Azi ... Aura Popa

Burebista Celtoctonul – Nimicitorul de celti

„Boerebistas, barbat get, luand conducerea neamului sau, a ridicat pe oamenii acestia ticalositi de nesfarsitele razboaie si i-a indreptat prin abstinenta si sobrietate si ascultare de porunci, asa incat, in cativa ani, a intemeiat o mare stapanire si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine; ba a ajuns sa fie temut chiar si de romani pentru ca trecea Istrul fara frica, pradand Tracia pana in Macedonia si Iliria, iar pe celti, cei ce se amestecasera cu tracii si cu ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum si pe taurisci, i-a nimicit cu desavarsire...” – Strabon, Geographia.

Nicicand nu au avut tracii, fie ei daci sau de alta sorginte, un lider mai impunator si mai influent decat a fost Burebista. Nu sunt cuvintele autorului acestui articol ci ale contemporanilor sai, locuitorii cetatii Dionysopolis, Balcicul de astazi, cei care il numeau cu mandrie "cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia".

Este regretabil faptul ca, astazi, sursele care sa ne redea adevarata complexitate a geniului lui Burebista, dimensiunile reale, fizice sau morale ale marelui rege trac, lipsesc cu desavarsire. Au ramas doar ecourile faptelor sale in operele unora dintre cei mai ilustri istorici antici, acestea fiind, de fapt, singurele date pe care le detinem. Suficient, insa, pentru a ne crea o imagine despre personalitatea remarcabila a celui care a influentat decisiv istoria in urma cu mai bine de doua milenii.

Pastrand proportiile, putem compara pe "cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia" chiar cu Alexandru Macedon... un lider ce a reusit intr-un timp foarte scurt sa ii uneasca pe cei de un neam cu el, sa supuna semintii indepartate si sa sfarseasca neinfrant in lupta o existenta demna de marile personalitati ale istoriei.

Si tot asemenea lui Alexandru Macedon, Burebista a luat odata cu el ceea ce realizase. Ucisi in urma unor comploturi, cei doi monarhi nu au lasat in urma imperiile pe care le creasera, acestea fiind sfasiate si impartite intre cei care le-au urmat la conducere.

Cine a fost, insa, Burebista, care au fost realizarile sale si cine au fost personajele cheie care i-au influentat decisiv actiunile, va invit sa descoperim impreuna in cele ce urmeaza.

Burebista - un personaj enigmatic

Aproape orice manual de istorie, in special din seria celor post-decembriste, sustinea ca Burebista, marele rege al daco-getilor s-a inscaunat rege in anul 82 i.Hr si a cazut prada unui complot al nobililor in anul 44 i.Hr., acelasi an in care isi pierdea viata, intr-un mod similar, Iulius Cezar. Chiar daca nu sunt departe de adevar, astfel de afir- matii sunt, insa, nesigure. Cu siguranta ca atari probleme nu s-ar fi ridicat daca, din operele istoricilor antici care s-au ocupat cu istoria dacilor, s-ar fi pastrat macar una.

Poate cea mai importanta dintre aceste lucrari, "Istoria Getilor", scrisa de Dion din Prusa (cca 40-120 d.Hr) sau Dion Chrysostomos (Gura de Aur), asa cum mai era cunoscut istoricul antic, mai exista inca in secolul al VI-lea d.Hr., dupa cum afirma un alt istoric important, gotul Iordanes. Chiar daca acesta din urma face o grava confuzie confundandu-i pe goti cu geti, cel mai probabil in ideea de a gasi pentru neamul sau un trecut stralucit, informatiile preluate de acesta din opera lui Dion Chrysostomos sunt in masura sa faca oarecare lumina asupra trecutului lui Burebista:

"Apoi, in vreme ce la goti (geti) domnea Buruista, a venit in Gotia (Getia) Deceneu, pe vremea cand Sylla a pus mana pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Buruista i-a acordat o putere aproape regala. Dupa sfatul acestuia, gotii (getii) au inceput sa pustiasca pamanturile germanilor pe care acum le stapanesc francii".

