Islamism revoluţionar şi populism radical

Vladimir Tismăneanu

Într-un recent articol apărut în Le Monde, gânditorul politic Giorgio Agamben atrăgea atenţia asupra riscurilor de instituţionalizare a practicilor statului de urgenţă. Aceste riscuri există neîndoios, dar la fel de adevărat este că democraţiile liberale au fundamente constituţionale solide. Altfel spus, în pofida similitudinilor cu anii ’30, Europa nu retrăieşte sindromul Republicii de la Weimar.

La ora actuală, aceste democrații se întâlnesc cu două primejdii letale: islamismul revoluționar și populismul radical de orientare militant-xenofobă. În ultima (ori prima) instanță, două fascisme. Nu sunt specialist în istoria religiilor, mă voi abține de la a emite judecăți despre Islam în general. Dar sunt specialist în ideologii revoluționare și pot vedea că există una care reproduce matricea emoțional-simbolică totalitară, anume islamismul revoluționar. Una din caracteristicile acestor ideologii este disprețul pentru viața umană și cultul morții „eroice”. De cealaltă parte a problemei,populismul radical de tipul Frontului Național reprezintă el însuși un atac rușinos la fundamentele democrației liberale. Sigur, în Franța el este deja în opțiunea și în gândurile unui însemnat segment de populație (a privi spre rezultatele celor mai recente alegeri de acolo), dar această propedeutică a democrației liberale, cu tot ce presupune ea ca set de valori, trebuie să fie un exercițiu perpetuu. Apar constant noi și noi generații pe care nu ne putem permite să le formăm în litera și spiritul unor derapaje militante de tipul celor enunțate constant de Marine Le Pen pe contul său de Twitter, și care cereau, ni plus ni moins, un referendum privind reintroducerea pedepsei cu moartea.

Un mare sociolog weberian, S. N. Eisenstadt, spunea că fundamentalismul (politic, religios, politico-religios) urmărește să abolească distanța dintre împărăția lui Dumnezeu și aceea a omului, deci să aducă paradisul, salvarea, redempțiunea, aici și acum. Mișcările chiliastice (milenariste) de acest gen sunt exerciții întru geneza ritualurilor martirologice. În clipa când apasă pe trăgaci, fundamentalistul se simte emisarul divinității (Dumnezeu sau, după caz, Istoria). Este scutit de frământări morale, se știe aprioric absolvit. El/ea se află mereu în misiune (să ne amintim de banda Baader-Meinhof).

Scopul este unul al „purificării” sub semnul ascezei, al devoțiunii și al extazului. Se intonează imnuri, se bolborosesc rugăciuni, se invocă „legile Istoriei”. Hitler nu a suportat satira, îi ura de moarte pe jurnaliștii din München care îl ironizau fără cruțare (înainte de preluarea puterii, după aceea a avut grijă să-i ucidă; v. cartea lui Ron Rosenbaum, „Explaining Hitler”). Cred că termenul cel mai potrivit pentru a descrie acest gen de comportament este acela de fanatism apocaliptic.

O primă concluzie: Am fost șocat și eu de ceea ce s-a întâmplat în 2015. It’s high time să ne descotorosim de iluzii, de pacifisme neghioabe, de fetișisme ostentativ-multiculturaliste, corecte politic și suicidare tot politic, și să recunoaștem că ne aflăm în război cu noii totalitari. Dacă noi (adică Vestul) vrem să-i ignorăm, au ei grijă să ne anunțe prin gloanțe și bombe că ei nu ne ignoră. 

Asemeni victimelor din Turnurile Gemene, din avioanele răpite, asemeni victimelor de la Madrid și Londra, cei uciși la Paris nu au avut absolut nicio vină. Zero. La fel cum evreii desemnați, în totalitate și fără nicio excepție, de Hitler pentru „soluția finală”, adică pentru aneantizare, nu aveau absolut nicio vină. Zero.

O a doua concluzie: Răspunsul democrațiilor liberale la atacurile revoluționar-islamiste nu poate fi și nu trebuie să fie îngrădirea libertăților civice, ci întărirea lor (aviz instituțiilor amatoare de legi „Big Brother”). Ar fi cel puțin contraproductiv să se urmeze calea lui Vladimir Putin care și-a justificat opțiunea dictatorială tocmai prin acest gen de demagogie panicardă. Statul de drept are obligația să-și apere cetățenii și să salvgardeze libertățile acestora deopotrivă. Dar nu prin instituirea unui regim deschis sau camuflat polițienesc. Securitatea individuală nu poate fi despărțită de libertate, altfel alunecăm spre abisul tiraniei. E dificil să se găsească o formă optimă de conciliere a securității și libertății? Este, dar nu imposibil. Tocmai pentru asta există achizițiile politice și spirituale ale Occidentului, adică pentru o ieșire (din ce în ce) mai puțin sângeroasă din inerentele-i crize. În acest sens, are dreptate David Brooks când scrie în New York Times că răspunsul la avalanşa micii terori trebuie să fie fortificarea societăţii deschise.

Frica reprezintă din cele mai vechi timpuri marele dușman al omului, iar acesta nu a ezitat nicicând să dezvolte strategii de ieșire din zodia spaimei. Că aceste strategii nu au fost întotdeauna cele mai izbutite, nu încape nicio îndoială. Dar tot din frică, fie ea de moarte sau de eșec, s-au născut și cele mai inspirate proiecte umane. Liberalismul fricii articulat de Judith Shklar, și pe care îl îmbrățişez fără rezerve alături, spre exemplu, de un Tony Judt ori de un Timothy Snyder, este liberalismul conștient de tragediile născute din disoluția garanțiilor „libertății”. În buna tradiție inaugurată de Montesquieu, liberalismul fricii pornește de la un summum malum, adică bestialitatea și frica pe care aceasta o generează, și pune accent pe evitarea cruzimii, a umilirii ori a violenței politice. Este, cred, și calea prin care frica pe o care o resimțim cu toții, cât se poate de uman, în fața unor asemenea acte de barbarie precum cele petrecute la Paris, poate fi transformată în soluții pașnice, non-violente, dar nu dogmatic-pacifiste, deci strategii de tip liberal-democrat. Ceea ce însă înseamnă fermitate, nu capitulare. Spre a relua cuvintele unui intelectual pe care îl admir: „Limbajul moale, pacifist, „vai ce mult te respect și te iubesc”, nu duce nicăieri când interlocutorii sunt gangsteri sau fanatici. Ei simt ezitarea, slăbiciunea, moliciunea, care le dă un curaj nebun.” Teroriștiii sunt bullies planetari, trebuie tratați in consecință.

Din când in când, dar mai cu seamă în asemenea momente tragice, merită să recitim orația funerară a lui Pericle: „Forma noastră de guvernamânt nu rivalizează cu instituțiile altora. Nu-i copiem pe vecinii noştri, ci suntem un exemplu pentru ei. Este adevărat că suntem numiți o democrație, deoarece administrația se află în mâinile celor mulți, şi nu ale celor puțini. Dar în timp ce legea asigură dreptate egală tuturor în disputele lor particulare, este recunoscută şi cerința de a fi cel mai bun; şi atunci când un cetățean se distinge în vreun fel, el este preferat pentru funcții publice, nu ca un privilegiu, ci ca o răsplată a meritului său. Sărăcia nu este o piedică, dimpotrivă, un om poate aduce beneficii țării sale oricât de obscură ar fi condiția sa”. Aceasta este diferența cea mare dintre noi si ei.

Chiparosul trist (20)

