marcat de mai mult realism, devenind în același timp și mai critic. Este evident că presa se străduiește să reflecte teama crescândă a unui tot mai mare număr de cetățeni germani, care au impresia că problema refugiaților a scăpat de sub controlul autorităților. Politicienii se întrec în a repeta în public niște fraze stereotip, deși lumea simte foarte bine că în spatele acestor fraze nu există soluții adevărate pentru îngrădirea fluxului migraționist. Omul de rând este măcinat și de temerea că, din cauza numărului atât de mare de migranți, ajutoarele sociale și proiectele de infrastructură de care beneficiau până acum nevoiașii germani să fie reduse.


Alexandru Lazescu:
Din perspectiva discuțiilor legate de refugiați, există două mari chestiuni. Prima ține de dificultățile legate de gestiunea unui flux atât de mare de oameni. A doua este aceea a manierei în care această masă importantă de oameni se poate integra în societate.


Anneli Ute Gabanyi: 
Sunt multe voci critice sau sceptice care spun că, dacă pornim la drum în același fel cum am pornit la drum cu integrarea sau, mai bine zis, neintegrarea turcilor, vom avea mari probleme. Primii muncitori străini, numiți „muncitori-oaspeți“ (Gastarbeiter), italieni, greci și portughezi, au fost invitați să vină la muncă în Germania Federală în anii ’60 în ideea că, la un moment dat, precum orice musafir, vor pleca cândva acasă. Așa s-a și întâmplat, atunci când situația economică în țările lor de origine s-a ameliorat. În cazul turcilor veniți pe urma primului val de muncitori străini, s-a pornit de la aceeași idee, că oamenii aceștia la un moment dat se vor întoarce în patria lor, nefiind nevoie de măsuri de integrare din partea guvernului federal. S-a pornit de la ideea că turcii vin, lucrează, strâng bani și după un număr de ani pleacă acasă. Nu s-a întâmplat însă așa. Muncitorii turci și-au adus în Germania nevestele rămase în Turcia sau și-au ales neveste din cea mai profundă Anatolie, care nu știau limba germană. În lipsa unor politici în acest sens, nici această generație a părinților, dar nici o bună parte din generația nouă a copiilor lor născuți în Germania nu au fost bine integrate în societatea germană. De unde scepticismul meu. Îndrăznesc să afirm că, dacă nu schimbăm politica de integrare de la rădăcină, atunci vom avea cu noii refugiați o problemă cu atât mai mare, cu cât numărul lor îl va întrece cu mult pe cel al turcilor.

În schimb, un loc important în dezbaterea publică din Germania îl ocupă felul în care problema refugiaților ar putea să găsească o rezolvare cu ajutorul Uniunii Europene. Pe de o parte, la marele public prinde acuzația, adusă celorlalte state din UE și nu în ultimul rând noilor membri UE din Europa Centrală și de Est, că acestea nu dau dovadă de solidaritate cu Germania, obligată să ducă greul migrației. Pe de altă parte, la nivelul mass-media și al unei părți a spectrului politic se poate observa o oarecare schimbare de retorică în legătură felul în care UE gestionează fluxul refugiaților. Mai nou, se înmulțesc și în Germania vocile care spun că în urmă cu doi-trei ani nici Germania nu s-a arătat solidară cu Grecia și Italia, atunci când aceste țări au fost năpădite de fluxul migranților veniți peste mare. Atunci, Germania a insistat asupra prevederilor Tratatului de la Dublin, simțindu-se foarte sigură în inima Europei. Tema solidarității europene a apărut abia în momentul în care această țară a fost afectată la rândul ei de faptul că prevederile Dublinului nu au mai fost aplicate de țările suprasolicitate din Sud. În același timp, din mai multe capitale ale UE se fac auzite voci care susțin că Germania nu poate să impună țărilor membre niște politici pe care aceștia nu le vor și că este problema Germaniei dacă are legi atât de atrăgătoare pentru refugiați încât nu este de mirare că aceștia se îndreaptă către această țară. Și, chiar dacă vor fi trimiși în alte țări membre în baza cotelor obligatorii, ei tot vor pleca în Germania, în momentul în care vor avea posibilitatea de a călători liber în comunitate.


Alexandru Lazescu:
Într-un interviu în Der Spiegel, Martin Schulz, care, dincolo de faptul că este președintele Parlamentului European, este german, spunea că nu a fost niciodată mai îngrijorat de starea UE ca acum. Dacă pe lângă criza refugiaților mai adăugăm criza datoriei Greciei, care practic e doar înghețată, și peste toate problema posibilei ieșiri a Marii Britanii din UE, avem o listă lungă de îngrijorări. Cum se văd aceste lucruri la Berlin? Auzeam formula unei Europe cu două viteze. A fost cumva repusă în discuție?


Anneli Ute Gabanyi: 
În momentul de față, opinia publică din Germania se concentrează asupra crizei refugiaților, iar clasa politică din această țară pare să se preocupe exclusiv de rezolvarea acestei crize. Reapar în discuție două formule care sunt invocate în astfel de situații de către politicienii germani: „scotocim în ceață“ (Wir stochern im Nebel) și, fiind în ceață, „circulăm numai în măsura vizibilității“ (Wir fahren auf Sicht). Și totuși, criza refugiaților se suprapune în Germania în momentul de față cu criza euro, departe de a fi rezolvată, dar și cu o criză a corupției în economia germană, legată de firmele Volkswagen sau Siemens, care ar putea afecta imaginea Germaniei, care până acum era una excelentă.

Tema Europei cu două viteze, care acum un an, doi ani era încă foarte actuală, nu se mai află în prim-plan. Este, de altfel, o teză mai veche, care a fost promovată pentru prima dată în 1994 de către Wolfgang Schäuble, împreună cu un alt politician al Uniunii Creștin-Democrate, Karl Lamers. În ultima vreme, s-a preconizat ideea că această departajare ar putea să fie operată între țările care aparțin zonei monedei euro și cele care nu îndeplinesc condițiile pentru a introduce moneda comunitară. Îmi amintesc că la un colocviu, acum doi ani, dacă nu mă înșel, am discutat despre aceasta într-un cerc în care era prezent, pe de o parte, un înalt funcționar din Ministerul de Externe german și un înalt oficial român. În România s-a înțeles că țara trebuie să aleagă între două feluri de riscuri - unul economic, ceea ce ar însemna ca economia românească să nu fie încă pe deplin competitivă, și altul politic, care ar atrage după sine rămânerea României în afara „cercului interior“, select, al Uniunii Europene. Dar tema nu am mai văzut-o în discuție în ultima vreme. Cum spuneam, avem alte probleme.


Alexandru Lazescu:
Care a fost impactul în Germania al atentatelor de la Paris, inclusiv din perspectiva crizei refugiaților?


Anneli Ute Gabanyi: 
În cazul conflictului din Siria, Germania a intrat în război pur și simplu pentru a-și demonstra solidaritatea cu Franța. Având în vedere riscurile legate de această decizie și lipsa unei strategii bine definite, nu pare a exista o altă motivație logică. Participarea la acest război cu o fregată și cu câteva avioane de recunoaștere alături de Franța este susținută de către toate partidele de guvernământ. Iar opoziția din Parlament este prea slabă pentru a fi luată în seamă. În schimb, mai toți specialiștii susțin că, din punct de vedere militar, această acțiune nu are șanse de succes, atâta timp cât se acționează numai cu bombardamente din aer. Până acum, Germania a fost, din fericire, scutită de atacuri teroriste precum cele din Franța, Statele Unite, Spania sau Anglia. Se pune întrebarea dacă, participând la acțiunile Franței, Germania nu ar putea să devină expusă la rândul ei unor astfel de atacuri. S-au făcut auzite și unele voci, e drept, puține, care consideră că prezența pe teritoriul țării a unui număr atât de mare de imigranți necontrolați și chiar necontrolabili ar putea spori pericolul atacurilor teroriste. Cert este însă, spun specialiștii, că Germania a intrat într-o aventură care nu se va termina repede și pentru care nu se întrevede o strategie de exit.

Islamism revoluţionar şi populism radical

Vladimir Tismăneanu

Într-un recent articol apărut în Le Monde, gânditorul politic Giorgio Agamben atrăgea atenţia asupra riscurilor de instituţionalizare a practicilor statului de urgenţă. Aceste riscuri există neîndoios, dar la fel de adevărat este că democraţiile liberale au fundamente constituţionale solide. Altfel spus, în pofida similitudinilor cu anii ’30, Europa nu retrăieşte sindromul Republicii de la Weimar.

La ora actuală, aceste democrații se întâlnesc cu două primejdii letale: islamismul revoluționar și populismul radical de orientare militant-xenofobă. În ultima (ori prima) instanță, două fascisme. Nu sunt specialist în istoria religiilor, mă voi abține de la a emite judecăți despre Islam în general. Dar sunt specialist în ideologii revoluționare și pot vedea că există una care reproduce matricea emoțional-simbolică totalitară, anume islamismul revoluționar. Una din caracteristicile acestor ideologii este disprețul pentru viața umană și cultul morții „eroice”. De cealaltă parte a problemei,populismul radical de tipul Frontului Național reprezintă el însuși un atac rușinos la fundamentele democrației liberale. Sigur, în Franța el este deja în opțiunea și în gândurile unui însemnat segment de populație (a privi spre rezultatele celor mai recente alegeri de acolo), dar această propedeutică a democrației liberale, cu tot ce presupune ea ca set de valori, trebuie să fie un exercițiu perpetuu. Apar constant noi și noi generații pe care nu ne putem permite să le formăm în litera și spiritul unor derapaje militante de tipul celor enunțate constant de Marine Le Pen pe contul său de Twitter, și care cereau, ni plus ni moins, un referendum privind reintroducerea pedepsei cu moartea.