Se intelege astfel ca Burebista domnea deja in anul 82 i.Hr., an in care Sylla lua titlul de dictator la Roma. Ca inscaunarea sa nu putea fi departe de aceasta data o arata insasi durata domniei lui. Numai daca presupunem ca moartea sa a avut loc in anul 44 d.Hr, si avem deja 38 de ani in care Burebista a stapanit peste intregul neam al daco-getilor. Cu atat mai mult daca sustinem acea opinie a istoricilor care afirma ca tragicul sfarsit al regelui dac a avut loc cu putin timp inainte de razboaiele panonice ale lui Octavianus (35-33 i.Hr). Evident, o domnie atat de indelungata nu era ceva neobisnuit pentru lumea antica. Acelasi Iordanes vorbeste de un urmas al lui Burebista, Scorilo/Coryllus, ce a condus destinele dacilor timp de 40 de ani. Teres, regele odrisilor (traci din sudul Dunarii), a trait nu mai putin de 92 de ani, dupa cum sustine istoricul Theopompos, iar contemporanul lui Burebista, Mithridades al VI-lea Eupator a domnit 48 de ani (111-63 i.Hr.). Chiar daca nu il putem alatura regilor din sudul si nordul Dunarii, trebuie amintit si monarhul cu cea mai lunga domnie din istoria omenirii, anticul faraon Pepi al II-lea Neferkare, cel care a stat in fruntea Egiptului pentru nu mai putin de 94 de ani (cca. 2278 - 2184 i.Hr.).

Nu trebuie uitata, insa, nici acea parte a istoricilor care neaga vehement veridicitatea scrierilor lui Iordanes si implicit ca Burebista ar fi fost un rege al dacilor in anul 82 i.Hr. Opinia acestora se bazeaza pe un document contemporan cu monarhul daco-get, stela ridicata in cinstea diplomatului Acornion din Dionysopolis (Balcicul de azi).

Acornion, un apropiat al lui Burebista, este pomenit cu cinste de catre locuitorii Dionysopolisului, ca unul dintre cei mai de seama cetateni, iar printre faptele sale se numara si o misiune diplomatica efectuata undeva intre anii 70-62 i.Hr., la tatal unui important rege dac, in cetatea Argedava (o locatie inca neidentificata, aflata probabil undeva pe cursul raului Arges). De aici si pana la supozitia ca este vorba de o misiune pe langa tatal lui Burebista, nu a mai fost decat un pas, ceea ce ar echivala cu o restrangere substantiala a anilor de domnie ai acestuia. Informatia este, insa, supusa unor opinii total divergente in randul oamenilor de stiinta, nu putini fiind aceia care sustin ca regele la care soseste Acornion in calatoria sa este chiar Burebista. De altfel, prietenia durabila si ajutorul reciproc dintre cei doi sunt bine cunoscute. Mai mult, razboaiele lui Burebista cu celtii, care au loc in jurul anului 60 i.Hr., se petrec dupa unirea triburilor dace, eveniment care nu putea fi realizat intr-un timp extrem de scurt.

Cu siguranta, insa, ca faptele marelui rege sunt mult mai importante decat biografia sa inca neelucidata.

Cei trei colosi ai Europei si cosmarul celtilor

Premizele pentru o unire a triburilor dacice intr-un singur neam erau deja create in momentul venirii la tron a lui Burebista. Izvoarele vremii arata, fara putinta de taga - da, o migratie a clasei razboinice dace din nordul Dunarii catre Transilvania, acolo unde se naste un puternic centru politico-religios al stramosilor nostri. In Germania, Ariovistus incercase unirea triburilor germanice impotriva Romei, in timp ce Mithridades al VI-lea Eupator intemeiase in Asia Mica un stat puternic si intins, ce se dorea un adversar pe masura Cetatii Eterne. Roma isi amplifica tendintele expansio - niste si chiar si la celti si la tracii sud-dunareni aparusera tendintele de unificare. Dacilor nu le lipsea decat un lider de geniu, iar acesta s-a dovedit, cu prisosinta, Burebista.