Agatha Christie

Hercule Poirot spuse:
— Aşadar, prietene, vezi că şi minciunile oamenilor sunt tot atât de folositoare ca adevărul?
Peter Lord întrebă:
— V-a minţit cineva?
— Oh, da! Înţelegi dintr-un motiv sau altul, m-a minţit. Singura persoană pentru care adevărul era o obligaţie şi care era sensibilă şi scrupuloasă în privinţa asta... acea persoană a fost cea care m-a nedumerit cel mai tare!
Peter Lord îngâna:
— Elinor!
— Exact. Dovezile o indicau ca fiind vinovată. Iar ea însăşi, cu sensibilitatea şi cu conştiinţa ei severă, nu făcea nimic să spulbere această ipoteză. Acuzându-se de a fi dorit, chiar dacă nu de a fi cauzat moiartea fetei, a fost cât pe ce să abandoneze o bătălie dezgustătoare şi sordidă şi să se declare vinovată de o crima pe care nu o comisese.
Peter Lord scoase un oftat de disperare.
— Incredibil!
— Deloc. Se condamna... pentru că se judeca conform unor norme cu mult mai stricte decât cele la care se raportează majoritatea lumii!
— Da, aşa e ea, spuse Peter Lord gânditor.
Poirot continuă:
— Din clipa în care mi-am început investigaţiile, în permanenţă a existat acea puternică posibilitate ca ea să fie vinovată de acuzaţia care i se aducea. Dar eu mi-am îndeplinit obligaţia faţă de dumneata şi am descoperit că o acuzaţie foarte solidă poate fi îndreptată împotriva unei alte persoane.
— Sora Hopkins?
— La început, nu. Prima persoană care mi-a atras atenţia a fost Roderick Welman, Şi în cazul lui am pornit de la o minciună. Mi-a spus că a părăsit Anglia pe 9 iulie şi s-a Întors pe 1 august. Dar sora Hopkins a menţionat, întâmplător, că Mary Gerrard îi respinsese avansurile lui Roderick Welman atât la Maidensford, cât şi când l-a revăzut la Londra. Dumneata m-ai informat că Mary Gerrard a plecat la Londra pe 10 iulie – o zi după ce Roderick Welman părăsise Anglia. Atunci când s-a văzut Mary Gerrard cu Roderick Welman la Londra? Mi-am pus la treabă prietenul, spărgătorul, şi prin examinarea paşaportului lui Welman, am descoperit ca fusese în Anglia între 25 şi 27 iulie. Iar el minţise, în mod deliberat, în privinţa asta. Am avut tot timpul în minte perioada în care sandviciurile se aflau pe platou în cămară, iar Elinor Carlisle plecată la căsuţă. Dar, în tot acest timp, mi-am dat seama că, în acest caz, Elinor trebuia să fie victima, nu Mary. Avea vreun motiv Roderick Welman s-o omoare pe Elinor Carlisle? Da, şi încă unul foarte bun. Elinor îşi făcuse testamentul lăsându-i toată averea lui, iar, prin întrebări abile, am descoperit că el era în temă cu acest lucru.
— Atunci cum de-aţi hotărât că era nevinovat?
— Din cauza unei minciuni. Tot o minciună prostească. Sora Hopkins a spus că s-a înţepat într-un spin de trandafir. M-am dus să mă uit şi am văzut că trandafirii ăia nu aveau spini... Aşa că sora Hopkins minţise – o minciună atât de prostească şi aparent fără sens că mi-a focalizat atenţia asupra ei. Am început să-mi pun întrebări în privinţa sorei Hopkins. Până atunci, mi se păruse o martoră perfect credibilă, corectă, cu o puternică înverşunare împotriva acuzatei, înverşunare izvorâtă firesc din afecţiunea pe care o simţise faţă de fata moartă, însă acum, cu minciuna aia prostească în minte, le-am analizat – pe sora Hopkins şi afirmaţiile ei – cu multă atenţie şi mi-am dat seama ca nu fusesem destul de deştept ca să fi înţeles de mai înainte. Sora Hopkins ştia ceva despre Mary Gerrard, ceva de care îi era teamă să nu se afle.
Surprins, Peter Lord spuse:
— Credeam că e invers.
— Aparent, da. Şi-a jucat foarte bine rolul de persoană „care ştie ceva şi nu are de gând să spună”! Dar când m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că fiecare vorbă pe care o spusese legată de subiectul ăsta avusese un scop diametral opus. Discuţia mea cu sora O’Brien mi-a confirmat-o. Hopkins se folosise, cu mare isteţime de ea, fără ca sora O’Brien să ştie. Mi-a devenit limpede că sora Hopkins îşi avea jocul său. Am pus în faţă cele două minciuni – a ei şi a lui Roderick Welman. Avea vreunul din ei o explicaţie nevinovată?
În cazul lui Roderick, am găsit imediat răspunsul: da. Roderick Welman e o fiinţă foarte sensibilă. A recunoaşte că nu a fost capabil să-şi urmeze planul de a rămâne în străinătate si că s-a întors pentru a da târcoale unei fete, care nu vroia să ştie de el, ar fi fost o palmă cumplită dată mândriei sale. Nefiind nici o problemă privind prezenţa lui în apropierea locului crimei, a ales linia de minimă rezistenţă şi a evitat neplăcerile (un obicei foarte caracteristic lui!) trecând peste acea vizită fugară şi declarând că s-a întors în Anglia pe 1 august, când ştirea despre crimă a ajuns la el.
Privitor la sora Hopkins, putea să existe o explicaţie nevinovată pentru minciuna ei? Cu cât mă gândeam mai mult cu atât mi se părea mai ciudat. De ce a găsit de cuviinţă sora Hopkins să mintă în privinţa semnului de pe braţ? Ce semnifica acel semn?
Am început să-mi pun anumite întrebări. Cui aparţinuse morfina furată? Sorei Hopkins. Cine putea să-i administreze acea morfină bătrânei Welman? Sora Hopkins. Da, dar de ce să atragă atenţia asupra dispariţiei ei? La asta putea fi un singur răspuns dacă sora Hopkins era vinovată: pentru că cealaltă crimă, uciderea lui Mary Gerrard era deja plănuită şi fusese ales şi ţapul ispăşitor, însă trebuia arătat că acel ţap ispăşitor avusese ocazia să-şi procure morfină.
Celelalte lucruri se potriveau. Anonima primită de Elinor. Asta era menită să creeze animozitate între Elior şi Mary. Fără îndoială, ideea era ca Elinor sa vina la Hunter bury şi să obiecteze în privinţa influenţei lui Mary asupra doamnei Welman. Faptul că Roderick Welman s-a îndrăgostit nebuneşte de Mary a fost, fireşte, un lucru cu totul neprevăzut, însă unul de care sora Hopkins a ştiut rapid să profite. Ţapul ispăşitor, Elinor, avea un perfect motiv să omoare.
Dar care era motivul celor două crime? Ce motiv avea sora Hopkins să scape de Mary Gerrard? Am întrezărit o lumină... deşi încă neclară. Sora Hopkins avea o mare influenţă asupra lui Mary, influenţă de care s-a folosit să convingă fata să-şi facă testamentul. Dar de testament nu beneficia sora Hopkins. Beneficiara acestuia era o mătuşă a lui Mary care trăia în Noua Zeelandă. Şi atunci mi-am amintit o remarcă întâmplătoare pe care o făcuse în faţa mea cineva din sat. Şi anume că mătuşa aceea fusese soră medicală.
Lumina nu mai era acum atât de tulbure. Scopul... planul crimei, devenea limpede. Următorul pas a fost uşor. Am vizitat-o, din nou, pe sora Hopkins. Amândoi am jucat foarte drăguţ comedia. La sfârşit şi-a permis să insinueze ceea ce avusese de gând tot timpul să spună! Doar că a spus-o niţel mai devreme decât intenţiona! Dar prilejul era atât de bun încât n-a lăsat:o inima să-l scape. N-a rezistat. Şi, la urma urmei, adevărul trebuia să se afle cândva. Prin urmare, cu o reţinere bine jucată, a scos la iveală scrisoarea. Şi atunci, prietene, n~a mai fost vorba de presupuneri. Ştiam! Scrisoarea o dăduse de gol.
Peter Lord se încruntă şi spuse:
— Cum?
— Mon cher! Inscripţia de pe plic suna aşa: „Pentru Mary – a-i fi trimis după moartea mea”. Dar conţinutul arăta limpede că Mary Gerrard nu trebuia să cunoască adevărul, în plus, cuvântul trimis (nu dat) de pe plic era ilustrativ. Scrisoarea nu fusese scrisă pentru Mary Gerrard, ci către altă Mary. Surorii sale, Mary Riley din Noua Zeelandă, îi scrisese Eliza Riley adevărul.
Sora Hopkins nu a găsit scrisoarea aceea, în cabana portarului după moartea lui Mary Gerrard. Intrase în posesia ei, cu mulţi ani în urmă. O primise în Noua Zeelandă, după moartea surorii ei.
Se opri.
— Odată adevărul văzut cu ochii minţii, restul a fost uşor. Rapiditatea călătoriei cu avionul a făcut posibil ca o martoră, care o cunoştea bine pe Mary Draper din Noua Zeelandă, să fie prezentă la proces.
Peter Lord spuse:
— Dar dacă v-aţi fi înşelat şi sora Hopkins şi Mary Draper ar fi fost două persoane complet diferite?
Poirot răspunse rece:
— Eu nu mă înşel niciodată!
Peter Lord râse.
Hercule Poirot continuă:
— Acum cunoaştem ceva despre această femeie: Mary Riley sau Draper, prietene. Poliţia din Noua Zeelandă n-a putut aduna suficiente probe pentru o condamnare, însă o supraveghea, când ea a părăsit brusc ţara. A existat o pacientă de-a ei, o doamnă bătrână, care îi lăsase „dragii ei sore Riley” o sumă frumuşică, ăi a cărei moarte nedumerise total pe medicul care o îngrija. Bărbatul lui Mary Draper şi-a asigurat viaţa pentru o sumă considerabilă a cărei beneficiară urma sa fie ea, iar moartea lui a fost bruscă şi inexplicabilă. Din nefericire pentru ea, deşi el întocmise un cec pentru compania de asigurări, uitase sa-l pună la poştă.
Poate avea pe conştiinţă şi alte morţi. Ceea ce e cert este că e o femeie avară şi lipsită de scrupule.
Îţi poţi imagina ce posibilităţi a oferit scrisoarea surorii sale minţii ei inventive. Când Noua Zeelandă a devenit prea fierbinte pentru ea, s-a întors în ţara ei şi şi-a reluat vechea profesiune, sub numele de Hopkins (o fostă colegă de spital, care murise în străinătate). Obiectivul ei era Maidensford. Poate a cochetat cu ideea unei forme de şantaj. Dar bătrâna Welman nu era genul de femeie care să-şi permită să se lase şantajată şi sora Riley, sau Hopkins, a fost destul de isteaţă să nu încerce pe linia asta. Fără îndoială, că a făcut cercetări şi a descoperit că doamna Welman era o femeie extrem de bogată şi, printr-un cuvânt aruncat la întâmplare, şi-a dat seama că bătrâna nu-şi făcuse testamentul.
Prin urmare, în seara aceea de iunie, când colega ei, sora O’Brien, i-a relatat că doamna Welman cerea să-i vină avocatul, Hopkins n-a ezitat. Doamna Welman trebuia să moară fără testament, astfel că fiica sa nelegitimă să-i moştenească toată averea. Hopkins se împrietenise deja cu Mary Gerrard şi câştigase o mare influenţă asupra fetei. Tot ce avea de făcut era să convingă fata să-şi facă testamentul, lăsându-şi toţi banii surorii mamei sale; iar ea i-a inspirat cu mare grijă redactarea lui. Nu exista nici o referire la genul de relaţii, decât: „Mary Riley, sora fostei Eliza Riley”. Odată testamentul semnat, Mary Gerrard era condamnată. Femeia nu trebuia decât să aştepte o ocazie potrivită, îmi imaginez că avea deja în minte metoda crimei, cu folosirea apomorfinei pentru a-şi asigura alibiul. Poate avea de gând să le ducă pe Mary şi Elinor la ea acasă, însă când Elinor le-a invitat la sandviciuri, a înţeles că i se ivise o ocazie perfectă. In acele circumstanţe, Elinor era practic condamnată.
Peter Lord spuse încetişor:
— Dacă n-aţi fi fost dumneavoastră... ar fi fost condamnată.
— Nu, dacă n-ai fi fost dumneata, prietene. Dumitale trebuie să-ţi mulţumească pentru faptul că e în viaţă.
— Mie? Eu n-am făcut nimic. Eu am încercat...
Se opri. Hercule Poirot surâse.
— Mais oui, ai încercat din greu, nu-i aşa? Erai neliniştit pentru că ţi se părea că nu ajung nicăieri. Şi, apoi, îţi era teama că, la urma urmelor, putea fi vinovată. Şi astfel, cu multă impertinenţă, mi-ai trântit minciunile alea!
Dar, mon ami, în privinţa asta, n-ai fost prea deştept. Te sfătuiesc ca, pe viitor, să te opreşti la pojar şi bronşite şi să laşi în pace meseria de detectiv.
Peter Lord se înroşi. Spuse:
— Aţi ştiut... tot timpul?
Poirot răspunse sever:
— M-ai condus de mână în poieniţa dintre tufişuri şi m-ai ajutat să găsesc o cutie de chibrituri nemţească pe care dumneata personal o puseseşi acolo! C’est l’enfantillage!
Peter Lord icni. Mormăi:
— Fir-ar să fie!
Poirot continuă:
— Ai convenit cu grădinarul să spună că văzuse maşina dumitale în drum; apoi ai început să susţii că nu era maşina dumitale. Şi te uitai atent la mine să fii sigur că am înţeles că cineva, un străin, trebuia să fi fost, în dimineaţa aceea, acolo.
— Am fost un tâmpit, spuse Peter Lord.
— Ce făceai la Hunterbury, în dimineaţa aceea?
Peter Lord se înroşi.
— A fost o idioţenie... Auzisem ca era acolo. M-am dus spre casă în speranţa s-o văd. Nu aveam de gând să-i vorbesc. Vroiam... vroiam doar... ei bine, s-o văd. De pe poteca dintre tufişuri am văzut-o în cămară preparând sandviciurile...
— Charlotte şi poetul Werther. Continuă, prietene.
— Oh, nu e nimic de spus. Doar m-am strecurat într-un tufiş şi am stat acolo, urmărind-o până când a plecat.
Poirot spuse blând:
— Te-ai îndrăgostit de Elinor Carlisle de prima dată cand ai vazut-o?
— Aşa cred.
Urmă o tăcere lungă. Apoi Peter Lord spuse:
— Oh, ei bine, presupun că ea şi Roderick Welman vor trăi fericiţi împreună, chiar şi după toate acestea.
— Să nu presupui aşa ceva, prietene!
— De ce nu? Ea îl va ierta pentru povestea cu Mary Gerrard. Oricum, a fost o dragoste de moment din partea lui.
Hercule Poirot spuse:
— Problema se pune mult mai adânc... Uneori, între trecut şi viitor există o prăpastie adâncă. Când ai umblat prin valea umbrelor morţii şi ai ieşit din nou la lumina soarelui... atunci mon cher; pentru tine începe o nouă viaţă... Trecutul nu-ţi va mai servi...
Aşteptă o clipă, apoi continuă:
— O nouă viaţă... Asta începe Elinor Carlisle acum... Iar dumneata eşti cel ce i-ai dat-o.
— Nu.
— Da. Datorită hotărârii dumitale, a insistenţei dumitale arogante, am făcut ce mi-ai cerut. Hai, recunoaşte, spre dumneata s-a întors recunoscătoare, nu-i aşa?
Peter Lord spuse încetişor:
— Da, acum îmi e foarte recunoscătoare... Mi-a cerut să mă duc s-o văd... des.
— Da, are nevoie de dumneata.
Peter Lord răbufni:
— Nu cum are nevoie de... el!
Hercule Poirot scutură din cap.
— Ea n-a avut niciodată nevoie de Roderick Welman. L-a iubit, da, cu nefericire... cu disperare chiar.
Peter Lord, întunecat la faţă, spuse răguşit:
— Pe mine n-o să mă iubească niciodată aşa.
Hercule Poirot spuse moale:
— Poate că nu. Dar are nevoie de dumneata, prietene, căci numai cu dumneata poate lua viaţa de la capăt.
Peter Lord tăcea.
Glasul lui Poirot era foarte blând când spuse:
— Nu poţi accepta faptele? L-a iubit pe Roderick Welman. Şi ce-i cu asta? Cu dumneata, poate fi fericită....



final

Chiparosul trist (19)

Agatha Christie

— Alfred James Wargrave. Sunteţi cultivator de trandafiri şi locuiţi la Emsworth, Berks.
— Da.
— Pe 20 octombrie v-aţi dus la Maidensford să examinaţi nişte trandafiri care creşteau lângă căsuţa portarului de la Hunterbury Hall?
— Da.
— Vreţi să ne descrieţi aceşti trandafiri?
— Erau nişte trandafiri căţărători – Zephyrine Drouhin. Au flori roz şi foarte parfumate. Nu au spini.
— E posibil să te înţepi în astfel de trandafiri?
— E absolut imposibil. Trandafirii ăştia nu au spini.
Nu urmă nici o altă întrebare.