Un mare sociolog weberian, S. N. Eisenstadt, spunea că fundamentalismul (politic, religios, politico-religios) urmărește să abolească distanța dintre împărăția lui Dumnezeu și aceea a omului, deci să aducă paradisul, salvarea, redempțiunea, aici și acum. Mișcările chiliastice (milenariste) de acest gen sunt exerciții întru geneza ritualurilor martirologice. În clipa când apasă pe trăgaci, fundamentalistul se simte emisarul divinității (Dumnezeu sau, după caz, Istoria). Este scutit de frământări morale, se știe aprioric absolvit. El/ea se află mereu în misiune (să ne amintim de banda Baader-Meinhof).

Scopul este unul al „purificării” sub semnul ascezei, al devoțiunii și al extazului. Se intonează imnuri, se bolborosesc rugăciuni, se invocă „legile Istoriei”. Hitler nu a suportat satira, îi ura de moarte pe jurnaliștii din München care îl ironizau fără cruțare (înainte de preluarea puterii, după aceea a avut grijă să-i ucidă; v. cartea lui Ron Rosenbaum, „Explaining Hitler”). Cred că termenul cel mai potrivit pentru a descrie acest gen de comportament este acela de fanatism apocaliptic.

O primă concluzie: Am fost șocat și eu de ceea ce s-a întâmplat în 2015. It’s high time să ne descotorosim de iluzii, de pacifisme neghioabe, de fetișisme ostentativ-multiculturaliste, corecte politic și suicidare tot politic, și să recunoaștem că ne aflăm în război cu noii totalitari. Dacă noi (adică Vestul) vrem să-i ignorăm, au ei grijă să ne anunțe prin gloanțe și bombe că ei nu ne ignoră. 

Asemeni victimelor din Turnurile Gemene, din avioanele răpite, asemeni victimelor de la Madrid și Londra, cei uciși la Paris nu au avut absolut nicio vină. Zero. La fel cum evreii desemnați, în totalitate și fără nicio excepție, de Hitler pentru „soluția finală”, adică pentru aneantizare, nu aveau absolut nicio vină. Zero.

O a doua concluzie: Răspunsul democrațiilor liberale la atacurile revoluționar-islamiste nu poate fi și nu trebuie să fie îngrădirea libertăților civice, ci întărirea lor (aviz instituțiilor amatoare de legi „Big Brother”). Ar fi cel puțin contraproductiv să se urmeze calea lui Vladimir Putin care și-a justificat opțiunea dictatorială tocmai prin acest gen de demagogie panicardă. Statul de drept are obligația să-și apere cetățenii și să salvgardeze libertățile acestora deopotrivă. Dar nu prin instituirea unui regim deschis sau camuflat polițienesc. Securitatea individuală nu poate fi despărțită de libertate, altfel alunecăm spre abisul tiraniei. E dificil să se găsească o formă optimă de conciliere a securității și libertății? Este, dar nu imposibil. Tocmai pentru asta există achizițiile politice și spirituale ale Occidentului, adică pentru o ieșire (din ce în ce) mai puțin sângeroasă din inerentele-i crize. În acest sens, are dreptate David Brooks când scrie în New York Times că răspunsul la avalanşa micii terori trebuie să fie fortificarea societăţii deschise.

Frica reprezintă din cele mai vechi timpuri marele dușman al omului, iar acesta nu a ezitat nicicând să dezvolte strategii de ieșire din zodia spaimei. Că aceste strategii nu au fost întotdeauna cele mai izbutite, nu încape nicio îndoială. Dar tot din frică, fie ea de moarte sau de eșec, s-au născut și cele mai inspirate proiecte umane. Liberalismul fricii articulat de Judith Shklar, și pe care îl îmbrățişez fără rezerve alături, spre exemplu, de un Tony Judt ori de un Timothy Snyder, este liberalismul conștient de tragediile născute din disoluția garanțiilor „libertății”. În buna tradiție inaugurată de Montesquieu, liberalismul fricii pornește de la un summum malum, adică bestialitatea și frica pe care aceasta o generează, și pune accent pe evitarea cruzimii, a umilirii ori a violenței politice. Este, cred, și calea prin care frica pe o care o resimțim cu toții, cât se poate de uman, în fața unor asemenea acte de barbarie precum cele petrecute la Paris, poate fi transformată în soluții pașnice, non-violente, dar nu dogmatic-pacifiste, deci strategii de tip liberal-democrat. Ceea ce însă înseamnă fermitate, nu capitulare. Spre a relua cuvintele unui intelectual pe care îl admir: „Limbajul moale, pacifist, „vai ce mult te respect și te iubesc”, nu duce nicăieri când interlocutorii sunt gangsteri sau fanatici. Ei simt ezitarea, slăbiciunea, moliciunea, care le dă un curaj nebun.” Teroriștiii sunt bullies planetari, trebuie tratați in consecință.

Din când in când, dar mai cu seamă în asemenea momente tragice, merită să recitim orația funerară a lui Pericle: „Forma noastră de guvernamânt nu rivalizează cu instituțiile altora. Nu-i copiem pe vecinii noştri, ci suntem un exemplu pentru ei. Este adevărat că suntem numiți o democrație, deoarece administrația se află în mâinile celor mulți, şi nu ale celor puțini. Dar în timp ce legea asigură dreptate egală tuturor în disputele lor particulare, este recunoscută şi cerința de a fi cel mai bun; şi atunci când un cetățean se distinge în vreun fel, el este preferat pentru funcții publice, nu ca un privilegiu, ci ca o răsplată a meritului său. Sărăcia nu este o piedică, dimpotrivă, un om poate aduce beneficii țării sale oricât de obscură ar fi condiția sa”. Aceasta este diferența cea mare dintre noi si ei.

Hubert Vedrine: Securizarea frontierelor Schengen, imposibilă din cauza mării şi a insulelor greceşti

Laurențiu Colintinean

INTERVIU 


Fostul ministru francez de Externe explică, într-un interviu, crizele prin care trece Europa şi de ce Schengen e aproape mort.Vedrine spune că UE trebuie să aibă o poziţie diversificată faţă de Rusia şi să se repare greşeli precum scutul antirachetă.


Hubert Vedrine este diplomat și om politic francez, membru al Partidului Socialist. După ce a lucrat împreună cu președintele Francois Mitterand a fost numit membru a Consiliului de Stat al Franței. Între 1997 și 2002, Vedrine a fost ministru de externe în cabinetul condus de Lionel Jospin. Din 2003 este consultant. El a rămas o voce prezentă în spaţiul public francez, fiind frecvent invitat în media, iar ideile sale găsesc ecou inclusiv în lumea politică. Ce crede el despre crizele concomitente cu care se confruntă Europa aflaţi dintr-un interviu luat cu ocazia unei vizite la Bucuresti, la invitaţia cabinetului de avocatură Leroy şi Asociaţii.

Hubert Vedrine

Rep:
Din 2008 încoace, de ce se poticnește Europa din criză în criză? Lipsește liderilor europeni capacitatea de a prevedea asemenea evoluții?

Hubert Vedrine:
Cred că trebuie să distingem între două feluri de crize. Pe de-o parte avem crizele interne politice ale Europei, iar pe de altă parte avem crizele externe cu repercusiuni asupra Europei, dar care nu sunt legate strict de aceasta. De exemplu, războiul civil din Siria sau creșterea numărului de refugiați din Afganistan, Irak sau Eritreea - toate aceastea nu au legătură cu Europa.

Ce e important de subliniat este însă că ambele feluri de crize, atât cele interne, cât și cele externe, vin într-un moment în care sistemul european este slăbit de un dezacord foarte important între statele membre. E vorba de o minoritate care vrea să continue integrarea europeană cu orice preț - pe aceștia îi numim federaliști sau integraționiști. De cealaltă parte se situează popoarele.

E o situație ciudată în care popoarele sunt, în general, destul de mulțumite apropo de ce s-a realizat până acum, dar nu vor neapărat să meargă mai departe. Există o minoritate de lideri care vrea să continue integrarea europeană, dar popoare precum nemții, francezii, grecii sau britanicii consideră că mai multă Europă înseamnă mai puțin caracter național.

Așa că suntem azi în situația în care discursul pozitiv european nu mai funcționează. Avem un procent, depinzând de statul membru, între 10% și poate chiar 30% de antieuropeni și o masă enormă de eurosceptici (care nu sunt anti-Europa, ci doar au dubii, sunt dezamăgiți sau descurajați).

Cred că oamenilor li s-au făcut prea multe promisiuni nerealiste, așa încât Europa a ajuns să pară un miracol. Și asta a fost greșit pentru că, dacă ne uităm la tratate, Europa nu și-a propus niciodată să rezolve tot. Dacă propunerile europene ar fi fost mai realiste, mai moderate, concentrate pe misiunea advărată a Europei și fără a discredita interesul național, cred că oamenii nu ar fi fost așa dezamăgiți.

În dezbaterea franceză, de exemplu, se condamnă „egoismul național”. Ce e însă anormal ca un stat să își apere interesele naționale? Când primarul din Marsilia se ocupă de Marsilia, nimeni nu zice că e egoist pentru că nu se ocupă și de Strasbourg. Moralismul acesta greșit a vrut să ridiculizeze ideea de stat național și asta e o eroare enormă din partea federaliștilor europeni. Iar a denunța acum populismul în Europa este, și asta, o strategie greșită, pentru că populismul este o consecință directă a erorii de gândire federaliste.