Este cert ca denumirea de rege in lumea barbara desemna, mai degraba, un sef de trib sau al unei uniuni de triburi. Faptul ca Burebista este numit "cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia" (un fel de rege al regilor) nu poate insemna decat ca el reusise sa se impuna in fata liderilor locali si sa ii supuna pe acestia sub o singura conducere, fapt nemaintalnit in lumea tracilor. Este foarte posibil ca Burebista sa nu fi avut de infruntat fiecare trib dacic ci, mai degraba, sa fi realizat o mare unire a unor uniuni de triburi deja existente. Ca dovada faptul ca, dupa moartea sa, Dacia ce Mare se imparte in patru, apoi cinci parti, conduse de lideri mai putin insemnati, probabil urmasii sau chiar sefii uniunilor de triburi supuse. Dar unirea dacilor intr-un singur neam nu era decat primul pas din tumultuoasa domnie a lui Burebista.

Asa cum anticipase Herodot, tracii uniti puteau fi cel mai puternic dintre neamuri, iar Burebista rivaliza de acum cu ceilalti doi colosi ramasi in lupta pentru Europa, odata cu moartea lui Mithridades al VI-lea Eupator, Ariovistus si Cezar. Armata sa numara circa 200.000 de luptatori "ticalositi de nesfarsitele razboaie", suficient cat sa il faca un rival de temut chiar si pentru Roma. De altfel, Burebista nu se teme sa ii infrunte pe gali, pe germanici si chiar pe romani. In lupta data intre anii 73-72 i.Hr de guver - natorul Antonius Hybrida cu locuitorii Histriei, locuitori sprijiniti de o armata de bar- bari, prezenta lui Burebista ca adversar al romanilor este una cat se poate de proba - bila. Era doar prima lupta a regelui daco-get cu Roma si, totodata, prima dovada pentru el ca romanii nu sunt invincibili. Luptele cele mai aprige se dau insa cu celtii razboinici aflati pe teritoriul Daciei.

O succesiune a bataliilor date de Burebista este greu de realizat. Putinele izvoare an - tice nu dau detalii asupra cronologiei luptelor regelui dac, mai ales ca el nu intra in atentia istoricilor greco-romani decat in momentul in care era evident ca Dacia deve- nise o problema spinoasa pentru "lumea civilizata". Cel mai probabil, Burebista a declansat razboiul impotriva boiilor si tauriscilor aflati sub conducerea lui Critasiros in dorinta de a elibera vestul Daciei de amenintarea si jafurile continue ale celtilor.

Insusi Strabon afirma ca, dupa ce cucerisera Roma in anul 390 i.Hr, si dupa izgonirea lui de catre romani "boiii se stramutasera langa Istru, traind amestecati cu tauriscii si razboindu-se cu dacii, pana cand acestia le-au sters neamul de pe fata pamantului". Acelasi Strabon sustine ca Burebista a "pustiit pe celtii care erau amestecati cu tracii si cu ilirii si a nimicit pe de-a-ntregul pe boiii aflati sub conducerea lui Critasiros si pe taurisci". Atat de crunta a fost razbunarea lui Burebista incat pamantul celtilor boii, anarti si taurisci a ramas loc de pasunat pentru neamurile vecine.

Cu toate acestea, chiar si Strabon se lasa uneori purtat de exaltare. Faptul ca boiii nu au fost exterminati, asa cum sustine istoricul antic, o confirma insusi Iulius Cezar, cel care ii descrie pe celtii supravietuitori incercand sa scape de napasta dacilor si cautand aliante cu triburile galice pentru a prada din nou. In plus, boiii sunt cei care au dat numele Boemiei de astazi.