— Sunteţi James Arthur Littledale. Sunteţi de profesie farmacist şi angajat al firmei de produse farmaceutice „Jenkins & Hale”?
— Da.
— Vreţi să ne spuneţi ce este această bucăţică de hârtie?
Mostra îi fu înmânată.
— E un fragment dintr-o etichetă de-a noastră.
— Ce fel de etichetă?
— Eticheta pe care o lipim pe tuburile cu tablete hipodermice.
— Din atât cât vedeţi, nu puteţi spune, cu siguranţă, ce medicament anume conţinea tubul pe care era lipită această etichetă?
— Da. Pot să spun precis că tubul în cauză conţinea tablete de clorhidrat de apomorfină, de 1/20 grain.
— Nu clorhidrat de morfina?
— Nu, nu putea fi asta.
— De ce nu?
— Pe astfel de tuburi, cuvântul morfină se scrie cu M mare. Capătul liniei m-ului de aici, văzut prin lupa mea, arată clar că face parte dintr-un m mic, nu din M mare.
— Permiteţi, vă rog, juriului să examineze, cu lupa, fragmentul. Aveţi la dumneavoastră etichete care sa susţină ceea ce aţi afirmat?
Etichetele fură înmânate juriului.
Sir Edwin reluă:
— Spuneţi că această etichetă e de la un tub de clorhidrat de apomorfină? Exact, ce e clorhidrat de apomorfină?
— Formula e Cl7Hl7NO2. Este un derivat al morfinei, preparat prin saponificarea morfinei, în urma tratării ei cu acid clorhidric diluat, încălzit în tuburi sigilate. Morfina pierde o moleculă de apă.
— Care sunt principalele proprietăţi ale apomorfinei?
— E cel mai rapid şi puternic vomitiv cunoscut. Acţionează în câteva minute.
— Aşa că, daca cineva ar înghiţi o doză mortală de morfină şi şi-ar injecta, în câteva minute, o doză de apomorfină, care ar fi rezultatul?
— Ar vomita aproape imediat şi morfina ar fi eliminată din corp.
— Aşadar, dacă două persoane împart acelaşi sandvici sau beau ceai din acelaşi ceainic, iar una din ele îşi injectează, după aceea, o doză de apomorfină, care ar fi rezultatul, presupunând că mâncarea sau băutura pe care au împărţit-o ar fi conţinut morfina?
— Persoana care şi-a injectat apomorfina ar vomita mâncarea sau băutura ingerată, împreună cu morfina.
— Şi acea persoană n-ar simţi un efect negativ?
— Nu.
În sala tribunalului se stârni brusc un val de agitaţie, iar judecătorul ceru să se facă linişte.


— Sunteţi Amelia Mary Sedley şi aveţi reşedinţa de bază pe Charles Street 17, Boonamba, Auckland?
— Da.
— Cunoaşteţi o doamnă Draper?
— Da. O cunosc de peste douăzeci de ani.
— Îi cunoaşteţi numele de fată?
— Da. Am fost la nunta ei. Se numea Mary Riley.
— E de origine din Noua Zeelandă?
— Nu, a venit din Anglia.
— Aţi fost în sala tribunahilui, de la începutul acestor dezbateri?
— Da, am fost.
— Aţi văzut-o pe această Mary Riley – sau Draper – în sala tribunalului?
— Da.
— Unde?
— Depunând mărturie în boxa martorilor.
— Sub ce nume?
— Jessie Hopkins.
— Sunteţi absolut sigură că această Jessie Hopkins e femeia pe care o cunoaşteţi ca Mary Riley sau Draper?
— N-ana nici o îndoială.
În spatele sălii o uşoară forfotă.
— Când aţi văzut-o, ultima oară, pe Mary Draper... până azi?
— Acum cinci ani. A plecat în Anglia.
Sir Edwin spuse cu o plecăciune:
— Martora e a dumneavoastră.
Sir Samuel, ridicându-se cu o faţă oarecum perplexă, începu:
— Vă sugerez, doamnă... Sedley, că s-ar putea să vă înşelaţi.
— Nu mă înşel.
— Poate v-aţi lăsat dusă în eroare de o asemănare întâmplătoare.
— O cunosc foarte bine pe Mary Draper.
— Sora Hopkins este atestată ca soră districtuală.
— Înainte de căsătorie, Mary Draper a fost soră într-un spital.
— Vă daţi seama, nu-i aşa, că acuzaţi un martor al Coroanei de sperjur?
— Îmi dau seama ce spun.


— Edward John Marshall, aţi trăit câţiva ani în Auckland, Noua Zeelandă, iar acum locuiţi pe Wren Street 14, Deptford?
— Aşa e.
— O cunoaşteţi pe Mary Draper?
— O cunosc de ani de zile, din Noua Zeelandă.
— Aţi văzut-o azi, în sala tribunalului?
— Am văzut-o. Îşi spunea Hopkins; dar era foarte bine Mary Draper.
Judecătorul înălţă capul. Vorbi cu un glas subţire, limpede şi pătrunzător:
— Cred că se cuvine ca martora Jessie Hopkins să fie chemată.
O pauză, un murmur.
— Înălţimea voastră, Jessie Hopkins a părăsit tribualul, acum câteva clipe.


— Hercule Poirot.
Hercule Poirot intră în boxa martorilor, depuse jurământul, îşi răsuci mustaţa şi rămase în aşteptare, cu capul uşor lăsat într-o parte. 
Îşi dădu numele şi adresa.
— Monsieur Poirot, recunoaşteţi acest document?
— Desigur.
— Cum a ajuns în posesia dumneavoastră?
— Mi-a fost dat de sora districtuală, sora Hopkins.
Sir Edwin spuse:
— Cu permisiunea dumneavoastră, domnule judecător, îl voi citi cu glas tare, apoi îl voi înmâna juriului.


Cuvântul de încheiere al apărării.
— Domnilor juraţi, responsabilitatea vă revine de-acum dumneavoastră. E la latitudinea dumneavoastră să decideţi dacă Elinor Carlisle poate părăsi liberă sala tribunalului. Dacă, dimpotrivă, după ce aţi ascultat depoziţiile martorilor, sunteţi convinşi că Elinor Carlisle a otrăvit-o pe Mary Gerrard, vă revine datoria de a-i pronunţa vinovăţia.
Dar, dacă vi se pare că există probe la fel de puternice, dacă nu chiar cu mult mai puternice, împotriva unei alte persoane, atunci e datoria dumneavoastră de a o elibera neîntârziat pe acuzată.
Până acum vă veţi fi dat seama că aspectele cazului sunt cu totul diferite de ceea ce păreau a fi la început.
Ieri, după dramatica mărturie, depusă de domnul Hercule Poirot, am citat alţi martori, care au declarat, cu toată responsabilitatea, şi fără nici o umbră de îndoială, că Mary Gerrard era fiica nelegitimă a doamnei Welman. În baza acestui adevăr, reiese că ruda de sânge cea mai apropiată a doamnei Welman nu era nepoata ei, Elinor Carlisle, ci fiica ei nelegitimă, înregistrată sub numele de Mary Gerrard. Prin urmare, la moartea doamnei Welman, cea care moştenea marea ei avere era Mary Gerrard. Aceasta, domnilor, e cheia întregii probleme. Mary Gerrard a moştenit o sumă în jur de două sute de mii de lire. Dar ea nu era la curent cu asta. Nu era la curent nici cu adevărata identitate a femeii Hopkins. V-aţi putea gândi, domnilor, că Mary Riley sau Draper a avut motive perfect întemeiate să-şi schimbe numele în Hopkins. Dacă e aşa, de ce nu a venit cinstit în faţă, să declare ce motiv a avut?
Ştim cu toţii următoarele: La îndemnul sorei Hopkins, Mary Gerrard şi-a făcut testamentul, lăsând tot ce-i aparţinea lui „Mary Riley, sora Elizei Riley”. Ştim că sora Hopkins, prin natura profesiei sale, avea acces la morfină şi apomorfmă şi le cunoştea foarte bine proprietăţile. Mai mult, s-a dovedit că sora Hopkins n-a spus adevărul, când a afirmat că s-a înţepat într-un trandafir cu spini. De ce a minţit, daca nu pentru a ascunde, în grabă, că semnul era făcut de un ac de seringă? Amintiţi-vă şi că acuzata a declarat că, atunci când a intrat în cămară, a găsit-o pe sora Hopkins arătând rău, verde la faţă... lucru de înţeles, dacă, puţin mai înainte, vomitase violent.
Voi sublinia şi un alt aspect: Dacă doamna Welman ar mai fi trăit douăzeci şi patru de ore, şi-ar fi făcut testamentul; iar acel testament, după toate probabilităţile, ar fi conţinut o dotă corespunzătoare pentru Mary Gerrard, însă nu i-ar fi lăsat grosul averii sale, din moment ce doamna Welman era convinsă că neştiutoarea sa fiică ar fi fost mai fericită rămânând în altă sferă a vieţii.
Nu e de competenţa mea să mă pronunţ asupra vinovăţiei unei alte persoane, în afară doar de a arăta că această terţă persoană a avut un prilej tot atât de bun şi motive mult mai puternice pentru a comite crima.
Privită din acest unghi, domnilor juraţi, acuzaţia adusa lui Elinor Carlisle cade la pământ...