Rep:
Credeți că Marea Britanie va ieși din Uniunea Europeană?

Hubert Vedrine:
În primul rând nu doresc asta. Cred că rolul unor state precum Franța, Germania și rolul CE este acela de a ajuta Marea Britanie să rămână în UE. Nu cu orice preț, dar misiunea este de a o ajuta. Mi se pare că începem să lucrăm la un compromis posibil, nu numai pe cele patru puncte ale planului Cameron, ci chiar pe mai multe.

Compromisul nu va fi niciodată pe placul anti-europenilor britanici, dar cred că rezultatul negocierilor va fi un compromis satisfăcător pentru ca premierul Cameron să poată organiza un referendum rapid, fie în iunie, fie în septembrie. Este, așadar, cu totul posibil ca Marea Britanie să rămână în UE. Dacă ar ieși, ar fi o catastrofă din toate punctele de vedere.

Rep:
De ce?

Hubert Vedrine:
În primul rând ar fi o mare pierdere pentru Marea Britanie, care are multe avantaje având în vedere statutul său de membru cu multiple acorduri speciale în favoarea sa. În al doilea rând, un Brexit ar declanșa o criză uriașă cu Scoția, care nu vrea să iasă din UE și care ar lansa, din nou, chestiunea independenței de Marea Britanie. În fine, Europa are multe probleme urgente și grave de rezolvat, printre ele chestiunea Schengen, așa că ar fi absurd să pierdem vremea și să nu ne ocupăm de ele.

Apoi, în termeni de imagine internațională e o slăbire profundă a Europei. Nimeni nu va zice că e foarte bine că a ieșit Marea Britanie și că, astfel, celelalte state europene pot fi mai unite și mai coerente. Federaliștii susțin un Brexit pentru că așa ar fi mai simplu de realizat conceptul de Statele Unite ale Europei.

Este însă o eroare de analiză, pentru că nu Marea Britanie împiedică integrarea europeană. Sigur, britanicii nu vor anumite chestiuni, ci doresc o identitate națională sporită, dar niciodată nu au blocat un demers de adâncire a integrării celorlalte state. Așa că din exterior, un Brexit ar fi văzut ca începutul unei faze de dezintegrare europeană.

Rep:
Ați pomenit spațiul Schengen. Este o idee pierdută?

Hubert Vedrine:
Schengen este ceva remarcabil, o idee foarte frumoasă. A fost lansată într-o perioadă de optimism (Kohl-Delors-Mitterand), nu este o idee fundamentală a creării UE, dar a devenit esențială pe parcurs. Toată lumea a fost de acord cu eliminarea controalelor interne, cu necesitatea de a avea controale externe, dar fix aici nu s-a lucrat așa cum ar fi trebuit. La fiecare extindere a spațiului Schengen ar fi trebuit să ne întrebăm dacă statele noi sunt capabile să securizeze frontierele externe. Am făcut-o, dar nu suficient.

Există și constrângeri geografice, în cazul Greciei de exemplu. Dincolo de întrebările legate de eficacitatea administrației elene, problema geografică a acestei țări este insurmontabilă. Este imposibilă securizarea frontierelor externe ale spațiului Schengen din cauza mării și a insulelor grecești. În cazul acesta, grecilor le-am făcut un cadou otrăvit.

Rep:
Asta înseamnă că Grecia ar trebui să iasă din Schengen?

Hubert Vedrine:
Schengen este aproape mort. Toate statele amenințate de valul de migrație au impus controale la frontierele lor. De facto, Schengen nu mai funcționează. Așa că întrebarea la care trebuie să răspundem nu este dacă salvăm Schengen, ci dacă reconstruim Schengen și luăm în calcul o bază geografică coerentă.

Rep:
Adică?

Hubert Vedrine:
Grecia nu poate fi membru Schengen. Iar afirmația mea nu este îndreptată împotriva grecilor, ci este o remarcă pur geografică. Trebuie reconstruită o cooperare interguvernamentală și europeană pentru controlul frontierelor externe. Trebuia să fi făcut asta demult, dar pentru că nu s-a întâmplat, lucrurile au luat-o razna.

Din perspectiva unui stat candidat, ca România, situația nu se schimbă cu nimic. Dacă vom ajunge să reconstruim Schengen, atunci România va fi un candidat la noul Schengen și se poate repoziționa în funcție de noile prevederi.

Rep:
Problema Schengen s-a acutizat din cauza crizei refugiaților. De la începutul războiului civil din Siria, Europa nu putea face nimic pentru a preveni acest fenomen migraționist?

Hubert Vedrine:
Fiind o criză exterioară, Europa nu putea face mare lucru. Criza refugiaților ne-a arătat că Schengen funcționează în vremuri liniștite, dar nu în perioade furtunoase. Și ne-a mai arătat clivajul dintre statele europene occidentale, care acceptă societăți multiculturale, și cele estice care nu vor asta.

Să fie clar: când spun multiculturale, mă refer la societăți cu pondere mare de musulmani. O mare parte a Europei de Est nu dorește o minoritate musulmană numeroasă pentru că stilurile de viață sunt prea diferite. Și acest clivaj este consecința Primăverii Arabe.

Dar dacă luăm revoluțiile din Orientul Mijlociu, atunci vedem că UE n-a avut niciun amestec. Nu Europa a instalat sistemele despotice. Sigur, Europa a avut relații cu aceste regimuri pentru că nu avea altă cale, diplomația este bazată pe realism și datele existente. Apoi, aceste regimuri au fost răsturnate. Nu era previzibil, până și islamiștii au fost luați prin surprindere.

În cazul războiului civil din Siria, europenii au avut o poziție relativ unită: Assad trebuie să plece. Apoi, toată lumea a intervenit în Siria: saudiții, iranienii, rușii. Nu putem acuza Europa că a avut o politică greșită în privința Siriei pentru că nu a avut nicio politică. Europa este mai degrabă victimă a consecințelor.

Rep:
Ar fi putut însă avea o politică de prevenire?

Hubert Vedrine:
Nu e cazul. Europenii au întotdeauna probleme în avea o politică comună. Statele au istorii diferite și, deci, nu au aceleași obsesii sau angoase. Țările europene se pun de acord numai pe principiile mari: democrație, drepturile omuui, dezvoltare, pace, etc.

Dar cum sunt confruntați cu o problemă specifică - situația dintre Israel și Palestina, războiul din Siria, dialogul cu Putin - nu există consens. Să luăm exemplul Rusiei. Pentru Polonia sau statele baltice, Rusia e o amenințare. Pentru Italia e un furnizor de gaze.

Vom avea o politică externă comună atunci când vom accepta că avem poziții foarte diferite și că asta nu e o dramă, nu înseamnă că Europa se divizează, mai ales că nu a fost niciodată unită.

Rep:
Cum poate gestiona Europa un milion de refugiați veniți anul trecut? Și e o problemă că majoritatea sunt musulmani?

Hubert Vedrine:
Sigur că da. În mintea oamenilor este un amestec între islam, islamism și terorism. O analiză corectă a situației nu poate ignora acest fapt. Europenii trebuie să distingă însă între două fenomene: cererile de azil și migrația economică.

Europa nu poate ignora cererile de azil, e o chestiune de filosofie. Nu putem spune NU oamenilor care sunt în pericol, ci trebuie să ne organizăm mai bine ca să le oferim protecție. Convenția Dublin II trebuie abolită, aici doamna Merkel are dreptate. Punem Grecia și Italia în niște situații insuportabile și le spunem să se ocupe de toți refugiații pe forţe proprii.

E inacceptabil, azilul trebuie să ne privească pe noi toți europenii. Poate sistemul de cote de care s-a vorbit e prea rigid, dar un sistem solidar trebuie să existe.

Și apoi, să nu ignorăm un lucru: da, provocarea e enormă, dar mulți dintre acești refugiați nu vor rămâne în Europa, ci se vor întoarce acasă odată ce războiul se va fi terminat. Deci e vorba despre o protecție temporară în multe cazuri și nu de integrare cu forța.

Ce nu înțeleg e cum de nu a reușit Europa să aibă o politică comună de azil, e absurd.

Rep:
Iar migrația economică?

Hubert Vedrine:
Cererile economice trebuie tratate cu totul altfel și încă nu e prea târzu. Aici avem nevoie de un sistem comun de gestiune cu statele sursă, de exemplu cele din Africa de Vest, cu cele de tranit, precum țările din Maghreb, și cu cele de destinație, adică spațiul Schengen.

În cadrul unor reuniuni periodice, Europa poate spune: Având în vedere situația economică, anul acesta nu avem nevoie de nimeni, ne pare rău. Sau poate avem nevoie, dar doar de puține persoane și doar din anumite categorii de meserii. Astfel, selectarea cererilor economice se poate face pe meserie, nu pe criteriu etnic, care este absurd.

Cred că nu e prea târziu ca Europa să găsească o politică comună de azil și una de atragere de forță de muncă. Iar dacă asta se va întâmpla, atunci și extremiștii s-ar mai calma. Și aș adăuga și o dimensiune pedagogică. Liderii trebuie să vorbească cu cetățenii europeni pentru ca aceștia să nu devină isterici. La fel și cu refugiații, care trebuie învățați care sunt regulile de comportament în societățile noastre.

Trăim cu impresia că liderii europeni se reunesc la vreun summit din săptămână în săptămână și nu iese nimic din asta.

Rep:
A crescut riscul de atentate teroriste în Europa?