Nu la fel stau lucrurile si cu scordiscii aflati la gurile Tisei. Fosti aliati ai dacilor in campaniile de jaf de la sudul Dunarii, ei devin adversari ai lui Burebista si sunt aproape stersi din istorie de uriasa armata a dacilor. Ca astfel au stat lucrurile, o poate explica orice strateg militar. Este greu de imaginat ca, atata vreme cat Roma era principalul advesar al lui Burebista, acesta sa fi incercat o campanie impotriva latinilor stiind ca poate fi impresurat de celtii cei razboinci si imprevizibili. Doar un nebun ar fi riscat un razboi pe cel putin doua fronturi, astfel ca, o campanie indreptata initial spre celti si apoi spre cetatile de la Marea Neagra si catre Balcani este cea mai plauzibila desfasurare a lucrurilor.

Cele mai sangeroase lupte ale lui Burebista se incheiasera. Dacia fusese eliberata de pericolul celt dar, pentru regele dac, misiunea sa in fruntea dacilor era departe de a se fi incheiat. Ducand o politica expansionista demna doar de marii luptatori ai Antichitatii, el isi indreapta atentia catre bogatele colonii grecesti de la malul Marii Negre. In anul 55 i.Hr, cetatea Olbia de la gurile Bugului este prima care se pleaca in fata dacilor. Urmeaza Tyras, Histria (acolo unde Burebista arde din temelii cetatea ce cutezase sa il infrunte), Tomisul si Mesembria. Alte cetati refuza lupta si se predau pasnic, asa cum se intampla cu locuitorii Dyonisopolisului. Muntii Haemus sunt si ei trecuti in stapanirea regelui neinvins al daco-getilor. De acum, conflictul cu Roma parea inevitabil.

Sfidand practic pericolul, Burebista intreprinde campanii de jaf in Macedonia si Iliria, acolo unde romanii se vad nevoiti sa se recunoasca infranti. Mai mult, monarhul dac incearca sa influenteze politica Romei si se implica puternic in razboiul dintre Pompei si Cezar. Acelasi Acornion din Dyonisopolis este omul care negociaza din umbra cu Pompei in favoarea dacilor. Privita astazi ca o eroare, alegerea lui Burebista a fost, insa, una cat se poate de logica la momentul respectiv. Cezar avea toti sortii impotriva sa. Pierduse prima batalie impotriva lui Pompei, iar acesta din urma se autointitula deja lider al Romei. Mai mult, intr-un discurs public el lasa de inteles ca se baza pe ajutorul unui puternic rege barbar. Cine altul sa fie puternicul sustinator al romanului daca nu dacul Burebista?

Istoria nu este, insa, una previzibila. Desi o armata numeroasa a dacilor marsaluia in ajutorul lui Pompei, Cezar anticipase pericolul si atacase fara sa mai stea pe ganduri. La Pharsalos, el obtine o victorie ce avea sa schimbe fata lumii pentru totdeauna. Nu putem decat sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat daca razboinicii daci ar fi ajuns la timp in ajutorul lui Pompei. Drept raspuns, noul lider al Romei nu se gandea decat la razbunare. In Macedonia, el maseaza o armata uriasa, circa 150.000 de legionari, cu mult mai mult decat i-au fost nevoie pentru a cuceri Galia. Singurul sau gand era acela de a da o lectie cutezatorului rege dac. Nu apuca sa isi duca planul la indepli - nire. Este ucis in anul 44 i.Hr, in urma unui complot al senatorilor. La scurt timp, Burebista cade prada unui complot similar pus la cale, cel mai probabil, de regii daci pe care ii supusese. Dacia este sfasiata aproape imediat in patru parti, apoi in cinci, asa cum ne spune istoricul Strabon. In Transilvania, acolo unde preotul Decenu preluase puterea regelui si acolo unde se gasea cea mai puternica factiune dacica, avea sa se nasca, cat de curand, un alt rege pe masura lui Burebista… nimeni altul decat Diurpaneus - Decebal.

El, marele rege Burebista, isi ocupase deja locul printre zeii neamului sau.

CÂND VOI PLECA

Popa Ines Vanda

Când voi pleca departe în țara unor îngeri,
Îți voi lăsa iubirea și dorul testament,
Mireasma de iertare, dorințe, dar și-nfrângeri,
Speranțe risipite în pasul meu absent.