Din cuvântul domnului Judecător Beddingfeld:
—... Trebuie să fiţi perfect convinşi că această femeie a administrat, în fapt, o doză mortală de morfină lui Mary Gerrard, în ziua de 27 iulie. Dacă nu sunteţi convinşi, trebuie să eliberaţi deţinuta.
Acuzarea a declarat ca singura persoană, care a avut ocazia să-i administreze otrava lui Mary Gerrard, era acuzata. Apărarea a căutat să dovedească faptul că existau alte alternative. Există teoria că Mary Gerrard s-a sinucis, însă singura dovadă în sprijinul acestei afirmaţii constă în faptul că Mary Gerrard şi-a făcut testamentul, puţin înainte de a muri. Nu există nici cea mai mică dovadă că era deprimată sau nefericită sau într-o stare mintală care s-o fi determinat să-şi ia singură zilele. S-a mai sugerat, de asemenea, că morfina putea fi introdusă în sandviciuri de cineva, care a intrat în cămară, în timpul în care Elinor Carlisle era plecată la căsuţa portarului, în cazul acesta, otrava îi era destinată lui Elinor Carlisle, iar Mary Gerrard a murit din greşeală. A treia alternativă sugerată de apărare este că o altă persoană a avut o ocazie egală de a administra morfina, şi că, în acest caz, morfina a fost introdusă în ceai, nu în sandviciuri, în sprijinul acestei teorii, apărarea l-a citat pe martorul Littledale, care a jurat că fragmentul de etichetă găsit în bucătărie făcea parte dintr-o etichetă aplicată pe un tub care conţinea tablete de apomorfină, un vomitiv foarte puternic. V-au fost prezentate ambele tipuri de etichetă. După părerea mea, poliţia se face vinovată de marea neglijenţă de a nu fi examinat, cu mai multă atenţie, fragmentul şi de a se grăbi să tragă concluzia că era o etichetă de morfină.
Martora Hopkins a declarat că s-a înţepat într-un spin din trandafirii agăţători de lângă căsuţa portarului. Martorul Wargrave a examinat acei trandafiri şi a declarat că nu au spini. Dumneavoastră trebuie să decideţi cărui fapt se datora semnul.de pe braţul sorei Hopkins şi de ce a minţit în privinţa lui...
Daca acuzarea v-a convins că acuzata, şi nu altcineva, a comis crima, atunci trebuie s-o declaraţi pe acuzată vinovată.
Dacă teoria alternativă sugerată de către apărare e posibilă şi corespunzătoare faptelor, acuzata trebuie eliberată.
Vă rog să reflectaţi asupra verdictului cu curaj şi discernământ, cântărind fiecare probă care a fost adusă în faţa dumneavoastră.

Elinor Carlisle fu introdusă din nou în sală.
Intră juriul.
— Domnilor juraţi, aţi căzut de acord asupra verdictului?
— Da.
— Priviţi-o pe deţinută la bară şi spuneţi dacă e vinovată sau nevinovată.
— Nevinovată...


Fu scoasă afară printr-o uşă laterală. Observase chipurile care o întâmpinaseră bucuroase... Roddy... detectivul cu mustaţa mare.
Dar de întors, se întorsese doar spre Peter Lord.
— Vreau să plec de aici...
Acum era cu el în automobilul silenţios, marca Daimler, gonind spre ieşirea din Londra.
El nu-i spusese nimic. Ea stătea într-o binecuvântată tăcere.
Cu fiecare clipă era mai departe, tot mai departe. O viaţă nouă... Asta îşi dorise... O viaţă nouă... 
Spuse brusc:
— Aş... aş vrea să merg într-un loc liniştit... unde să nu mai văd chipuri...
Peter Lord spuse încetişor:
— Totul e aranjat. Vei merge la un sanatoriu. E un loc liniştit. Grădina e minunată. Nimeni nu te va deranja... nici nu va putea ajunge la dumneata.
Ea spuse cu un oftat:
— Da... asta vreau...
Faptul că e doctor îl face să fie înţelegător, gândi Elinor. El ştia... şi n-o sâcâia. Era atât de liniştitor să fie cu el, fugind de toate, afară din Londra... spre un loc sigur...
Vroia să uite... să uite totul... Nimic din ce fusese nu mai exista. Dispăruse totul, se evaporase, se terminase... vechea ei viaţă şi vechile-i emoţii. Era o făptură nouă, străină, lipsită de apărare, foarte vulnerabilă, luând totul de la capăt. Foarte străină şi foarte înspăimântată...
Dar era reconfortant să fii cu Peter Lord...
Ieşiseră din Londra şi traversau suburbiile.
În cele din urmă, spuse:
— Dumitale ţi se datorează totul... totul...
Peter Lord răspunse:
— Lui Hercule Poirot. Tipul ăsta e un fel de magician!
Însă Elinor scutură din cap. Rosti cu încăpăţânare:
— Ba dumitale. Dumneata l-ai pus să se ocupe de asta!
Peter rânji.
— Şi l-am pus s-o facă perfect...
Elinor spuse:
— Ştiai că nu eu o făcusem, sau nu erai sigur?
Peter răspunse simplu:
— N-am fost niciodată sigur.
— Din cauza asta eram cât pe ce să spun „vinovată” atunci, la început... pentru că, înţelegi, mă gândisem la asta... M-am gândit la asta, în ziua când am râs pe stradă, în faţa casei sorei Hopkins.
Peter spuse:
— Da, ştiam...
Parcă minunându-se, Elinor spuse:
— Ce ciudat pare acum... ca un fel de obsesie, în ziua în care am cumpărat pasta şi am preparat sandviciurile, gândeam, îmi spuneam: „Am amestecat otravă în pastă, iar când va mânca, va muri... şi atunci Roddy se va întoarce la mine”.
— Pe unii îi ajută să-şi spună astfel de lucruri. De fapt, nu-i o treabă rea. Dumneata te-ai eliberat, prin imaginaţie, de obsesia asta, ai scăpat de ea, prin pori, de parcă ai fi asudat.
— Da, asta-i adevărat. Pentru că s-a dus... brusc! Răutatea, vreau să spun! Când femeia aceea a pomenit de trandafirii de la căsuţă... totul s-a dus, la fund şi... şi am revenit la normal...
Apoi, înfiorându-se, spuse:
— Mai apoi, când ne-am dus în camera de zi şi Mary era pe moarte... murind, în sfârşit... mi-am zis: e vreo diferenţă între a gândi şi a comite o crimă?
— O diferenţă enormă!
— Da, dar este?
— Fireşte că este! Să te gândeşti la o crimă nu înseamnă că şi faci un rău. Oamenii au o părere prostească în privinţa asta; ei consideră că e acelaşi lucru cu a plănui crima! Nu e. Dacă te gândeşti destul de mult la o crimă, te simţi eliberat brusc de răutate, şi-ţi dai seama că totul a fost o prostie!
Elinor strigă:
— Oh! eşti o persoană reconfortantă...
Mai mult mârâind, Peter Lord spuse:
— Deloc. E vorba doar de bun simţ.
În ochii lui Elinor apărură, brusc, lacrimi.
— Din când în când... în sala tribunalului... mă uitam la dumneata. Asta îmi dădea curaj. Păreai atât de... obişnuit.
Apoi ea râse: „Asta-i o grosolănie!”
— Înţeleg, spuse Peter. Când eşti în mijlocul unui coşmar, singura speranţă e ceva obişnuit. Oricum, cele mai bune lucruri sunt cele obişnuite. Asta a fost întotdeauna părerea mea.
Pentru prima dată, de când se suise în maşină, întoarse capul şi îl privi.
Vederea feţei lui nu o durea aşa cum o durea întotdeauna când se uita la Roddy; nu-i dădea acel junghi de durere amestecată cu plăcere; în schimb, o făcea să se simtă caldă şi în largul ei.
Gândi:
„Ce drăguţ e chipul lui... drăguţ şi amuzant – şi, da, reconfortant...”
Îşi continuau drumul.
În cele din urmă, ajunseră la o poartă, dincolo de care se întindea un drum ce ducea la o casă albă şi liniştită, pe coama unui deal.
Peter spuse:
— Aici te vei simţi în siguranţă. Nimeni nu te va sâcâi.
Într-un impuls, ea îşi lăsă mâna pe braţul lui.
— Ai... ai să vii să mă vezi?
— Fireşte.
— Des?
— Cât de des vei vrea.
— Vino, te rog... foarte des...



va urma

Chiparosul trist (18)

Agatha Christie

 

 
Cuvântul de deschidere al apărării:
— Domnilor juraţi, aş putea, dacă aş vrea, să afirm în faţa domniilor voastre că nu există nici un argument care să pledeze împotriva acuzatei. Sarcina de a dovedi revine acuzării, ori până acum, după părerea mea – şi nu mă îndoiesc că şi a dumneavoastră – nu s-a dovedit absolut nimic! Acuzarea susţine ca Elinor Carlisle, după ce a intrat în posesia morfinei (pe care oricine altcineva din casă a avut acelaşi prilej să şi-o fi însuşit, şi despre care există dubii serioase că ar fi existat, chiar, în casă) o omoară pe Mary Gerrard. Aici, acuzarea s-a bazat doar pe împrejurări. S-a căutat să se dovedească motivul, dar eu afirm că tocmai asta nu s-a putut dovedi… Căci, domnilor juraţi, nu există nici un motiv! Acuzarea a vorbit de logodna ruptă. Vă întreb – ce-i o logodnă ruptă?! Dacă ruperea unei logodne duce la crimă, de ce nu avem, în fiecare zi, crime? Iar logodna aceasta, reţineţi, nu era o problemă de pasiune devoratoare, ci era făcută din raţiuni de familie. Domnişoara Carlisle şi domnul Welman crescuseră împreună; ţinuseră întotdeauna unul la altul, şi, treptat, relaţia lor s-a transformat într-un puternic ataşament; însă eu intenţionez să vă dovedesc că, în cel mai bun caz, era un ataşament călduţ, nu fierbinte.
(Oh, Roddy... Roddy. Un ataşament călduţ?)
Mai mult, această logodnă a fost desfăcută nu de domnul Welman – ci de deţinută. Afirm şi susţin în faţa dumneavoastră că logodna dintre Elinor Carlisle si Roderick Welman a avut loc, în principal, pentru a-i face pe plac doamnei Welman. După moartea ei, ambele părţi şi-au dat seama că sentimentele lor nu erau suficient de puternice pentru a-i îndreptăţi să întemeieze o căsnicie. Oricum, au rămas buni prieteni. Mai mult, Elinor Carlisle, care moştenise averea mătuşii sale, prin generozitatea firii sale, plănuia să treacă o sumă considerabilă de bani pe numele lui Mary Gerrard. Şi asta este fata de care ea e acuzată că ar fi omorât-o! Lucrul ăsta e ridicol.
Singurul lucru care e împotriva lui Elinor Carlisle sunt împrejurările în care a avut loc otrăvirea.
Acuzarea a spus efectiv: „Nimeni în afară de Elinor Carlisle nu putea s-o omoare pe Mary Gerrard”. De aceea a trebuit să caute un posibil motiv. Dar, precum v-am spus, n-a fost capabilă să găsească nici un motiv pentru că nu a existat nici unul.
Ei bine, e adevărat că nimeni în afară de Elinor Carlisle nu putea s-o omoare pe Mary Gerrard? Nu, nu e adevărat. Există posibilitatea ca Mary Gerrard să se fi sinucis. Există posibilitatea ca cineva să fi dat peste sandviciuri, în timp ce Elinor Carlisle era plecată la căsuţa portarului. Există şi a treia posibilitate. Este o lege fundamentală a mărturiei conform căreia, dacă se poate dovedi că există o teorie alternativă, care e posibilă şi corespunzătoare mărturiei, acuzatul trebuie achitat. Eu mi-am propus să dovedesc că există o altă persoană, care nu numai că a avut aceeaşi posibilitate s-o otrăvească pe Mary Gerrard, dar avea şi motive cu mult mai puternice s-o facă. Mi-am propus să aduc dovezi că există o altă persoană, care a avut acces la morfină şi care avea un motiv foarte bun s-o omoare pe Mary Gerrard, şi pot dovedi că acea persoană a avut tot atât de bine ocazia s-o facă. Afirm în faţa dumneavoastră că nici un juriu din lume nu o va condamna pe această femeie pentru crimă, când nu există nici o probă împotriva ei, cu excepţia ocaziei de a comite crima, şi când se poate dovedi că o altă persoană a avut nu numai aceeaşi ocazie, dar şi un motiv copleşitor. De asemenea, voi cita martori care să dovedească faptul că unul din martorii acuzării a comis un sperjur deliberat. Dar, mai întâi, o voi cita pe deţinută, să ne spună propria ei poveste, şi,astfel să puteţi vedea cât de neîntemeiate sunt acuzaţiile care i se aduc.