Hubert Vedrine:
Da, a crescut puțin, dar ăsta nu e un motiv de a renunța la azil. E evident că există, de exemplu, trafic de pașapoarte false, dar acesta nu e un motiv pentru atitudinea „închidem tot”, la fel cum opțiunea „deschidem tot” nu este una realistă.

Trebuie să fim foarte lucizi. În lume există 1,5 miliarde de musulmani, majoritatea suniți. Dacă extremiștii din rândul lor reprezintă doar 0,1%, ca număr absolut tot sunt mulți. Este deci periculos, va dura mult și ne privește pe toți. Terorismul este un fenomen mondial care are legătură cu islamul, mai precis cu o interpretare delirantă a islamului.

Cunosc mulți reformiști care luptă să modernizeze islamul, dar procesul este foarte greu pentru că musulmanii suniți nu au o structură de conducere, un fel de Papă sau conciliu care să condamne pe cei care omoară în numele islamului. Până atunci, jihadiștii vor mai face mult rău, chiar dacă nu vor câștiga niciodată în sensul proclamării unui califat.

Rep:
Cum priviți cooperarea cu Rusia împotriva ISIS?

Hubert Vedrine:
În termeni generali, cred că e nevoie de o schimbare de tactică față de Rusia. Federației lui Putin i se pot reproșa multe: Georgia, Crimeea, estul Ucrainei etc. Dar sunt de părere că Occidentul nu a avut o atitudine inteligentă față de Rusia după căderea URSS.

Europa are nevoie să adopte o poziție pragmatică și diversificată față de Moscova. Rusia e aici, după colț, mereu va fi acolo. Și trebuie ca europenii să repare greșelile ultimilor 20 de ani în ceea ce privește NATO, scutul antirachetă, acordul de asociere cu Ucraina etc. Am făcut destul provocări inutile.

Cred că e nevoie de mai multe semnale legate de ridicarea sancțiunilor impuse Rusiei. Acestea sunt legate de procesul de pace de la Minsk, dar putem vorbi despre ele pe alt ton.

Revenind la întrebare, nu va exista o soluție de pace în Siria fără Rusia. Și cred că relațiile cu Rusia trebuie diferențiate pe fiecare capitol.

Rep:
Ați menționat scutul antirachetă. Înțeleg că îl considerați o greșeală?

Hubert Vedrine:
Nu vreau să creez o polemică în România, dar necesitatea acestui scut a fost motivată de americani foarte „variabil”. La început, americanii au spus că sistemul va proteja în fața unui atac cu rachete iraniene, dar în același timp dădeau asigurări că nu vor lăsa niciodată Iranul să aibă rachete nucleare. Atunci rușii întrebau de ce e nevoie de scut, dacă nu vor avea niciodată rachete? Plus că amplasamentul scutului nu corespunde traiectoriei unei rachete iraniene.

Atunci rușii au propus un sistem comun de apărare împotriva Iranului, dar Pentagonul a refuzat și a insistat ca scutul să rămână sub gestiunea NATO. Însă incoerența discursului american a dus la lipsa de încredere a rușilor.

De exemplu, în timpul crizei ucrainene, unii tenori republicani au cerut activarea scutului antirachetă, moment în care Moscova a zis: „Aha, deci era de la început împotriva noastră și nu a iranienilor”.

Pe de altă parte, înțeleg că un stat din vecinătatea Rusiei își tot felul de măsuri de precauție, așa că nu critic statele din regiune care găzduiesc scutul. Spun doar că gestiunea relației americano-ruse în această chestiune a fost greșită.

La fel cum acordul de asociere cu Ucraina a fost o greșeală în forma în care a fost redactat în sensul în care mandatul a fost acela de rupere totală de sfera rusească. Ucraina trebuia să aibă un acord de asociere, dar unul care să fie compatibil cu interesele economice ale tuturor din regiune.

Rep:
Asta nu justifică însă acțiunile Rusiei din Ucraina. Dacă s-ar ridica sancțiunile, nu înseamnă că acceptăm anexarea ilegală a Crimeei?

Hubert Vedrine:
În acest moment, procesul de pace de la Minsk prevede ridicarea sancțiunilor odată ce Ucraina își restabilește suveranitatea în est. Crimeea nu este inclusă în acest proces pentru că nu o putem rezolva.

Sigur, putem să ne încăpățânăm și să spunem că nu ridicăm sancțiunile până când Crimeea nu revine Ucrainei. În termeni practici este însă foarte complicat și ar însemna că nu mai facem nimic cu rușii timp de 30 de ani.

Rep:
Deci acceptăm anexarea Crimeei…

Hubert Vedrine:
În mod formal nu, dar nici nu trebuie să avem o atitudine care blochează tot. Europenii știu bine că în Ucraina nu e numai influența rusă, ci și cea americană prin ONG-uri, presă și finanțări de partide.Când o minoritate foarte agitată, animatorii revoluției din Maidan, au anunțat interdicția limbii ruse, chiar dacă ea nu a fost aplicată, Putin primise deja cadoul unui pretext și s-a folosit de el.

Apoi, noii lideri de la Kiev s-au jucat cu ideea amenințării bazei rusești de la Sevastopol. Era evident că Putin va reacționa.

A fost deci și lipsă de responsabilitate din partea Kievului. Asta nu scuză politica rusă, evident, formal nu putem accepta anexarea Crimeei. Ceea ne putem imagina este, în viitor când relațiile vor fi mai bune, că se va organiza un referendum adevărat în Crimeea înainte de a accepta formal mutarea teritoriului către Rusia într-un cadru de acord global.Până atunci e nevoie de o doză de realism în relațiile cu Rusia.

Europa se duce pe copcă. Suntem pregătiţi?

Răzvan Amariei

Continentul nostru suferă transformări radicale, iar zonele din vecinătatea sa dau în clocot. Între timp, românii par să-şi vadă liniştiţi de treabă. Asta deşi schimbările din jur ne pun în faţă atât riscuri, cât şi potenţiale avantaje.

Numeroase state din apropierea Uniunii Europene (din Ucraina în Siria şi Irak şi din Libia şi Egipt în Israel şi Liban) sunt răvăşite de războaie civile şi conflicte interne,  iar între cei mai importanţi vecini ai UE (Rusia şi Turcia) au apărut recent tensiuni militare fără precedent în ultimul secol. Problema este că nici Europa pe care o ştim şi la care visam până acum câţiva ani nu mai e la fel. Recenta criză a migranţilor ne-a dezvăluit lideri rupţi de realitate şi autorităţi care nu par că sunt în stare să-şi facă datoria. Românii care până în 2002 stăteau la coadă zile întregi la ambasadele vestice pentru o viză Schengen, care au fost controlaţi la sânge la graniţe (cerându-li-se, printre altele, să arate că au mijloace suficiente de trai) după eliminarea vizelor sau care, plecaţi să muncească în Occident, au tremurat ani de zile până şi-au reglementat situaţia, nu şi-au putut ascunde mirarea văzând cum sute de mii de extra-comunitari sunt lăsaţi şi chiar ajutați să mărşăluiască prin Europa spre Germania sau ţările scandinave fără vize, fără acte, fără controale. Şi nici românii, nici o bună parte a occidentalilor nu înţeleg de ce mulţi dintre politicienii occidentali nu numai că tolerează, dar chiar încurajează acest fenomen, în ciuda presiunii imense pe care o pune el asupra societăţii în ansamblu şi asupra sistemului de ajutoare sociale în particular, dar şi a riscurilor ca printre emigranţii aşteptaţi cu braţele deschise să se ascundă unii cu intenţii nu tocmai paşnice.

După atacurile sângeroase de acum un deceniu de la Madrid şi Londra, continentul (mai ales acea parte a sa aparţinând Uniunii Europene) a cunoscut câţiva ani de relativă siguranţă. Au fost semnalate, ce-i drept, în ultimii ani atacuri sporadice ale unor musulmani extremişti asupra unor reprezentanţi ai autorităţilor în Franţa şi Marea Britanie, însă nimic nu părea să prevestească valul de atentate din acest an. A fost mai întâi masacrul din redacţia Charlie Hebdo, în ianuarie, soldat cu 20 de morţi. Apoi, în vară, un terorist islamist a fost dezarmat înainte să înceapă un adevărat măcel într-un tren care făcea legătura dintre Paris şi Bruxelles. Şi tot la Paris au avut loc, în noiembrie, cele mai grave atentate din Europa de după cel de-al doilea război mondial (cu excepţia celor din capitala Spaniei din 2004), care au lăsat în urmă aproape 140 de morţi şi peste 350 de răniţi. Alte atentate sau ameninţări au fost dejucate în ultimele săptămâni în Belgia sau Germania.

Coincidenţă sau nu, se pare că unii dintre cei implicaţi au intrat în UE cu valul migrator din acest an. Alţi atentatori, însă, sunt cetăţeni europeni la a doua sau la a treia generaţie, însă provin din cartiere sau localităţi ghetoizate, asupra cărora autorităţile vestice au pierdut de facto controlul de mai mulţi ani.

Asediu intern

Efectele celor două fenomene (diferite şi, în acelaşi timp, strâns legate între ele) asupra vieţii de zi cu zi a europenilor au fost drastice. Migranţii au ocupat gări, autostrăzi, puncte de frontieră şi au dat peste cap viaţa în multe din satele şi oraşele de pe traseu sau de la destinaţie. În plus, mulţi occidentali sunt nemulţumiţi de faptul că ei vor primi ajutoare sociale de la buget sau vor accepta joburi prost plătite, distorsionând, astfel, piaţa muncii. Pentru a opri sau controla exodul, unele state au construit garduri de sârmă ghimpată la frontiere (în unele cazuri, chiar pe graniţele interne ale spaţiului Schengen).