Voi rătăci o vreme ascunsă-n geana lunii
Printre tăceri și smirnă va înflori un sânger,
Tu să răspunzi chemării cu lacrimi și vecernii,
Îți va zâmbi-n altare cu ochii triști un înger.

Din oarba depărtare voi picura cristale
Și cioburi de regrete din stinse constelații,
În nostalgii nocturne voi strânge vise-n zale,
Cu flori de dor voi ninge amarul dimineții.

Iar de va fi nedreaptă uitarea să mă stingă,
Cu adierea florii sărutul ți-l voi da,
Steluțe de iubire ți le voi prinde-n chingă,
Din alt pocal de vise și doruri iar vei bea!

Din lumi necunoscute nori negri, grei vor cerne,
Ți-am fost doar un poem cu versul inocent,
Un nume pe o cruce, a viselor eterne,
Pe care tu citi-vei cu sufletul absent.

Lichidati Parisul (8)

Sven Hassel

CAPITOLUL OPT

În birourile Gestapoului de pe bulevardul Foch, comisarul Helmuth Bernhard pro - ceda la interogatoriul jurnalistului Pierre Brossolette. Brossolette fusese prins pe o plajă din Normadia, încercând să ajungă în Anglia, unde urma să dezvăluie planu - rile pentru insurecţia Parisului. Helmuth Bernhard era doar ultimul dintr-un şir lung de anchetatori.
Gestapoul cunoştea deja intenţia lui Brossolette de a ajunge în Anglia, însă ceea ce vroiau să afle era numele colaboratorilor lui şi lucrau în acest scop cu toată bruta - litatea obişnuită şi plini de zel.
Bernhard era mai subtil în metode decât predecesorii lui şi, în orice caz, în momentul când Brossolette a ajuns în grija lui, era absolut vădit că orice tortură fizică l-ar fi omorât înainte de a le putea fi de folos. Deja îi sfărâmaseră picioarele în multe locuri, astfel că acum putea numai să se târască pe jos, în chinuri, sprijinindu-se în mâini şi coate. Bernhard, observându-l cu un ochi experimentat, a hotărât că era pregătit momentul pentru o formă mai rafinată de convingere. Aplicând tratamentul cuvenit, omul nu va mai opune rezistenţă.
Din nefericire pentru Bernhard, Brosselette era şi el conştient că era aproape de sfârşitul resurselor sale fizice. Într-un gest final de sfidare a reuşit să se arunce de la fereastra unui etaj superior, într-un moment de neatenţie a paznicilor. Căderea a fost întreruptă la jumătatea drumului de un balcon de piatră. Paznicii s-au grăbit să pună mâna pe el, dar n-au reuşit decât să-l vadă sărind de pe balcon pe terenul din curte. Era mort înainte ca ei să reuşească să-l captureze din nou. În noaptea aceea, opt ostatici au fost împuşcaţi ca măsură de represalii.