Răspundea cu glas coborât întrebărilor lui Sir Edwin. Judecătorul se apleca în faţă. Îi spuse să vorbească mai tare...
Sir Edwin vorbea blând şi încurajator – toate întrebările la care ea repetase răspunsurile.
— Ţineaţi la Roderick Welman?
— Foarte mult. Îmi era ca un frate... sau ca un văr. Întotdeauna m-am gândit la el ca la un văr.
— Logodna... cum s-a ajuns la ea... faptul că era foarte plăcut să te căsătoreşti cu cineva pe care îl cunoşti de o viaţă... N-a fost, poate, ce s-ar putea numi o poveste pasională?
(Pasională? Oh, Roddy...)
— Nu... vedeţi, ne cunoşteam atât de bine...
— După moartea doamnei Welman a existat un uşor sentiment de înstrăinare între dumneavoastră?
— Da, a existat.
— Pe seama cui l-aţi pus?
— Cred că a fost, în parte, din cauza banilor.
— Bani?
— Da. Roderick se simţea stingherit. Se gândea că lumea ar putea spune că se însoară cu mine pentru bani...
— Logodna n-a fost ruptă din cauza lui Mary Gerrard?
— Mă gândeam că Roderick era destul de aprins după ea, însă n-am crezut că era ceva serios.
— V-ar fi tulburat daca ar fi fost?
— Oh, nu. M-aş fi gândit că e un lucru destul de nepotrivit, atâta tot.
— Şi acum, domnişoară Carlisle, aţi luat sau nu un tub cu morfină din geanta sorei Hopkins, în ziua de 28 iunie?
— Nu am luat.
— Aţi avut vreodată morfină?
— Niciodată.
— Eraţi la curent cu faptul că mătuşa dumneavoastră nu îşi făcuse testamentul?
— Nu. A fost o mare surpriză pentru mine.
— Aţi crezut că încerca să vă transmită un mesaj, în noaptea de 28 iunie, când a murit?
— Am înţeles ca nu-i asigurase nici o dotă lui Mary Gerrard şi că vroia neapărat să o facă.
— Şi în scopul de a-i îndeplini dorinţa, dumneavoastră înşivă eraţi pregătită să-i alocaţi fetei o sumă de bani?
— Da. Vroiam să-i duc la îndeplinire dorinţa mătuşii Laura. Şi-i eram recunoscătoare lui Mary pentru bunătatea ei faţă de mătuşa mea.
— Pe 26 iulie aţi venit la Maidensford de la Londra şi aţi tras la „King’s Arms”?
— Da.
— Cu ce scop aţi venit acolo?
— Aveam o ofertă pentru casă, iar cel care o cumpărase vroia să intre cât mai repede în posesia ei. Trebuia să mă uit prin lucrurile personale ale mătuşii mele şi să aranjez, în general, treburile.
— În drumul dumneavoastră spre domeniu, la 27 iulie, aţi cumpărat ceva?
— Da. M-am gândit că era mai uşor să iau o masă frugală acolo, decât să mă întorc în sat.
— V-aţi dus apoi la Hunterbury şi aţi sortat lucrurile personale ale mătuşii dumneavoastră?
— Da.
— Şi după aceea?
— Am coborât în cămară şi am preparat câteva sandviciuri. Apoi m-am dus ia căsuţa portarului şi le-am invitat pe sora districtuală şi pe Mary Gerrard să vină sus.
— De ce aţi făcut asta?
— Vroiam să le scutesc de un drum, pe căldură, până-n sat şi înapoi.
— A fost, de fapt, un lucru firesc şi amabil din partea dumneavoastră. Au acceptat invitaţia?
— Da. Au mers cu mine.
— Unde erau sandviciurile pe care le preparaserăţi.
— Le lăsasem pe un platou, în cămară.
— Fereastra era deschisă?
— Da.
— Cât aţi fost plecată, putea oricine să intre în cămară?
— Desigur.
— Dacă cineva v-ar fi văzut de afară preparând sandviciurile, ce ar fi gândit?
— Cred ca s-ar fi gândit că pregătesc un prânz frugal.
— N-ar fi putut şti, nu-i aşa, că urmaţi să-l împărţiţi cu alţii?
— Nu. Ideea de a le invita pe cele două la masă mi-a venit abia când am văzut ce multă mâncare aveam.
— Aşa că, dacă cineva ar fi intrat în casă, în timpul absenţei dumneavoastră şi ar fi introdus morfina în sandviciuri, cea la a cărei viaţă s-ar fi atentat aţi fi fost dumneavoastră?
— Ei bine, da.
— Ce s-a întâmplat când v-aţi întors toate trei în casă?
— Ne-am dus în camera de zi. Am adus platoul cu sandviciuri şi l-am oferit celor două.
— Aţi băut ceva cu ele?
— Am băut apă. Pe masă era bere; însă sora Hopkins şi Mary au preferat ceaiul. Sora Hopkins s-a dus în cămară şi l-a pregătit. L-a adus pe o tavă, iar Mary l-a turnat.
— Aţi băut ceai?
— Nu.
— Dar Mary Gerrard şi sora Hopkins au băut amândouă?
— Da.
— Ce s-a întâmplat pe urmă?
— Sora Hopkins a ieşit să stingă lampa cu gaz.
— Lăsându-vă singură cu Mary Gerrard?
— Da.
— Ce a urmat?
— După câteva minute, am adunat tava şi platoul şi le-am dus în cămară. Sora Hopkins era acolo şi le-am spălat împreună.
— Sora Hopkins avea mânecile suflecate?
— Da. Ea spăla vesela, în timp ce eu o ştergeam.
— Aţi făcut vreo remarcă privind un semn, o zgârietură
de pe braţul ei?
— Am întrebat-o dacă se înţepase.
— Ce v-a răspuns?
— A spus: „E de la un spin din trandafirii de pe spalierul de lângă căsuţă. Am să-l scot îndată”.
— Ce comportare avea în momentul respectiv?
— Cred că suferea de căldură. Transpira, iar faţa ei avea o culoare ciudată.
— Ce s-a întâmplat după aceea?
— Am urcat împreună la etaj şi m-a ajutat să sortez lucrurile mătuşii.
— Ce ora era când aţi coborât din nou?
— Trebuie să fi trecut o oră.
— Unde era Mary Gerrard?
— În camera de zi. Respira foarte ciudat şi era în comă. La indicaţia sorei Hopkins l-am sunat pe doctor. A ajuns chiar înainte ca ea să moară.
Sir Edwin îşi îndreptă umerii cu un aer dramatic.
— Domnişoară Carlisle, aţi omorât-o pe Mary Gerrard?
(Urmează replica ta. Capul sus, privirea înainte.)
— Nu!


Sir Samuel Attenbury.
Inima îi bătea ca bolnavă. Acum... acum era în mâna duşmanului! S-a terminat cu blândeţea, s-a terminat cu întrebările la care ştia răspunsurile!
Însă el începu foarte ponderat.
— Ne-aţi spus ca eraţi logodită cu domnul Roderick Welman, aşa e?
— Da,
— Ţineaţi la el?
— Foarte mult.
— Eu susţin că eraţi foarte îndrăgostită de Roderick Welman şi nutreaţi o gelozie sălbatică pentru Mary Gerrard.
— Nu.
(Suna convingător de indignat acel „nu”)
Sir Samuel spuse ameninţător:
— Susţin că aţi plănuit, în mod deliberat, să scăpaţi de fată, în speranţa că Roderick Welman se va întoarce la dumneavoastră.
— Categoric nu.
(Dispreţuitoare... puţin plictisită. Asta era mai bine)
Întrebările continuară. E ca un vis... ca un vis urât... un coşmar.
Întrebare după întrebare... întrebări oribile, dureroase... Pentru unele era pregătită, altele o luau prin surprindere...
Încercând continuu să ţină minte partitura. Nepermiţându-şi ca, măcar o dată, să-şi dea drumul, să spună: „Da, o uram... Da, îi doream moartea... Da, tot timpul cât am preparat sandviciurile, m-am gândit la moartea ei...”
Sa rămână calmă şi rece şi sa răspundă cât mai scurt şi mai neutru cu putinţă...
Luptând...
Luptând pentru fiecare milimetru de teren...
Acum, îngrozitorul om cu nas de evreu stătea jos. Iar glasul blând, mieros al lui Sir Edwin Bulmer îi punea alte întrebări, întrebări uşoare, plăcute, menite să înlăture orice impresie proastă pe care ar fi putut-o lăsa, după interogatoriul celuilalt.
Se întoarse în boxă. Urmărea iar juriul, se întreba iar...


Roddy. Roddy se afla acolo, clipind des, urând totul. Roddy... arătând cumva... nu prea real.
Dar nimic nu mai e real. Totul se învălmăşeşte într-un mod drăcesc. Negru e alb, susul e jos, estul e vest... Iar eu… eu sunt Elinor Carlisle; sunt „acuzata”. Şi, indiferent dacă mă vor condamna sau îmi vor da drumul, nimic nu v-a mai fi cum a fost. Dacă ar exista măcar ceva... măcar un lucru ănătos de care să mă pot agăţa...
(Faţa lui Peter Lord, poate, cu pistruii ei şi cu acel aer extraordinar de a fi exact acelaşi dintotdeauna...) Unde voia să ajungă acum Sir Edwin?
— Vreţi să ne spuneţi care erau sentimentele domnişoarei Carlisle pentru dumneavoastră?
Roddy răspunse cu glasul său ferm:
— Aş spune că era foarte ataşată de mine, dar, în mod sigur, nu mă iubea cu pasiune.
— Găseaţi că logodna dumneavoastră era mulţumitoare?
— Oh, foarte. Aveam o grămadă de lucruri în comun.
— Vreţi sa spuneţi juriului, domnule Welman, care a fost motivul real al ruperii logodnei?
— Cred ca moartea mătuşii ne-a trezit un pic, ca un şoc. Nu mă încânta ideea de a mă însura cu o femeie bogată, când eu personal nu aveam un sfanţ. De fapt, logodna s-a destrămat din voinţa amândurora. Ne-am simţit amândoi destul de uşuraţi.
— Vorbiţi-ne despre relaţiile dumneavoastră cu Mary Gerrard.
(Oh, Roddy, sărmane Roddy, ce mult trebuie să urăşti toate astea!)
— O găseam foarte drăguţă.
— Eraţi îndrăgostit de ea?
— Doar puţin.
— Când aţi văzut-o ultima oară?
— Să mă gândesc. Trebuie să fi fost 5 sau 6 iulie,
În glasul lui Sir Edwin apăru o notă metalică:
— Cred că aţi văzut-o şi după aceea.
— Nu, am plecat în străinătate... la Veneţia şi în Dalmaţia.
— V-aţi întors în Anglia... când?
— Când am primit telegrama... staţi să văd... trebuie să fi fost 1 august.
— Cred că, de fapt, pe 27 iulie eraţi în Anglia.
— Nu.
— Ei hai, domnule Welman. Sunteţi sub stare de jurământ, nu uitaţi. E adevărat ca paşaportul dumneavoastră arată că v-aţi întors în Anglia pe 25 iulie şi aţi părăsit-o, din nou, în noaptea de 27?
Glasul lui Sir Edwin conţinea o subtilă notă ameninţătoare. Elinor se încruntă, conectată brusc la realitate. De ce îşi hărţuia avocatul propriul martor?
Roderick devenise destul de palid. Rămase tăcut câteva clipe, apoi, cu un efort, spuse:
— Ei bine... da, aşa este,
— V-aţi dus, la 25 iulie, s-o vedeţi pe Mary Gerrard la locuinţa ei din Londra?
— Da.
— I-aţi cerut să se mărite cu dumneavoastră?
— Ăă... ăă... da.
— Care a fost răspunsul ei?
— M-a refuzat.
— Sunteţi bogat, domnule Welman?
— Nu.
— Şi aveţi datorii destul de mari?.
— Ce vă interesează pe dumneavoastră?
— Eraţi la curent cu faptul că domnişoara Carlisle vă lăsase, prin testament, averea ei, în eventualitatea că avea să moară?
— Acum aud, prima dată, de asta.
— Eraţi la Maidensford, în dimineaţa zilei de 27 iulie?
— Nu eram.
Sir Edwin se aşeză. Avocatul acuzării spuse:
— Spuneţi că, după părerea dumneavoastră, acuzata nu era foarte îndrăgostită de dumneavoastră.
— Asta am spus.
— Sunteţi cavaler, domnule Welman?
— Nu înţeleg la ce vă referiţi.
— Dacă o doamnă ar fi foarte îndrăgostită de dumneavoastră, iar dumneavoastră n-aţi fi îndrăgostit de ea, aţi considera că e de datoria dumneavoastră să ascundeţi acest lucru?
— Categoric nu.
— Unde v-aţi făcut studiile?
— La Eton.
Sir Samuel spuse zâmbind blând:
— Asta e tot.