Cât despre atacurile teroriste (sau doar ameninţarea lor), acestea au dus la sporirea prezenţei forţelor de ordine pe străzile oraşelor, la opriri temporare ale transportului în comun şi ale programului şcolar sau la interzicerea unor spectacole sau competiţii sportive. În plus, a avut loc o întărire a controalelor  la frontierele UE, şi nu doar la cele externe. ”Ca să intru în Ungaria pe la Nădlac la începutul lunii am stat la coadă aproape două ore. Iar şoferii de camioane se plângeau că timpul de aşteptare pentru ei ajunge şi la opt ore”, spune arădeanul Tiberiu Gonţ. Libera circulaţie a persoanelor şi a mărfurilor, unul din principiile fundamentale ale UE, încă există, dar poate fi exercitată doar după verificări amănunţite şi cozi lungi.

Se întoarce Cortina de Fier?

Numitorul comun în toate aceste probleme pare a fi reprezentat de politicieni. O bună parte din europeni par a fi de părere că aceştia au exagerat fie cu acţiunea (stricând echilibrul fragil al unor locuri precum statele din nordul Africii), fie cu inacţiunea (tolerând apariţia Statului Islamic) şi au dus, astfel, la apariţia valului migrator şi la atentate. Mulţi locuitori ai continentului par a cădea de acord, de asemenea, că o altă vină a autorităţilor (în special a celor din ţări precum Franţa, Belgia, Olanda, Marea Britanie sau Germania) o reprezintă toleranţa prea mare pentru grupuri şi culturi care ameninţă să atace Europa din interior. Iar recentul scor-record obţinut de Frontul Național în scrutinul regionale din Franța, dar şi rezultatele alegerilor din ultimii ani în alte state, unde formaţiuni populiste, naționaliste sau anti-UE precum Partidul pentru Libertate din Olanda,  Partidul Libertăţii din Austria, Vlaams Belang în Belgia sau UKIP în Marea Britanie au obţinut între 11% şi 27% din voturi, nu fac decât să demonstreze acest lucru.

Disputele având ca bază atitudinea faţă de multiculturalism şi imigraţie nu au loc, însă, doar pe plan intern. În ultimele luni, s-au conturat la nivelul oficialilor din UE două tabere destul de clare: cea a politicienilor vestici, încă dispuşi, în ciuda semnalelor electorale, să joace cartea toleranţei şi a integrării alogenilor, şi cea a esticilor, mult mai puţin pregătiţi să primească imigranţi din Orientul Mijlociu. Poziţia liderilor din centrul şi estul continentului este întărită şi de atitudinea deseori percepută drept arogantă a occidentalilor. Şi nu doar în cazul refugiaţilor, când unii lideri de la Apus i-au amenințat pur şi simplu pe omologii lor mai îndărătnici din jumătatea de est a Uniunii. Ci şi în situaţii precum cea a Marii Britanii, care se pregăteşte să părăsească UE (conform unui recent sondaj, jumătate din supuşii Reginei Elisabeta sunt de acord cu această mişcare) în cazul în care nu va primi o serie întreagă de drepturi suplimentare (fapt care, spun experţii, ar pune sub semnul întrebării principiile fundamentale ale Uniunii). Sau în cazuri ca cel în care Germania şi Franţa par să fi iertat deja Rusia pentru acţiunile din Ucraina, în ciuda opoziţiei fervente a statelor ex-comuniste.

Europa dezintegrării

Toate aceste ciocniri au dus la readucerea în discuţie, în ultimele luni, a unor teorii mai vechi, gen ”Europa cu două viteze” – un nucleu dur, format (mai mult sau mai puţin) din membrii iniţiali ai Uniunii şi o serie de state (în special mediteraneenii şi esticii, dar poate şi britanicii) gravitând în jurul acestei structuri şi având, de la caz la caz, diferite drepturi şi obligaţii. Suporterii teoriei spun că, în fapt, Europa cu două (sau mai multe viteze) deja există: unele state din UE sunt membre ale Schengen şi ale zonei euro, altele fac parte doar din Schengen, iar altele nu aparţin niciuneia. ”Cred că, la un moment dat, nu va mai fi posibil ca 33-34-35 de state sa aibă aceeași viteza de integrare şi același efort politic în aceeași direcție. Într-o zi, va trebui să reanalizăm arhitectura europeană sensul în care un anumit grup de ţări să adopte toate sistemele politice, împreună, iar altele să se poziționeze pe o orbită diferită faţă de nucleu”, a declarat recent președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker.

”Nimic nu justifică apariţia unei Europe cu două viteze”, spunea în urmă cu un an preşedintele Klaus Iohannis. În acelaşi timp, prin vară, şeful statului le cerea premierului şi guvernatorului BNR un calendar clar de aderare la zona euro, un semn că România îşi dorea mai multă integrare. Însă, în ultimele luni, ţara noastră este departe de a fi foarte vocală în legătură cu problemele din UE. Asta deşi conturarea unei Uniuni diferite ar putea însemna, printre altele, fonduri europene mai puţine pentru România sau înăsprirea condiţiilor de acces pe piaţa occidentală a muncii pentru membrii estici.

Aşii din mânecă

Paradoxal sau nu, într-o eventuală decuplare parţială a vestului mai bogat, dar mai dispus la compromisuri, de estul mai puţin dezvoltat, dar aparent mai dispus să lupte pentru identitatea europeană, România ar putea avea unele atuuri. Dacă va şti să le şi folosească, asta e o altă discuţie. Printre avantajele principale se numără faptul că am ajuns să fim (aproape) independenţi energetic. În 2014, am importat doar 7,5% din consumul intern de gaze naturale, iar în primele zece luni ale anului acesta importurile de gaze au scăzut cu 78% faţă de ianuarie-octombrie 2014. Cu alte cuvinte, cantitatea adusă de peste hotare este de-a dreptul neglijabilă. În plus, în ultimii trei ani pe platoul continental românesc au fost descoperite rezerve de gaze naturale ce ar putea depăşi 140 de miliarde de metri cubi, respectiv ar putea acoperi consumul intern pe următorii 12 ani. Producţia de electricitate este deja excedentară, iar construirea a două noi reactoare la Cernavodă ar creşte şi mai mult disponibilul de energie de pe piaţă. Ne asigurăm din surse interne şi cea mai mare parte a cărbunelui consumat, singurele importuri semnificative rămânând cele de petrol. Însă, având supraproducţia de ţiţei la nivel global, acest aspect nu ar trebui să ne pună nici un fel de probleme.

Cvasi-independenţa energetică ar putea însemna nu numai că ne-am permite să rezistăm unor presiuni externe de genul celor exercitate de Rusia asupra altor state europene, însă ne-ar putea transforma într-o sursă regională de energie. Ceea ce, în cele din urmă, ar putea echivala cu un loc mai important pe tabla geopolitică a Europei de Est. Condiţia principală pentru acest lucru este, însă, creşterea rapidă a capacităţilor de interconectare ale reţelelor de distribuţie de gaze şi electricitate cu cele din vecini, în special cu cele din Moldova şi Ucraina.

Prezenţa militară americană pe teritoriul nostru ar putea fi, de asemenea, un factor de siguranţă pentru un viitor în care s-ar putea ca marile puteri europene să-şi ia mâna de pe jumătatea de est a continentului şi chiar să pactizeze cu ţara care pare a reprezenta cea mai mare ameninţare la adresa securităţii din regiune.

Până de curând considerate a fi nişte nerealizări ale guvernelor post-aderare, neapartenenţa la zona euro şi la spaţiul Schengen s-ar putea dovedi alte avantaje ale României. Existenţa unei monede naţionale le permite guvernanților să dea economiei impulsurile monetare de care este nevoie pentru a o stimula, sau, din contră, a o calma. Cât despre controlul la graniţe, acesta se poate dovedi mană cerească în contextul unei invazii de imigranţi şi a înmulţirii atacurilor teroriste. Nu în ultimul rând, poziţionarea geografică excentrică a României faţă de greii UE s-ar putea transforma, la rândul ei, într-un beneficiu pentru exportatorii locali, care ar putea încerca să acceseze mai mult pieţele extra-UE, mai ales că state mari şi relativ bogate, cum ar fi Turcia sau ţările din Peninsula Arabică, sunt la o aruncătură de băţ.

Nicolae Manolescu: Terorismul devine mai periculos în Europa Occidentală decât în Siria

Florin Negruțiu

Criticul Nicolae Manolescu, fost ambasador român la UNESCO, a vorbit în emisiunea „24 de minute” despre atentatele de la Paris și despre profilul terorii și al teroriștilor. El este de părere că teroriștii au pierdut războiul din Siria și se vor îndrepta către Europa. Un alt pericol este, mai spune criticul, întoarcerea oamenilor împotriva comunităților de musulmani. 

Fl.Negruțiu - N.Manolescu

Florin Negruțiu: 
Vorbim despre Franța, terorism și frică. Ați locuit timp de nouă ani în Franța. Ce vă spun prietenii acum, după atentatele din Paris?


Nicolae Manolescu: 
Erau și sunt în continuare în stare de șoc, deși nu am vorbit cu niciunul care să se fi aflat în preajma locului în care au avut loc atentatele.


Florin Negruțiu: 
V-a surprins faptul că atentatorii, în mare parte, sunt francezi?


Nicolae Manolescu: 
Nu, pentru că se pare că cea mai recentă modalitate de a pune în practică terorismul e de a se folosi de persoane care uneori sunt native. Atentatul de la Londra, de la metrou, a fost făcut de oameni născuți acolo. Și în Franța majoritatea sunt francezi. Printre ei, unul din cei de la Paris, venise prin Grecia, din Siria. Nu cred că Statul Islamic se mai bazează acum pe inflitrarea migranţilor. Sunt oameni născuți în Franța, școliți în Franța, crescuți în Franța.