GENERALUL VON CHOLTITZ ÎL VIZITEAZĂ PE HIMMLER

Reichsführer-ul SS Heinrich Himmler se instalase împreună cu statul lui major într-un castel nu departe de Salzburg.
Soldaţi SS, înalţi şi sobri, asigurau o gardă călare zi şi noapte în jurul perimetrului. Erau din compania SS specială a lui Himmler, Panzerii fanatici din Divizia Totenkopf — singura divizie SS care purta pe guler capul de mort brodat cu mătase.
Divizia fusese înfiinţată în urmă cu 10 ani şi în această perioadă patru ofiţeri coman - danţi, căzând în dizgraţia Reichsführer-ului, dispăruseră fără urme.
Divizia T primea ordine direct din partea lui Himmler şi trebuia să se supună numai lui. De aceea, Hitler îi ura şi nu avea încredere în ei.
Trei vehicule mari cu ofiţeri de stat major staţionau în faţa intrării în castel. Un gene- ral dintr-o divizie de infanterie urca încet şi greoi scările, unde a fost aşteptat şi eli - berat prompt de servietă de către un Sturmbannführer.
— Regret acest lucru domnule, a spus ceremonios SS-istul. Ordine noi, ştiţi din 12 iulie... Chiar şi mareşalul Reichului trebuie să se supună!
— Poate vrei să-mi iei şi revolverul, a sugerat caustic qeneralul.
— Nu, puteţi să-l păstraţi, domnule... Vă rog să mă urmaţi.
Vizitatorul a fost condus în biroul somptuos al Reichsfiihrer-ului, unde cei doi s-au salutat conform reglementării din 20 iulie.
— Generalul Dietrich von Choltitz, domnule, a anunţat Sturmbannführer-ul. A venit să-şi prezinte informarea.
— A, da. Himmler s-a ridicat de pe scaun, primindu-l cu o strângere de mână. Consideră-te bine venit, generale. Sunt încântat să te cunosc. Îmi permiţi să te felicit pentru promovare? De la locotenent-colonel la general în trei ani! Nu e rău. Nu e rău deloc. Nici chiar ofiţerii noştri SS nu avansează în acest ritm.
Generalul von Choltitz a zâmbit vag în semn de apreciere a laudei Reichsführer-ului. Himmler l-a luat confidenţial de braţ.
— Spune-mi, cum merg treburile la Paris? Reuşeşti să-i ţii în frâu pe francezi?
— Mă descurc, a spus cu severitate von Choltitz.
— E o muncă dificilă, a încuviinţat Himmler pe un ton de încurajare, apoi a arătat cu degetul spre crucea pe care von Choltitz o purta la gât. O amintire de la Rotterdam, am ghicit?
— O amintire de la Rotterdam... da.
Himmler a râs.
— 18 mai 1940.
— Aveţi o memorie remarcabilă, Reichsführer.
— Ai dreptate. Este necesară când ai un post ca al meu.
Himmler s-a îndreptat spre birou, care era plin cu mormane de hârtii, pliante şi cutii pline de documente.
— După cum vezi, nu sunt lipsit de excerciţiu mintal. Munca se îngrămădeşte în fie- care zi. Se întâmplă acelaşi lucru de când am început să mă ocup de problemele care ţin de Interne. Suntem înconjuraţi de duşmani şi trădători! Duşmani şi trădători! Ce ai face cu asta?
I-a întins un document, pe care von Choltitz l-a primit calm şi l-a citit fără să arate nici un fel de emoţie.
„În numele poporului german, doamna Elfriede Scholtz, născută Remarque, este acuzată de următoarele:
Că a avut idei defetiste pe o perioadă de luni de zile, cerând îndepărtarea Führer-ului, declarând că soldaţii noştri nu mai sunt decât hrană pentru tun, etc... Că a făcut propagandă fanatică împotriva celui de al Treilea Rreich. Persoana care a denunţat-o şi care este de fapt fosta ei proprietăreasă, adaugă informaţia că doamna Scholtz n-a crezut niciodată în victoria finală şi a spus acest lucru în multe împrejurări. Doamna Scholtz se spune că a fost mult influenţată de cartea fratelui ei, Erich Maria Remarque, „Nimic nou pe frontul de Vest". Acest lucru trebuie considerat numai ca o circumstanţă moderată, deoarece după propria declaraţie a acuzatei nu şi-a văzut fratele de treisprezece ani."