va urma

Chiparosul trist (17)

Agatha Christie

În boxa era sora Hopkins, roşie la faţă şi încrezătoare în justeţea ei.
Oricum, sora Hopkins nu era la fel de înspăimântătoare ca inspectorul Brill, gândi Elinor. Ceea ce te paraliza la inspectorul Bill era lipsa lui de umanitate, impersonalitatea lui. Era ca o parte a unui mare mecanism. Sora Hopkins avea pasiuni omeneşti, prejudecăţi.
— Vă numiţi Jessie Hopkins?
— Da.
— Sunteţi numită în funcţia de soră districtuală şi aveţi reşedinţa la Rose Cottage, Hunterbury?
— Da.
— Unde eraţi în ziua de 28 iunie anul curent?
— Eram la Hunterbury Hall.
— Fuserăţi chemată?
— Da. Doamna Welman avusese o congestie cerebrală – a doua. M-am dus s-o ajut pe sora O’Brien, până se găsea o a doua soră.
— Aţi luat cu.dumneavoastră, în geantă, o mică trusă?
— Da.
— Spuneţi-i juriului ce conţinea.
— Bandaje, fese, o seringă şi anumite calmante, incluzând un tub cu clorhidrat de morfină.
— Cu ce scop îl aveaţi?
— Aveam în sat un pacient căruia îi făceam injecţii cu morfină dimineaţa şi seara.
— Care era conţinutul tubului?
— Douăzeci de tablete, fiecare conţinând o jumătate de grain de clorhidrat de morfină.
— Ce aţi făcut cu trusa?
— Am lăsat-o jos în hol.
— Asta a fost în seara de 28. Când v-aţi uitat iar în trusă?
— În dimineaţa următoare, în jur de ora nouă, când tocmai mă pregăteam să plec.
— Lipsea ceva?
— Lipsea tubul cu morfină.
— Aţi pomenit lipsa lui?
— I-am spus despre el sorei O’Brien, sora care o îngrijea pe pacientă.
— Această trusă zăcea în hol, unde lumea obişnuieşte să treacă de colo-colo?
— Da.
Sir Samuel se opri. Apoi spuse:
— O cunoşteaţi bine pe defuncta Mary Gerrard?
— Da.
— Ce părere aveaţi despre ea?
— Era o fată – dulce... şi bună.
— Se afla într-o stare de bună dispoziţie?
— Foarte bună.
— Nu avea vreo problemă?
— Nu.
— La vremea la care a murit, nu exista ceva care s-o neliniştească în privinţa viitorului sau care s-o facă nefericită?
— Nu exista nimic.
— N-ar fi avut nici un motiv sa-şi curme zilele singură?
— Absolut nici un motiv.
Şi interogatoriul continuă tot aşa... toată blestemata aia de poveste. Cum sora Hopkins o însoţise pe Mary Gerrard la căsuţă. Apariţia lui Elinor, purtarea ei agitată, invitaţia la sandviciuri, platoul care i-a fost oferit, mai întâi, lui Mary. Propunerea lui Elinor ca totul să fie spălat şi cealaltă propunere a ei ca sora Hopkins să meargă la etaj cu ea şi s-o ajute să aleagă îmbrăcămintea.
Fuseseră mai multe întreruperi şi obiecţii din partea lui Sir Edwin Bulmer.
Elinor gândi:
 „Da, totul e adevărat... şi ea o crede. E convinsă ca eu am facut-o. Şi fiecare cuvânt pe care-l rosteşte e adevărat... asta e ceea ce face totul să fie atât de oribil. Toate sunt adevărate”.
Privi încă o dată spre sală şi îl văzu pe Hercule Poirot urmărind-o gânditor... aproape blând. Privind-o ca unul care ştie mult prea multe...
Fragmentul de etichetă îi fu înmânat martorei.
— Ştiţi ce e asta?
— E o bucăţică dintr-o etichetă.
— Îi puteţi spune juriul ce etichetă?
— Da... e o parte din eticheta de pe un tub cu tablete hipodermice. Tablete de morfină de o jumătate de grain... ca cele pe care le-am pierdut eu.
— Sunteţi sigură?
— Fireşte că sunt sigură. A fost scoasă de pe tubul meu.
Judecătorul întrebă:
— Are vreun semn aparte, după care să o recunoaşteţi ca fiind eticheta de pe tubul care v-a dispărut?
— Nu., domnule, dar trebuie să fie aceeaşi.
— De fapt, vreţi să spuneţi că e absolut identică?
— Păi, da, asta am vrut sa spun.
Şedinţa se suspendă.


Ultima zi…
Sir Edwin Bulmer stătea în picioare punând întrebări. Acum nu mai era deloc zâmbitor. 
Întrebă tăios:
— Această trusă despre care tot auzim a rămas în holul de la Hunterbury toată noaptea care a urmat zilei de 28 iunie?
Sora Hopkins confirmă:
— Da.
— O treabă destul de neglijentă, nu-i aşa?
Sora Hopkins se îmbujoră.
— Da, cred că da.
— Aveţi obiceiul să lăsaţi droguri periculoase la îndemâna oricui?
— Nu, fireşte că nu,
— Oh! nu? Dar de data asta, aţi facut-o?
— Da.
— Iar în cazul ăsta, oricine din casă, dacă ar fi vrut, ar fi putut ajunge la morfină?
— Cred că da.
— Nu ce credeţi. Da sau nu?
— Păi... da.
— Nu era doar domnişoara Carlisle singura care putea ajunge la ea. Ar fi putut ajunge şi servitoarele. Sau doctorul Lord. Sau domnul Roderick Welman. Sau sora O’Brien. Sau însăşi Mary Gerrard. Aşa e?
— Cred că... da.
— Da sau nu?
— Da.
— Ştia cineva că aveţi morfină în geantă?
— Nu ştiu.
— N-aţi spus nimănui?
— Nu.
— Deci, de fapt, domnişoara Carlisle nu avea de unde să ştie că aveţi morfină în geantă?
— Ar fi putut să se uite să vadă.
— Foarte puţin probabil, nu-i aşa?
— Nu ştiu.
— E mai probabil ca alţii să fi fost mai la curent cu prezenţa morfinei în geantă decât domnişoara Carlisle. Doctorul Lord, de pildă. El ştia. Aţi mai administrat morfină la prescripţia lui, nu-i aşa?
— Desigur.
— Şi Mary Gerrard ştia că o aveţi?
— Nu, ea nu ştia.
— Ea a fost deseori în casa dumneavoastră, nu?
— Nu foarte des.
— Vreau să spun ca venea frecvent la dumneavoastră şi că, dintre toţi cei din casă, ea era cea mai susceptibilă de a fi ştiut că aveţi morfină în trusă.
— Nu sunt de acord.
Sir Edwin se opri o clipă.
— Dimineaţa, i-aţi spus sorei O’Brien că morfina dispăruse?
— Da.
— Eu vă amintesc că vorbele rostite de dumneavoastră au fost altele, mai precis: „Am lăsat morfina acasă. Va trebui să mă întorc după ea”.
— Nu, n-am lăsat-o.
— N-aţi spus că morfina rămăsese pe poliţa căminului din locuinţa dumneavoastră?
— Păi când n-am dat de ea, m-am gândit că aşa trebuie să se fi întâmplat.
— De fapt, nici nu ştiţi ce aţi făcut ea!
— Ba ştiu. Am pus-o în trusă.
— Atunci de ce aţi afirmat, în dimineaţa zilei de 29 iunie, că aţi lăsat-o acasă?
— Pentru că am crezut că aş fi putut s-o las.
— Remarc că sunteţi o femeie foarte neglijentă.
— Nu e adevărat.
— Uneori faceţi afirmaţii destul de inexacte, nu-i aşa?
— Nu, nu fac. Am mare grijă de ceea ce spun.
— Aţi afirmat că v-aţi înţepat într-un trandafir, în dimineaţa zilei de 27 iulie – ziua în care a murit Mary Gerrard?
— Nu văd ce legătură are!
Judecătorul întrebă:
— E relevant, Sir Edwin?
— Da, domnule judecător, e o parte esenţială a apărării şi am intenţia să citez martori, care să dovedească faptul că această depoziţie e o minciună.
Reluă:
— Încă mai afirmaţi că v-aţi înţepat la încheietură într-un trandafir, în ziua de 27 iulie?
— Da, afirm.
Sora Hopkins arăta sfidătoare.
— Când vi s-a întâmplat asta?
— Chiar înainte de a părăsi căsuţa portarului pentru a urca spre casa mare, pe 27 iulie, dimineaţa.
Sir Edwin întrebă sceptic:
— Şi ce soi de trandafir era?
— Un trandafir agăţător, cu petale roz, în afara cabanei portarului.
— Sunteţi sigură?
— Foarte sigură.
Sir Edwin făcu o pauză, apoi întrebă:
— Persistaţi în a afirma că morfina se afla în trusa dumneavoastră când aţi venit la Hunterbury, pe 28 iunie?
— Da. O aveam la mine.
— Să presupunem că sora O’Brien depune mărturie şi jură că i-aţi spus că, probabil, aţi lăsat-o acasă?
— Era în geanta mea. Sunt sigură. Sir Edwin oftă.
— Dispariţia morfinei nu v-a neliniştit deloc?
— Neliniştit... nu.
— Oh, aşadar aţi stat liniştită, în ciuda faptului că vă dispăruse o cantitate atât de mare dintr-un drog periculos?
— La vremea aceea, nu m-am gândit că a luat-o cineva.
— Înţeleg, în momentul acela, nu va puteaţi aduce aminte ce făcuseţi cu ea, nu?
— Nu. Era în trusă.
— Douăzeci de tablete de jumătate de grain – adică zece grain de morfină. Suficient să omori câteva persoane, nu-i aşa?
— Da.
— Dar nu vă simţiţi deloc neliniştită... şi nici măcar nu raportaţi oficial pierderea?
— Am crezut că totul va fi bine.
— Dacă morfina a dispărut cu adevărat, aşa cum afirmaţi, susţin că era de datoria dumneavoastră, ca persoană conştientă, să raportaţi oficial acest lucru.
Sora Hopkins se făcu foarte roşie la faţă şi spuse:
— Ei bine, n-am facut-o.
— Recunoaşteţi că a fost o mostră de neglijenţă criminală din partea dumneavoastră? Nu păreţi să vă luaţi responsabilităţile într-un mod foarte serios. Lăsaţi, des, la întâmplare, aceste droguri periculoase?
— Nu mi s-a mai întâmplat niciodată.
Întrebările mai continuară o vreme. Sora Hopkins, roşie la faţă, dădea semne de nervozitate, se contrazicea... O pradă uşoară pentru abilitatea lui Sir Edwin.
— E adevărat că joi, 6 iulie, defuncta Mary Gerrard şi-a făcut testamentul?
— Da.
— De ce l-a făcut?
— Pentru că s-a gândit că era potrivit să şi-l facă. Aşa şi era.
— Sunteţi sigură că nu şi l-a făcut din cauză că era deprimată şi nesigură în privinţa viitorului?
— Prostii.
— Totuşi, asta demonstrează că avea în minte ideea morţii... că subiectul o preocupa.
— Deloc. S-a gândit doar că aşa se cuvenea.
— Acesta e testamentul? Semnat de Mary Gerrard şi întărit de martorii Emily Biggs şi Roger Wade, vânzători, şi prin care, la moartea ei, lasă totul lui Mary Riley, sora Elizei Riley?
— Adevărat.
Testamentul fii înmânat juraţilor.
— Din câte cunoaşteţi, avea Mary Gerrard bunuri de lăsat?
— Nu, atunci nu avea.
— Dar urma să aibă în scurt timp?
— Da.
— Este adevărat că Mary Gerrard a primit o sumă considerabilă – două mii de lire – de la domnişoara Carlisle?
— Da.
— Domnişoara Carlisle n-a fost constrânsă, în vreun fel, să procedeze aşa? A fost întru totul un impuls generos din partea ei?
— Da, a facut-o din proprie iniţiativă, nesilită de nimeni.
— Dar, de bună seamă, dacă ar fi urât-o pe Mary Gerrard, aşa cum se sugerează, nu i-ar fi dat de bună voie o sumă atât de mare.
— Se poate.
— Ce vreţi să spuneţi prin răspunsul acesta?
— Nu vreau să spun nimic.
— Exact. Spuneţi, aţi auzit vreo bârfa legată de Mary Gerrard şi Roderick Welman?
— Era îndrăgostit de ea.
— Aveţi vreo dovadă în sensul ăsta?
— Ştiam, atâta tot.
— Oh – „ştiaţi”. Mă tem ca pentru completul de judecată nu e o probă prea convingătoare. Aţi afirmat, în vreo împrejurare, că Mary nu trebuia să aibă nici o legătură cu el din cauză că era logodit cu domnişoara Carlisle şi că acelaşi lucru i l-a spus şi ea lui la Londra?
— Aşa mi-a spus ea.
Sir Samuel Attenbury interveni:
— Când Mary Gerrard discuta cu dumneavoastră redactarea testamentului, acuzata s-a uitat prin fereastră?
— Da, s-a uitat.
— Ce a spus?
— A spus: „Aşadar, îţi faci testamentul, Mary. Ciudat”. Şi a râs. Râdea, râdea întruna. După părerea mea, acela a fost momentul când i-a venit ideea, spuse martora răutăcios. Ideea de a scăpa de fată! În aceeaşi clipa a plănuit crima.
Judecătorul rosti cu asprime:
— Răspundeţi numai la întrebările care vi se pun. Ultima parte a acestui răspuns să nu fie consemnată...
Elinor gândi:
„Ce hazliu... Când cineva spune adevărul, imediat e obstrucţionat...”
Ar fi vrut să râdă în hohote.