Mai e ceva foarte grav. Mi-a spus cineva că există în nordul Parisului un cartier unde nici poliția nu pătrunde. Unde toate reglementările sunt radical islamiste, unde se aplică Sharia. În Anglia sunt 700 și ceva de mici comunități unde își aplică legile lor. Cum sunt comunitățile țigănești de la noi, care au staborul lor și propriile legi.


Florin Negruțiu: 
Existau semne de acum câțiva ani că periferia vrea să dea foc orașului. Autoritățile nu au intuit că tinerii din periferie pot merge mult mai departe?


Nicolae Manolescu: 
Probabil că nu. Sarkozy, în timpul mandatului său de președinte, a desființat poliția de proximitate. Acum se pune problema să o înființeze din nou. Unul din aspectele nenorocirii de acum o săptămână e că au venit cu arme - nu cu fleacuri - au venit cu ele de undeva. Au mers cu ele pe străzile din Paris, nu i-a observat nimeni. Sigur, e mare aglomerație în Paris, dar cum te duci? Te plimbi cu armele în sacoșă? Foarte ciudat.

Faptul că transportă astfel arme arată că granițele sunt foarte poroase. 

Şi legile sunt permisive. Când în Irak, după ce a fost lichidat regimul Saddam, primul lucru pe care l-ar fi făcut orice stat comunist, cum era Rusia - dacă în locul americanilor erau rușii -, interziceau armele. Anunțau: „Predaţi armele! Cine e prins cu arma, e împușcat”. De ce nu s-a întâmplat niciodată nimic de acest gen în regimurile comuniste? Pentru că interziceau armele. Obama a vrut să interzică armele și nu poate. În Franţa, de exemplu, ar trebui interzise și reacordate permise doar pentru anumite tipuri de arme. Ele nu vin din afară, ci dinăuntru. Acolo se fac, nu le introduc. Nu e vorba de granițe aici.


Florin Negruțiu: 
Cei care au comis atentatele sunt francezi, părinții lor au venit, majoritatea, în anii 60. În SUA, cetățenii își pierd legătura etnică după o generație. În Franța de ce nu se reușește?


Nicolae Manolescu: 
Au fost două abordări. În Marea Britanie era acceptarea multiculturalismului. Contribuabilul englez a plătit ca să se facă moschei, scoli coranice, în ideea de a fi lăsaţi să-și facă religia și cultura în forma originală. În Franţa a fost principiul integrării, dar aplicat foarte prost și pornind de la o confuzie. Două cuvinte sunt confundate: naționalitate și cetățenie. Ei au vrut să integreze în sensul naționalității. Dar ei sunt de naționalitate marocană și așa mai departe. Naționalitatea nu se poate retrage. Cetățenia este un drept, care se poate retrage. Dar naționalitatea, nu. Integrarea trebuia făcută pe cetățenie, în funcție de obligațiile pe care le respectă. Li se acordă anumite drepturi în funcție de anumite obligații pe care le respectă.  

Se ajunge la chestiunea religioasă. Nu toți musulmanii sunt răi, cum nu toți creștinii sunt buni. Sâmburele criminalității care se dezvoltă acum de unde pleacă? Nu dintr-o anumită ideologie sau religie? Comunismul de unde a plecat? Dintr-o doctrină a lui Marx, preluată de Lenin și pusă în practică de Stalin. Doctrina salafistă nu e un miez de unde pleacă toată povestea? Nu condamn musulmanii sau religia, dar ei trebuie să vadă ce sâmbure există în religia lor. E clar că există acolo. Mahomed cerea să fie omorâți ca niște câini necredincioșii. Asta e în Coran. Sigur că e în context, ține de o anumită epocă. Și creştinii au omorât în numele unei anumite idei de credință în timpul cruciadelor.


Florin Negruțiu: 
Suntem în epoca resurecției războaielor religioase?


Nicolae Manolescu: 
Da. Principalul conflict nu este între creștini și musulmani, este între sunniti și siiți. Mai rău decât era între catolici și protestanți. Fiecare având fieful lui, țara lui, asta e problema. 

Acum se vorbește cum să-i câștigăm pe sunniții din Statul Islamic, pentru ca ei să înceapă opoziția și să se înțeleagă cu șiiții. Nu vor, pentru că le e mai frică de șiiți decât de fundamentaliști.


Florin Negruțiu: 
Ați înțeles scopul teroriștilor?


Nicolae Manolescu: 
Da. Dovadă că încep să lovească locuri foarte populate. Cred că vor începe să lovească în mall-uri. Vor să creeze frică, insecuritate. Cred că au pierdut partida în Siria. Ce urmează acum, pe durată medie, e să se termine povestea de acolo. Le taie resursele. Au început bombardamente serioase. Acolo s-a terminat. Deci se vor muta încoace. Terorismul devine mai periculos în Europa Occidentală decât în Siria.


Florin Negruțiu: 
S-a sofisticat această reţetă a terorii?


Nicolae Manolescu: 
Evident. Locurile sunt departe unul de altul, dar sunt pe o linie. Pleacă de sus, de la Stade de France, și se duc până jos. Ei își caută o cale de ieșire și niciodată calea de ieșire nu e drumul pe care au venit. Niciodată nu fac drumul înapoi. 

Șocante sunt două lucruri: incapacitatea legislației franceze și, al doilea, consecințele care urmează. E greu de înțeles cum, după Charlie Hebdo, când știu că au 4.000 de potențiali teroriști în Franța, totul e ascultat, cei care fug în Siria nu mai pot veni înapoi. Deci s-au luat niște măsuri.

Un sondaj pe care l-am văzut acum două zile spunea că 88% dintre francezi acceptă o anumită restricţie a drepturilor cetățenești. Aici ar fi o mare greșeală din partea Guvernului francez sau a Parlamentului să nu adopte un act rapid de acest gen, pentru că trece şocul și se uită.  


Florin Negruțiu: 
Ce ar însemna limitarea drepturilor cetățenilor?


Nicolae Manolescu: 
Ar însemna dreptul de a asculta telefoanele, de a urmări site-urile, fără neapărat șapte mii de autorizații de la procuratură. În plin centrul Parisului, la Hotel des Invalides, dedesubt, pe sute de hectare, există toate staţiile de ascultare. Toată lumea știe că sunt acolo. Personalul de acolo e strict secret. Am vazut reportaje. Au o tehnică de ascultare extraordinară și se plângeau de birocraţie. Acolo au sisteme de ascultare extraordinare și se plângeau de birocrație. Chiar și în cazuri de urgență. Ori sunt cazuri când trebuie să te duci după el în secunda următoare, nu a doua zi de dimineață. 

Apoi, securizarea frontierelor. Pe Aeroportul Otopeni, a doua zi după Hannovra, nu era niciun control. Soția mea pleca în Germania. Nu se poate așa ceva. În privința asta, nu am încredere în francezi. 

E o mare problemă dacă serviciile franceze și-au făcut datoria. Mie mi se pare că nu. 

Franța nu e Iugoslavia, dar ce se întâmplă acum acolo începe să semene cu scenariul iugoslav. Păi eu stau în același bloc, la același etaj, de o viață cu unul cu care mă înțeleg. Cu unul care e francez, cu unul care e marocan... El e musulman, eu creștin. Și, brusc, îi scriu pe ușă o spânzurătoare. Pericolul acesta e în Franța. E o implozie socială. Sigur, Franţa e stabilă, nu e un stat federat. Pericolul cel mai mare e această implozie socială. Au început să dea foc la moschei. De asta mă tem cel mai tare.


Florin Negruțiu: 
Deci comunitatea franceză s-ar putea întoarce împotriva comunității de musulmani...


Nicolae Manolescu: 
Da. Această implozie socială. Nu se mai suportă. Au început să dea foc la moschei. De asta mă tem cel mai tare. 


Florin Negruțiu: 
Noi, românii, cum privim acest atentat din Paris? În România ar putea avea loc un astfel de atentat sau suntem prea mici?


Nicolae Manolescu: 
Nu vedeți că nici migranții nu vin la noi? Au nimerit unii din greșeală unii și ne-au întors spatele. Avem o reputație proastă. 


Florin Negruțiu: 
Credeți că va crește pericolul terorist dacă acceptăm cotele de refugiați?


Nicolae Manolescu: 
Nu cred că ajungem acolo. Cât am stat în Franța, pot să vă spun ceva. Atitudinea - nu a francezilor, că a lor nu a fost niciodată prea strălucită - nu este nici bună, nici proastă. Noi nu ieșim în lume decât când se întâmplă câte o tragedie. Când a fost tragedia din Colectiv, când a căzut Guvernul. Noi nu contăm. Asta este și marea noastră problemă. Nu cred că faptul că vom primi refugiați va determina Statul Islamic să ne atace.   


Florin Negruțiu: 
Care ar fi cea mai mare greșeală pe care o poate face Europa?


Nicolae Manolescu: 
Cred că o eroare ar fi și să îi primească pe toți, nediscriminat, dar nici să nu primească deloc nu ar fi bine. Să fie eliminați cei care nu vin din zone de război. Ne trezim și cu pakistanezi, care, acum, nu au ce căuta. 


Florin Negruțiu: 
Ați ieșit din politică acum 15 ani. Ați ieșit în stradă acum două săptămâni. Ce părere aveți despre noul Guvern?