Generalul von Choltitz a înapoiat documentul, fără să facă vreun comentariu. Himmler l-a aruncat furios pe birou.
— Moartea e o pedeapsă prea blândă pentru astfel de oameni!
Căuta printre hârtii un alt exemplu pe care să-l arate generalului, când privirea i-a fost atrasă de un document marcat Strict secret, l-a luat şi l-a parcurs încruntându-şi sprân cenele. Era o listă detaliată, un fel de inventar cu toate ceasurile, brăţările, stilourile, ochelarii, inelele, cronometrele care fuseseră colectate în lagărele de exterminare. Himmler şi-a dres glasul, a împăturit cu grijă documentul în trei şi l-a ascuns într-un sertar. Era o informare pe care nu dorea să o arate lui von Choltitz, indiferent de cât de rapidă fusese avansarea lui.
— Generale, spuse Himmler cu gravitate, după cum ţi s-a spus deja la Wolfsschanze, Führer-ul doreşte ca Parisul să fie ras de pe suprafaţa pământului. Te-am chemat aici ca să te întreb de ce nu ai executat încă ordinul... Agenţii mei îmi spun că viaţa îşi ur­mează cursul normal la Paris, cu excepţia a două mici episoade — pot să le spun astfel? — care pot fi lăsate la uşa aşa-zisei Mişcări de Rezistenţă.
Von Choltitz a ridicat din umeri aproape imperceptibil.
— Reichsführer, nu am nici arme şi nici oameni suficienţi. Tunurile grele nu au sosit şi nimeni nu ştie unde sunt... Şi în plus n-am primit încă unităţile noi care mi-au fost promise.
— O să ai tot ce îţi trebuie, a spus Himmler cu măreţie. Sunt pe cale să reconstitui două regimente înarmate cu rachete. Thor şi Gamma sunt pe cale să sosească şi s-a dat deja ordin lui Model să-ţi trimită un regiment de tancuri Z.B.V., sunt extraordi - nare, pot să-ţi garantez! Vor face tot ce vrei şi vor merge oriunde doreşti... Mă bizui pe tine, Choltitz, sută la sută şi sunt puţini ofiţeri cărora le-aş putea spune acest lucru. Sper să te văd curând în uniformă de Obergruppenführer!
La masă, în seara aceea, von Choltitz s-a găsit plasat la dreapta lui Himmler: superba argintărie provenea de la Curtea Regală a României, dar comparativ cu ea meniul era spartan şi feţele ofiţerilor trădau clar că se gândeau la acest lucru. Himmler însuşi hotăra care din oaspeţi va primi o a doua porţie de mâncare. Un general de cavalerie, gras, căruia îi fusese permisă numai o porţie anemică de mâncare, fusese auzit expri - mându-şi regretele de a fi obligat să renunţe la plăcerea propriei sale mese pentru onoarea neîndoielnică, dar mai ales plăcerea îndoielnică de a fi invitatul lui Himmler. Un maior şi-a scos trabucul din buzunar şi îl ţinea cu patimă sub nări, dar o privire tăioasă din partea gazdei l-a determinat imediat să-l pună la loc. Himmler ura tutunul. Cafeaua (surogat) a fost servită în camera de alături. Câte o ceaşcă pentru fiecare şi numai privilegiatul avea dreptul şi la un pahar de coniac. După ce s-au sculat de la masă, Reichsfürer-ul a făcut un semn că doreşte să schimbe câteva cuvinte cu un general căruia i se dăduse ordinul de a se ocupa de mişcarea subversivă din Iugoslavia.
— Oberführer Strauch, înţeleg că de curând ai acordat o suspendare de pedeapsă unui grup de muncitori din rezistenţa inamică. Şi asta pentru a doua oară de când ai fost numit în acest post. Este a doua slăbiciune nejustificată din partea ta. Pot să aflu şi eu care-i explicaţia?...
— Reichsführer, grupul la care vă referiţi era format din şase femei şi doi băieţi în vârstă de 12 ani.
— Dragul meu Strauch, m-ai lăsat complet fără grai. Nu sunt femeile şi băieţii la fel de capabili să execute acte de sabotaj la fel ca şi bărbaţii? În special când ştiu că sunt obligaţi să reuşească.