În boxă se afla sora O’Brien.
— În dimineaţa zilei de 29 iunie, sora Hopkins v-a făcut vreo mărturisire?
— Da. Mi-a spus ca-i lipsea din trusă un tub de morfină.
— Dumneavoastră ce-aţi făcut?
— Am ajutat-o să-l caute.
— Şi l-aţi găsit?
— Nu.
— Din câte ştiţi, trusa a rămas peste noapte în hol?
— Da.
— Atât acuzata, cât şi domnul Welman se aflau în casă, la vremea când a survenit moartea doamnei Welman... adică de pe 28 până la 29 iunie?
— Da.
— Vreţi să ne povestiţi despre un incident ce a avut loc pe 29 iunie... o zi după moartea doamnei Welman?
— L-am văzut pe domnul Roderick Welman cu Mary Gerrard. Îi spunea că o iubeşte şi încerca să o sărute.
— La vremea aceea era logodit cu acuzata?
— Da.
— Ce s-a întâmplat după aceea?
— Mary i-a spus să-i fie ruşine şi că era logodit cu domnişoara Elinor!
— După părerea dumneavoastră, care erau sentimentele acuzatei faţă de Mary Gerrard?
— O ura. Se uita după ea, ca şi cum ar fi vrut s-o distrugă.
Sir Edwin sări.
Elinor gândi: „De ce fac atâta tambălău în privinţa asta? Ce contează?”
Sir Edwin Bulmer prelua interogatoriul.
— E adevărat ca sora Hopkins v-a spus ca lăsase morfina acasă?
— Păi, vedeţi, a fost aşa: După...
— Fiţi amabilă şi răspundeţi la întrebare. A spus sau nu că era probabil să fi lăsat morfina acasă?
— Da.
— La vremea respectivă, n-a fost, cu adevărat, îngrijorată?
— Nu, atunci nu.
— Pentru că credea că o lăsase acasă. Era firesc, aşadar, sa nu fie îngrijorată.
— Nu-şi putea imagina că i-o luase cineva.
— Exact. Abia după ce Mary Gerrard a murit din cauza morfinei, a început să lucreze şi imaginaţia ei.
Judecătorul interveni:
— Sir Edwin, cred că aspectul ăsta l-aţi abordat deja cu martora precedentă.
— Cum doreşte înălţimea voastră.
Se întoarse spre martoră:
— În privinţa atitudinii acuzatei faţă de Mary Gerrard, ne puteţi spune dacă a avut loc vreo ceartă între ele?
— Nici o ceartă, nu.
— Domnişoara Carlisle se purta întotdeauna drăguţ cu fata?
— Da. Dar mai era şi felul în care se uita după ea.
— Da-da-da. Dar noi nu ne putem lua după lucruri de genul ăsta. Sunteţi irlandeză, nu-i aşa?
— Aşa-i.
— Iar irlandezii au o imaginaţie destul de bogată, aşa e?
Sora O’Brien ţipă agitată:
— Fiecare cuvânt pe care vi l-am spus e adevărat.


Domnul Abbott, băcanul, în boxă. Nervos... nesigur pe el (uşor emoţionat de plăcere, totuşi, de importanţa lui). Depoziţia lui fu scurtă. I se cerură câteva borcanele cu pasta de peşte. Acuzata spusese: „Există o mulţime de cazuri de otrăvire cu pastă de peşte”. Părea agitată şi ciudată.
Nu i se pusese nici o întrebare.



va urma

Chiparosul trist (16)

Agatha Christie

Poirot bătu la uşa căsuţei sorei Hopkins. Aceasta îi deschise cu gura plină de o brioşă. Întrebă apăsat:
— Ei, monsieur Poirot, acum ce mai e?
— Pot să intru?
Nemulţumită oarecum, sora Hopkins se dădu la o parte, periniţându-i lui Poirot să treacă pe lângă ea. Sora Hopkins tocmai se ospeţea, iar, o clipă mai târziu, Poirot primea cu o neplăcere ascunsă o ceaşcă cu o fiertură închisă la culoare.
— Abia l-am făcut... e bun şi tare! spuse sora Hopkins.
Poirot apucă ceaşca cu grijă şi sorbi eroic, întrebă:
— Ştii de ce am venit aici?
— Am să ştiu dacă îmi veţi spune. Nu sunt ghicitoare.
— Am venit să-mi dezvăluiţi adevărul.
Sora Hopkins se oţărî:
— Cum adică? întotdeauna am fost o femeie cinstită. Nimeni nu poate s-o nege. Am vorbit despre dispariţia tubului cu morfină, la anchetă, când alta, în locul meu, n-ar fi suflat un cuvânt. Am spus, cu toate că ştiam foarte bine că va fi considerat un act de neglijenţă din partea mea, că mi-am lăsat geanta în hol; şi, în definitiv, oricui i se putea întâmpla! Am fost mustrată pentru asta... şi voi mai trage ponoasele pe linie profesională, aşa să ştiţi! Dar nu-mi pasă! Ştiam ceva ce avea legătură cu cazul, aşa că l-am spus! Şi vă voi fi recunoscătoare, domnule Poirot, dacă vă veţi păstra pentru dumneavoastră insinuările murdare! Nu există nimic legat de moartea lui Mary Gerrard pe care să-l fi ştiut şi să nu-l fi declarat deschis, iar dacă dumneavoastră aveţi altă părere, v-aş rămâne obligată dacă mi-aţi dovedi-o. N-am ascuns nimic – absolut nimic! Sunt gata să jur în faţa tribunalului.
Poirot nu încercă s-o întrerupă. Ştia foarte bine cum trebuie să te porţi, cu o femeie furioasă. O lăsă pe sora Hopkins să tune şi să fulgere. Apoi vorbi – calm şi încetişor.
— N-am insinuat că ar exista ceva legat de crimă, pe care dumneata să nu-l fi spus.
— Atunci ce-aţi insinuat, pot să ştiu?
— Ţi-am cerut adevărul... nu despre moartea, ci despre viaţa lui Mary Gerrard.
— Oh! Sora Hopkins păru, pe moment, debusolată. Deci, aici aţi vrut să bateţi? Dar asta n-are nici o legătură cu crima.
— N-am spus că ar avea. Am spus că-mi ascunzi ceva despre viaţa fetei.
— De ce n-aş ascunde... dacă nu are a face cu crima?
Poirot ridică din umeri.
— De ce să ascunzi?
Foarte roşie la faţă, sora Hopkins răspunse:
— Din bun simţ! Toţi sunt morţi... toţi cei implicaţi. Şi nu e treaba nimănui altcuiva!
— Daca e doar o presupunere... poate că nu. Dar dumneata nu presupui, ci ştii, ceea ce e cu totul altceva.
Sora Hopkins rosti încetişor:
— Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi...
— Am să te ajut. Am primit câteva indicii de la sora O’Brien şi am avut o lungă conversaţie cu doamna Slattery, care îşi aduce foarte bine aminte ce s-a petrecut, în urmă cu douăzeci de ani. Îţi voi spune exact ce am aflat. Ei bine, acum douăzeci de ani şi ceva, a existat o poveste de dragoste între doi oameni. Una din persoane era doamna Welman, văduvă de câţiva ani şi care era o femeie capabilă de o profundă şi adevărată pasiune. Cealaltă persoană era Sir Lewis Rycroft, care avea nefericirea de a fi însurat cu femeie iremediabil nebună. Pe vremea, aceea, legea nu admitea divorţul în astfel de cazuri, iar lady Rycroft, a cărei sănătate fizică era excelentă, putea trăi foarte bine până la nouăzeci de ani. Legătura dintre cei doi a fost ghicită, aşa cred, dar amândoi au avut grijă să fie discreţi şi sa păstreze aparenţele. Apoi Sir Rycroft a căzut pe front.
— Ei şi? întrebă sora Hopkins.
— Îndrăznesc să afirm că, după moartea lui, s-a născut un copil, iar copilul acela era Mary Gerrard.
Sora Hopkins spuse:
— Se pare că ştiţi totul despre povestea asta!
— Asta e ceea ce cred eu. Însă, e posibil ca dumneata să deţii o dovadă certă că e aşa.
Sora Hopkins rămase tăcută şi încruntată câteva clipe, apoi se ridică brusc, traversă încăperea, trase un sertar şi scoase din el un plic, apoi se întoarse şi i-l aduse lui Poirot.
— Am să vă spun cum a încăput pe mâinile mele… Reţineţi, avusesem şi eu bănuielile mele. De pildă, felul în care doamna Welman se uita la fată, şi apoi zvonurile care circulau. Iar când bătrânul Gerrard a căzut la pat, mi-a spus că Mary nu era fata lui... Ei bine, după moartea lui Mary, am terminat eu curăţenia în casa lor, şi am descoperit, într-un sertar, plicul ăsta. Vedeţi ce e scris pe el.
Poirot citi:
„Pentru Mary – a-i fi trimis după moartea mea”.
Poirot întrebă:
— Scrisul ăsta nu-i recent?
— Nu e scris de Gerrard, explică sora Hopkins. E scrisul mamei lui Mary, care a murit acum paisprezece ani. Ea dorise ca plicul să-i parvină fetei, dar bătrânul Gerrard nu i l-a dat... şi mă bucur, că n-a facut-o. În felul acesta, Mary a putut ţine capul sus, fără să-i fie ruşine de ceva.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Plicul era lipit, însă, recunosc, l-am deschis pe loc şi l-am citit, ceea ce nu se cuvenea. Dar Mary era moartă, iar eu bănuiam, cât de cât, ce era înăuntru şi nu vedeam cum ar fi putut avea vreo legătură cu altcineva. Oricum, n-am vrut să-l distrug, pentru că m-am gândit că n-ar fi corect. Dar mai bine citiţi cu ochii dumneavoastră.
Poirot scoase o foaie de hârtie acoperită cu un scris mărunt:

„Ceea ce scriu mai jos, e purul adevăr, pentru cazul în care va fi vreodată nevoie de el. Am fost camerista doamnei Welman la Hunterbury, iar ea a fost foarte bună cu mine. Am intrat în bucluc, dar ea m-a ajutat şi m-a reprimit în serviciul ei, când totul s-a terminat; dar pruncul a murit. Stăpâna mea şi Sir Lewis Rycroft se iubeau, dar nu se puteau căsători, căci el avea deja o soţie, care era la casa de nebuni, biata de ea. El era un adevărat domn şi îi era credincios doamnei Welman. A fost ucis şi, curând după aceea, ea mi-a spus că urma să aibă un copil. După asta a plecat în Scoţia şi m-a luat cu ea. Copilul s-a născut acolo, la Ardlochrie. Bob Gerrard, care se spălase pe mâini şi-mi întorsese spatele cât fusesem în bucluc, mi-a scris din nou. Aranjamentul a fost ca eu să mă mărit cu el şi să locuiesc în căsuţa portarului, lăsându-l să creadă că fetiţa este a mea. Dacă locuiam la Hunterbury, ar fi părut normal faptul că doamna Welman se interesează de copil şi are grijă să-i dea o educaţie şi să-i asigure un loc în lume. Ea s-a gândit că era mai bine ca Mary să nu afle niciodată adevărul. Ne-a dat o sumă frumuşică, dar aş fi ajutat-o şi fără asta. Am fost foarte fericită cu Bob, dar el n-a suferit-o niciodată pe Mary. Mi-am ţinut gura şi n-am spus nimănui nimic, dar cred că e drept ca, în cazul în care mor, să aştern toate astea negru pe alb.
Eliza Gerrard (născută Eliza Riley).”

Hercule Poirot inspiră adânc şi împături la loc scrisoarea.
Sora Hopkins întrebă nerăbdătoare:
— Ce aveţi de gând să faceţi cu asta? Sunt morţi cu toţii! Nu e bine să răscoliţi astfel de lucruri. Pe aici, toţi o respectau pe doamna Welman, niciodată nu s-a spus nimic rău despre ea. Tot scandalul ăsta vechi... ar fi o cruzime. Acelaşi lucru cu Mary. De ce să ştie lumea că era o bastardă? Era o fată tare dulce. Lăsaţi-i să se odihnească în pace-în mormintele lor, asta-i părerea mea.
— Trebuie avuţi în vedere şi viii.
Sora Hopkins spuse:
— Dar asta nu are nimic de-a face cu crima.
Hercule Poirot rosti grav:
— S-ar putea să aibă foarte mult.
Ieşi din căsuţă, lăsând-o pe sora Hopkins privind după el cu gura căscată.
Parcursese o bună parte din drum, când remarcă zgomotul unor paşi ezitanţi în urma lui. Se opri şi se răsuci în loc.
Era Horlick, tânărul grădinar de la Hunterbury. Arăta foarte stânjenit şi îşi răsucea şapca în mâini.
— Mă scuzaţi, domnule. Pot să vă spun o vorbă?
Vorbea cu hopuri.
— Desigur. Ce e?
Horlick îşi răsuci şi mai puternic şapca. Nefericit şi încurcat, ferindu-şi privirea, spuse:
— Despre maşină.
— Maşina care era în faţa porţii din spate, în dimineaţa aceea?
— Da, domnule. Doctorul Lord a spus azi-dimineaţă că nu era maşina lui... dar era, domnule.
— Te bazezi pe ceva, când spui asta?
— Da, domnule. Pe număr. Era MSS 2022. L-am reţinut, în mod deosebit – MSS 2022. Vedeţi, noi în sat, o cunoaştem şi-i spunem maşinii „Domnişoara Ton-Ton”! Sunt foarte sigur că era maşina asta, domnule.
Poirot zâmbi uşor.
— Dar doctorul Lord afirmă că, în dimineaţa aceea, era la Withenbury.
Nefericit, Horlick spuse:
— Da, domnule. L-am auzit. Dar era maşina lui, domnule... Pot să jur.
Poirot spuse blând:
— Mulţumesc, Horlick, ai făcut exact ceea ce trebuia să faci...


Era foarte cald în sala tribunalului? Sau foarte frig? Elinor Carlisle n-or fi putut spune. Uneori simţea că arde, de parcă ar fi avut febră, pentru ca, imediat, să dârdâie.
Nu auzise sfârşitul pledoariei procurorului. Alunecase înapoi, în trecut... parcurse din nou, încetişor, întreaga afacere, din momentul în care sosise nenorocita aceea de scrisoare, până în clipa când acel ofiţer de poliţie, cu faţa blajină, îi spusese cu o fluenţă oribilă:
— Eşti Elinor Katherine Carlisle. Am aici un mandat de arestare pe numele dumitale, sub învinuirea de a o fi omorât, prin otrăvire, pe Mary Gerrard, în ziua de 27 iulie anul curent, şi trebuie să te avertizez că orice vei spune va fi consemnat în scris şi poate fi folosit la proces împotriva dumitale.
Oribilă, înspăimântătoare fluenţa... Se simţea prinsă ca într-o maşinărie silenţioasă, bine unsă, inumană, lipsită de pasiune.
Iar acum iat-o aici, în boxă, expusă publicităţii, devorată de sute de ochi, care nu erau nici inumani, nici impersonali; cercetând-o, condamnând-o...
Doar juriul nu se uita la ea. Stânjeniţi, juraţii priveau într-o parte... Gândi: „Asta din cauză că... în curând... ei ştiu ce urmează să spună...”


Doctorul Lord depunea mărturie. Acesta era Peter Lord... doctorul acela tânăr, pistruiat şi vesel, care fusese atât de amabil şi prietenos la Hunterbury? Acum era foarte ţeapăn. Strict profesionist. Răspunsurile lui veneau monotone: Fusese chemat telefonic la Hunterbury; prea târziu să se mai facă ceva; Mary Gerrard murise, la câteva minute, după sosirea lui; după părerea sa, moartea se datorase otrăvirii cu morfină în forma ei cea mai puţin obişnuită – forma foudroyante.
Sir Edwin Bulmer interveni:
— Aţi fost ultimul medic curant al doamnei Welman?
— Da.
— În timpul vizitelor la Hunterbury, din cursul lunii iunie, aţi avut ocazia să le vedeţi împreună pe acuzată şi pe Mary Gerrard?
— De câteva ori.
— Ce ne puteţi spune de comportarea acuzatei faţă de Mary Gerrard?
— Era normală şi foarte plăcută.
Sir Edwin Bulmer surâse uşor dispreţuitor:
— N-aţi văzut niciodată vreun semn din acea „gelozie ucigătoare”, despre care am auzit vorbindu-se atât?
Peter Lord rosti ferm:
— Nu.
Elinor gândi:
„Dar a văzut... a văzut... Minte pentru mine... Ştia...”
Peter Lord fu supus apoi interogatoriului de către medicul legist al poliţiei. Mărturia lui fu mai lungă, mai detaliată. Moartea se datora otrăvirii cu morfina, în forma ei „foudroyante”. Era amabil să explice termenul? O făcu cu o oarecare plăcere. Moartea prin otrăvire cu morfină, poate rezulta în câteva feluri diferite. Cea miî obişnuită era o perioada de intensă agitaţie, urmată de toropeală şi narcoză, pupilele fiind contractate. O altă formă, nu prea comună, fusese numită de francezi „foudroyante”. În aceste cazuri, în scurt timp, survenea un somn adânc... în jur de zece minute; de regulă, pupilele erau dilatate...


Curtea se întrunise din nou şi luase lor. Trecuseră câteva ore de depoziţii făcute de medici experţi.
Doctorul Alan Garcia, distinsul analist, plin de termeni savanţi, vorbi cu „gusto” despre conţinutul stomacal: pâine, pastă de peşte, ceai, prezenţa morfinei... şi alţi mulţi termeni savanţi şi amănunte decimale. Cantitatea ingerată de defunctă era estimată la aproximativ patru grain1. Doza fatală putea fi tot atât de bine şi un singur grain.
Încă zâmbitor, Sir Edwin se ridică.
— Aş vrea să lămurim foarte bine acest lucru. N-aţi găsit nimic altceva în stomac, afară de pâine, unt, pastă de peşte, ceai şi morfină. Nu existau si alte resturi alimentare?
— Nu.
— Altfel spus, defuncta nu a mâncat nimic, în afara de sandviciuri şi ceai?
— Chiar aşa.
— Aţi găsit ceva care să arate mijlocul prin care i-a fost administrată morfina?
— Nu prea înţeleg.
— Voi simplifica întrebarea. Morfina ar fi putut fi ingerată din pasta de peşte, sau din pâine, sau din untul de pe pâine, sau din ceai, sau din laptele turnat în ceai?
— Categoric.
— Nu există nici o dovadă anume că morfina s-ar fi aflat mai degrabă în pasta de peşte decât în orice altceva?
— Nu.
— Şi, de fapt, morfina ar fi putut fi luată separat – altfel spus, fără a fi introdusă în ceva anume? Putea fi înghiţită pur şi simplu, sub formă de tabletă?
— Fireşte, e posibil.
Sir Edwin se aşeză.
Interveni Sir Samuel:
— Totuşi, după părerea dumneavoastră, oricum ar fi fost luată, morfina a fost ingerată la aceeaşi oră la care au fost mâncate şi celelalte alimente?
— Da.
— Mulţumesc.


Inspectorul Brill depuse jurământul cu o cursivitate mecanică. Stătea acolo, milităros şi impasibil, expunându-şi mărturia cu o uşurinţă izvorâtă din practică.
— Am fost chemat la locuinţă... Acuzata a spus: „Pasta de peşte trebuie că a fost alterată”... Am cercetat incinta... Un borcan de pastă de peşte, spălat stătea la uscat pe scândura de vase spălate din încăpere...
— Ce aţi găsit?
— Într-o crăpătură de sub masă, între două scânduri ale podelei, am găsit o bucăţică de hârtie.
Mostra fu înmânată juriului.
TABLETE morphină Hydr
gr. 1/2
— Ce v-aţi gândit că e?
— Un fragment dintr-o etichetă... cum sunt cele folosite pentru tuburile de sticlă ce conţin morfină.
Avocatul apărării se ridică. Spuse:
— Aţi găsit fragmentul acesta într-o crăpătură a duşumelei?
— Da.
— E o porţiune dintr-o etichetă?
— Da.
— Aţi găsit şi eticheta?
— Nu.
— N-aţi găsit vreun tub de sticlă sau vreo sticluţă la care să fi putut fi ataşată acea etichetă?
— Nu.
— În ce stare era acest fragment când l-aţi găsit? Era curat sau murdar?
— Era foarte proaspăt.
— Cum adică, foarte proaspăt?
— Avea pe el praf de pe duşumea, dar altfel era foarte curat.
— Nu putea fi acolo de mult timp?
— Nu, ajunsese de foarte curând acolo.
— Atunci, vreţi sa spuneţi că picase acolo, chiar în ziua aceea... nu mai devreme?
— Da.
Sir Edwin se aşeză mormăind.



va urma