Nicolae Manolescu: 
Eu acord credit înainte de a vedea la treabă. Sper să facă treabă. Cam pe jumătate din membrii Guvernului îi cunosc și sunt oameni serioși. Nu sunt oameni politici. Cioloș e un om foarte serios, nici el nu e om politic. Eu le acord credit. Au o singură problemă. Au făcut niște concesii partidelor. Nu se putea altfel, ca să treacă de vot. Îi sfătuiesc să nu se lase pe mâna partidelor. 

Până secolul trecut, Franţa a fost una dintre marile puteri coloniale ale lumii. Din colonii au venit în Franţa milioane de oameni care s-au stabilit, în general, în suburbiile marilor oraşe. Problema e că au rămas acolo, într-o lume săracă şi fără mari perspective. Un teren fertil pentru violenţă şi, mai apoi, pentru radicalizare. Această enclavizare e un fenomen care s-a accentuat în ultimele decenii, iar acum se vorbeşte deja de o situaţie pe care autorităţile pur şi simplu nu ştiu cum să o mai gestioneze. 

Pe de altă parte, preşedintele francez Francois Hollande și-a anunțat intenția de a schimba Constituţia ţării. Printre propuneri se numără retragerea cetăţeniei franceze persoanelor cu dublă cetăţenie care comit acte contra Franţei.

Îndobitocirea jihadistă: de ce sunt atraşi tinerii occidentali de islamul radical?

Luana Luban

În fiecare săptămână, televiziunile franceze îşi surprind publicul (chiar îl oripilează) cu câte o anchetă inedită despre capcanele, secretele, afacerile nebuloase şi nebunia criminală din infernul Statului Islamic. Îndoctrinaţi pe internet şi convinşi că murind în Siria vor ajunge direct în Paradis, tot mai mulţi tineri occidentali îşi părăsesc familiile şi renunţă la tot pentru a deveni criminali. Căutând Paradisul ajung însă direct în infern.

Recent, la oră de maximă audienţă, postul de televiziune France 5 a transmis un documentar incendiar despre fascinaţia crescândă pe care o exercită Statul Islamic şi efectele dezastruoase ale îndoctrinării jihadiste asupra tinerilor occidentali. Realizat de Clarisse Feletin, documentarul "Engrenages - les jeunes face à l’islam radical" aduce în atenţia publicului o realitate alarmantă: această grupare sectară a reuşit să îndoctrineze cu succes peste 50 de minori francezi (28 de fete şi 25 de băieţi), care în prezent sunt înrolaţi în Siria şi să convingă alte sute de tineri francezi să lupte în numele jihadului. Asociaţiile umanitare afirmă însă că numărul minorilor este dublu. Şi cine poate să le contrazică?!


"Până în prezent, au fost recensaţi 1750 de indivizi pentru implicarea lor în diverse filiere jihadiste", a declarat recent Bernard Cazeneuve, Ministrul de Interne francez, în cotidianul Le Monde. "În luna ianuarie 2014 numărul acestora era de 555", adaugă şi autorul articolului. Din fericire, nu toţi cei 1750 de francezi sunt combatanţi activi în cadrul grupărilor jihadiste. Ultimul raport al Ministerului de Interne francez arată că 457 de persoane sunt prezente pe fronturile din Irak şi Siria, 320 sunt în tranzit între Franţa şi paradisul siriaco-irakian iar 287 au părăsit zona de conflict. La acest total se adaugă şi frumoasa sumă de 521 de aspiranţi care intenţionau să plece în zonele de război, dar au fost opriţi de autorităţile franceze. De la începutul conflictului în Siria au fost ucişi (doar) 131 de francezi şi rezidenţi francezi care s-au înrolat în rândurile odiosului Stat Islamic. Aşadar statisticile sunt alarmante, iar islamismul radical câştigă tot mai mult teren în Europa Occidentală, dar şi în Balcani. 


Poate în România, actele de barbarie comise de Statul Islamic nu au acelaşi impact asupra oamenilor precum în Franţa care, acum nu mai puţin de cinci luni, a asistat neputincioasă (dar nu şi neatenţionată de multe ori!!!) la multiplul asasinat comis (ce ironie!) de doi francezi de origine algeriană convertiţi sub ochii larg deschişi ai autorităţilor franceze la islamul radical. Toată lumea ştie povestea, toată planeta a asistat la deznodământul sângeros al celor doi, pardon, chiar trei dezacsaţi fundamentalişti islamişti, dar ce ştie mai puţin lumea e faptul că şarpele jihadist continuă să se plimbe destul de nestingherit prin Franţa otrăvind mental, zilnic, noi şi noi adepţi. Evident că autorităţile franceze au lansat imediat tot felul de planuri de luptă împotriva terorismului, au triplat măsurile de securitate şi au deschis chiar şi o linie telefonică unde se pot semnala cazurile suspecte de radicalizare, Franţa fiind de câţiva ani una dintre principalele ţări furnizoare de noi şi noi candidaţi la jihad. 


Deci, o dată cu atacurile din ianuarie, societatea franceză s-a trezit şi a înţeles că tinerii crescuţi cu multă grijă de protectoarea Republică se radicalizează cu uşurinţă fiind foarte deschişi discursului fundamentaliştilor care instrumentalizează religia islamică în funcţie de propriile interese politice şi economice. Dar care sunt oare motivele pentru care tinerii occidentali renunţă la tot, plecând în ţări pe care nici măcar nu le cunosc? Autorităţile franceze cheltuie sume uriaşe pentru a-i readuce cu picioarele pe pământ şi pentru a-i proteja (salva?!) pe tinerii adepţi ai fanatismului religios. Cum poate însă societatea civilă să reacţioneze faţă de această nouă formă de fanatism? Mesajul discursului halucinant propus de grupurile teroriste se răspândeşte atât de repede şi este tot mai greu de controlat fiind propagat aproape în integralitate în mediul virtual unde, de multe ori, este disimulat în spatele unor site-uri de internet banale. Trebuie să recunoaştem că aceşti terorişti nu sunt doar nişte criminali barbari, ci sunt şi criminal de inventivi, dovedind tehnici de propagandă de o perfidie uluitoare.    


Aşadar, documentarul francez a încercat să ofere câteva răspunsuri acestor întrebări care zguduie societatea franceză din temelii, Franţa fiind pe de o parte o ţintă preferată a jihadiştilor şi în acelaşi timp una dintre cele mai prolifice ţări furnizoare de terorişti sau cel puţin de adepţi ai celor mai feroce grupări teroriste. Lupta se dă pe toate fronturile, unul dintre cele mai sensibile aspecte ale acestei operaţiuni complexe fiind îndoctrinarea cu atâta uşurinţă a minorilor. Una dintre rarele metereze ridicate împotriva acestei epidemii malefice este Centrul de protecţie contra derivelor sectare legate de islam (CPDSI) creat de Dounia Bouzar, antropolog şi expert în probleme religioase, care vine în sprijinul familiilor ai căror copii au fost îndoctrinaţi şi au în căzut în capcana, uneori ireversibilă, a jihadiştilor. Trebuie subliniat faptul că în mai mult de 50 la sutǎ dintre cazurile de îndoctrinare gravǎ, tinerii infectaţi de virusul integrismului nu sunt de culturǎ arabo-musulmanǎ. Dimpotrivă, provin din cele mai diverse medii sociale şi din toate regiunile ţării. 


Prin mâinile acestui specialist a trecut un număr impresionant de adolescenţi, confesiunile lor fiind extrem de preţioase pentru a descifra şi a înţelege mecanismul îndoctrinării lor într-un timp record, adică în mai puţin de trei luni. 

Ceea ce îi atrage cel mai mult pe noii adepţi este faptul că recrutorii le spun, le garantează chiar că au fost aleşi de Dumnezeu să facă parte dintr-un grup superior al cărui ţel este acela de a salva lumea aflată în declin pentru că este guvernată de forţele Răului.

Expertul Dounia Bouzar sublinia că ceea ce au în comun recrutorii fundamentalişti este faptul că se adresează tinerilor foarte sensibili stimulându-le înclinaţiile spre actele de caritate. Acaparaţi de o mulţime de voci "binevoitoare" care îi hărţuiesc cu multă şiretenie, noilor recruţi li se inoculează ideea că sunt aleşii lui Dumnezeu şi că sunt superiori celor din jur pentru că au o misiune specială de îndeplinit: aceea de a muri ca şi martiri, în acest mod având oportunitatea de a obţine garanţia că întreaga lor familie va ajunge în Paradis. Deci, misiunea lor este dublă: nu numai că vor salva poporul sirian, dar vor obţine şi un număr impresionant de locuri în Paradis, ca şi cum acesta ar fi un stadion gigantic dedicat numai jihadiştilor.    


Al doilea pas este acela de a-i rupe complet de familie, adică de reperul esenţial în evoluţia lor ca şi oameni. Dounia Bouzar explică că această etapă este esenţială în procesul de îndoctrinare, pentru că li se distruge propria istorie afectivă, tinerii hipnotizaţi de discursul fundamentalist fiind obligaţi să se rupă total de mediul în care trăiesc: mai întâi li se impune să distrugă toate pozele de familie şi să-şi arunce la gunoi tot trecutul personal. Nimicindu-şi conturul identitar, în scurt timp aceşti tineri devin de nerecunoscut, fizic şi emoţional. De asemenea, profitând de ignoranţa lor totală pentru a-şi impune ideile extrem de primitive (de exemplu li se spune să pună mâna la gură când cască ca să nu le intre diavolul în corp), profesorii satanici le dau impresia că numai alegând această cale vor cunoaşte sursele originale ale islamului. Speculând lipsa lor de cunoştinţe asupra adevăratelor valori ale islamului, teroriştii deformează în totalitate mesajul şi doctrina acestei religii provocând un deserviciu imens întregii comunităţi de musulmani.    

Documentarul aduce în atenţia publicului portretele mai multor adolescenţi, atei, evrei, musulmani sau creştini, din familii normale, tineri cu origini sociale diverse şi din toate regiunile Franţei. Fie că se numesc Nora, Rachel, Samy sau Lorie, cu vârste între 15 şi 17 ani, toţi au visat la o aventură (fără cale de întoarecere) în Siria pentru a se implica în proiecte umanitare, să devină soţii de jihadişti sau să lupte în primele linii. Unii au reuşit să se întoarcă din infern şi să-şi împărtăşească experienţa traumatizantă, prin intermediul acestor istorisiri emblematice, documentarul reuşind să decorticheze mecanismele înfricoşătoarei "îndoctrinări mentale" care transformă adolescenţii din Occident în criminali cu sânge rece în Orient. Aceşti tineri nu sunt obligatoriu şi delicvenţi, dimpotrivă, ceea ce au în comun fiind faptul că au fost recrutaţi de pe reţelele de socializare de către teroriştii Statului Islamic şi Frontul Al-Nosra care, trebuie să recunoaştem, instrumentalizează islamul cu o viclenie ieşită din comun fiind adevăraţi maeştri în materie de propagandă. Rezultatul? Majoritatea cad în capcana unui sentiment de ură atât de profunde, încât îşi doresc şi chiar reuşesc să plece într-o ţară şi să lupte în numele unei religii despre care nu ştiu nimic. 


Expertul Dounia Bouzar recunoaşte că drumul de recuperare e anevoios şi lung. Părinţii neputincioşi asistă la deriva propriilor copii care, alegând această cale, le spun că au vrut să-şi dea un sens existenţei. "Când revin, dacă nu s-au distrus fizic acolo", jihadiştii, dar şi cei care au plecat doar pentru un timp scurt, "sunt distruşi din punct de vedere psihologic" şi pot fi "mai periculoşi decât înainte să plece", subliniază ministrul Bernard Cazeneuve. Dar pentru a ajunge în această situaţie limită, noii convertiţi au parcurs un drum obscur (de obicei radicalizarea are loc în secret) care a început prin faptul că s-au distanţat de familie şi de prietenii apropiaţi, mulţi nu se mai duc la şcoală şi renunţă la sportul preferat, nu mai merg nici la cinematograf deoarece este un păcat, băieţii nu mai dau mâna cu fetele, iar tinerele nu au voie să se machieze, să fie atinse şi nici să-şi îmbrăţişeze membrii familiei. În toate cazurile de îndoctrinare, prima obligaţie care li se impune deci este să rupă legătura cu părinţii, religia fiind mai importantă chiar şi decât propria mamă.


Samy, 15 ani, unul dintre tinerii care au reuşit să se întoarcă din Siria, mărturiseşte că o dată ajuns acolo a înţeles că a căzut într-o capcană înspăimântătoare trăind din plin efectele dezastrului: distrugeri în masă, câmpuri de refugiaţi, cadavre aruncate peste tot. Acesta povesteşte că fiecare zi începea cu rugăciune, apoi era obligat să facă curăţenie şi treptat i s-a pus arma în mână. Putem spune că Samy a fost norocos, chiar dacă negocierea cu teoriştii a fost extrem de dificilă, tânărul reuşind să se întoarcă alături de familia sa. 


Nu este şi cazul Norei, o tânără de 15 ani, dintr-o familie musulmană, al cărei frate încearcă să o recupereze cu disperare de mai bine de un an de zile. Într-o zi de ianuarie, după terminarea orelor de şcoală, adolescenta a reuşit să părăsească Franţa ajungând în Siria pentru a-şi îndeplini visul de a lucra într-un orfelinat. Fratele său mărturiseşte că visul tinerei era acela de a deveni medic pediatru, familia aflând de dispariţia sa în urma unui mesaj postat pe Facebook (unde altundeva?!) în care spunea că este extrem de fericită că, în sfârşit, va putea să-i îngrijească pe copiii sirieni. "Nu voi mai reveni niciodată în Franţa!", a decretat proaspăta recrută, subliind faptul că "Franţa este un pământ plin de perverşi şi de necredincioşi". La numai două luni însă, tânăra cedează şi plină de disperare îşi contactează familia spunându-le adevărul: că de fapt totul este o minciună colosală şi că fraţii ei "spirituali" nu sunt decât nişte ipocriţi barbari. Sechestrată de terorişti, în ciuda negocierilor (pentru a plăti răscumpărarea familia ei şi-a vândut chiar şi apartamentul din Maroc), Nora îşi trăieşte din plin visul sirian şi are şanse infime să se întoarcă în pământul "perverşilor" care i-au oferit totuşi şansa de a trăi într-o societate civilizată în care tinerii, indiferent de originile sociale, îşi pot construi un viitor. "Voi ucide în numele lui Allah!", a fost ultimul său mesaj...


Pentru părinţii care nu sunt de confesiune musulmană, însă, este mult mai dificil să facă diferenţa într-o convertire autentică şi adeziunea la o derivă sectară. Acesta este şi cazul familiei unui brutar din regiunea Savoia, care a descoperit radicalizarea fiicei sale, Cathy, de 16 ani, urmărindu-i tot profilul de Facebook. Într-o zi tânăra postează un selfie în care poartă un voal integral, de culoare mov. Tatăl îi recunoaşte ochii albaştri şi are un dublu şoc, sub această imagine tulburătoare, adolescenta postând şi un text emblematic: "Femeia pioasă este atât de preţioasă încât şi umbra ei ar trebui să fie ascunsă de privirea bărbaţilor...". Este evident că nu e un simplu citat din romanul lui Zola, "Au bonheur des dames" (Paradisul femeilor). Urmărind viaţa secretă a fiicei sale, tatăl descoperă că din anturajul ei făceau parte  numai tinere musulmance practicante, noile sale prietene postându-i regulat pe Facebook  (unde altundeva?!) o serie de gânduri năucitor de inspiraţionale: "Nu trebuie să-ţi fie teamă! Cu cât credinţa ta va creşte, cu atât îţi va fi mai frică..." sau "Nu dispera, trebuie să plecăm de pe o zi pe alta. Nu uita că aici suntem doar în trecere, noi ne-am născut să-l adorăm pe Allah!". Cathy le răspunde: "Ai dreptate. Mulţumesc pentru sfaturi, îmi sunt de mare folos..." şi o ploaie de semiluni translucide se aşternea pe umerii ei fragili... 


Din fericire Cathy nu a reuşit să simtă şi ploaia de gloanţe ce i-ar fi putut ciurui trupul, marele său noroc fiind faptul că părinţii au fost extrem de reactivi şi au anunţat autorităţile. Mai mult, de frică să nu fugă noaptea, părinţii săi dormeau în faţa uşii de la intrare. Transformarea ei radicală s-a petrecut în mai puţin de trei luni, timp în care a crezut că a aflat adevărul şi calea. În prezent, adolescenta se află sub observaţia Douniei Bouzar, singura care reuşeşte să o determine să vorbească. Iar atunci când vorbeşte Cathy spune lucruri îngrozitoare: îşi dispreţuia părinţii, ura ţara în care crescuse, nu mai avea încredere în nimeni şi tot ceea ce vroia era să distrugă lumea în care trăia. Învăţătorii săi îi inoculaseră ideea că fiind o perlă rară este aleasă să devină soţia unui jihadist, cât mai repede cu putinţă. Deşi nu-mi place deloc expresia "a fi spălat pe creier", tânăra a beneficiat de un serviciu intens în acest sens, dar trebuie să recunosc că o parte din vină îi aparţine. În lumea de azi, la 17 ani nu mai cei slabi la minte pot visa să devină mirese de terorişti sau cai verzi pe pereţi, ceea ce de fapt e acelaşi lucru.    


Ar mai fi multe de spus, pentru că viitorul ne va oferi cu siguranţă poveşti din ce în ce mai terifiante. Cred că am ajuns în situaţia în care, indiferent de ţara unde trăim, ar trebuie să nu banalizăm existenţa acestei derive sectare extrem de periculoasă şi de perfidă, promovându-le mesajul ca fiind unul religios. Ceea ce ne propun este de fapt un produs ideologic rupt de contextul istoric al islamului, totul fiind deformat, deoarece abuzează de versete de circumstanţă din Coran creând impresia că acestea sunt de fapt principiile de bază ale islamului. Dex-ul ne oferă o definiţie care ne invită să meditam asupra sensurilor multiple ale Jihadului: în primul rând jihadul este o îndatorire religioasă, comunitară prin excelenţă, impusă musulmanilor, de a răspândi islamul pe cale paşnică sau prin război şi care pune un accent deosebit pe lupta individului cu sine însuşi. După unii învăţaţi, jihadul prezintă două aspecte: jihadul mare (lupta spirituală) şi jihadul mic (acţiunea militară). Conform doctrinei islamice, există mai multe căi de îndeplinire a acestei obligaţii: cu inima (propria purificare spirituală), cu vorba (susţinând cea ce e drept şi corectând răul) şi cu sabia (purtând război cu „necredincioşii” şi cu duşmanii credinţei islamice). Jihadul trebuie purtat de către bărbaţi, celor ucişi, declaraţi martiri, fiindu-le promis Paradisul. Nu voi înţelege niciodată CINE le garantează totuşi Paradisul, dar asta este o altă discuţie. În concluzie, radicalismul desfigurează chipul religiilor şi al celor care-l întreţin.