— Trebuie să scapi de această sensibilitate! Nu-mi pasă cine sunt, băr­baţi, femei sau copii, călugăriţe sau preoţi sau sugari — dacă în­drăznesc să ridice numai un deget împotriva noastră, răsuceşte-le gâturile! Mă înţelegi?
A urmat un moment de pauză.
— Câţi prizonieri ai în Belgrad?, a întrebat brusc Himmler.
Nenorocitul de Strauch îşi privea vârfurile cizmelor.
— Două mii nouă sute, Reichsfürer.
— Eşti informat greşit, a spus sec Himmler. S-ar părea că ştiu mai multe despre problemele tale decât ştii tu... Sunt exact 3218 prizonieri în Belgrad. Tribunalele tale rezolvă numai cincizeci de cazuri pe zi. Va trebui să dublezi numărul, cel puţin.
Strauch a deschis gura să protesteze, dar Himmler l-a între­rupt.
— Dacă îţi lipsesc judecătorii, recrutează mai mulţi. Ia-i cu forţa de pe stradă, dacă e necesar... Nu trebuie să aibă nici o califica­re, pentru Dumnezeu! Aminteşte-ţi, dragul meu Strauch, că e ne­cesară o anumită asprime, dacă vrem să câştigăm acest război. Şi îl vom câştiga, fără îndoială. Chiar şi existenţa noastră este în joc. Aliaţii nu vor avea de ce să fie iertători şi nu fac nici un secret din acest lucru. Să-ţi aminteşti aceste vorbe, în viitor, când o să fii tentat să fii sentimental cu femeile şi copiii.
Când mai târziu Himmler şi von Choltitz s-au întors în sala vastă de conferinţe, un ofiţer de serviciu s-a prezentat cu o hartă mare a Parisului pe care a întins-o pe masă. Cei doi oameni s-au aplecat asupra ei.
— După părerea experţilor mei, a spus Himmler, oraşul întreg ar putea fi paralizat prin distrugerea podurilor. Am reuşit să punem mâna pe un raport vechi în care sunt indicate nişte depozite de ar­mament care, din comoditate, au fost uitate. Am desco - perit unul sau două dintre ele şi sigur că vor avea importanţă, dar pentru început tre - buie să facem tot ce este esenţial ca să distrugem mişcarea de rezistenţă... Esenţial, ai auzit? După evrei, poporul francez este cel mai mare inamic al nostru. Şi a fost aşa de secole.
Himmler şi-a schimbat poziţia şi stând drept lângă masă, îl privea pe von Choltitz.
— Noi ştim că în Paris sunt două organizaţii ale Rezistenţei. Una comunistă, condu - să de un visător care se împopoţonează cu uniformă şi panglici pentru care nu are nici un drept. Oamenii mei s-au ciocnit cu el de câteva ori. Apropo, comuniştii sunt mult mai periculoşi decât ceilalţi din Rezistenţă. Cealaltă organizaţie e sub comanda unui grup de intelectuali care pretind că lucrează pentru De Gaulle. Scopul nostru este să instigăm aceste două grupe una împotriva celeilalte, să-i lăsăm să se distrugă şi să scăpăm de grija de a o face noi. M-ai înţeles?
— Desigur...
— Bine... De fapt, comuniştii sunt deja la jumătate de drum. Ei nu pot suporta intelec tualii şi nu va trece mult timp ca să se hotărască să facă treaba asta în locul nostru. O să-i folosim atâta timp cât ne sunt necesari, apoi îi lichidăm.
— Ce unităţi o să am la dispoziţie? a întrebat cam nepoliticos von Choltitz.
Himmler l-a privit lung.
— A, da... unităţile tale... O să-ţi dau Divizia a 19-a SS de Tancuri, „Letland" şi Divizia a 20-a SS de Tancuri, „Estland". Pentru mo­ment, ambele se află în Danemarca. În afară de acestea, o să mai dispui de două regimente de Feldgendarmerie din Polonia şi Divizia a 35-a SS de Polizei-Grenadier. Experţii mei au calculat că ţi-ar fi necesare aproximativ douăsprezece zile să minezi oraşul. Pentru munca asta, o să-ţi dau ingineri nin Divizia a 912-a de Geniu şi 27-a „Panzer Z.B.V." Cum ţi se pare?
— Foarte bine, Reichsführer... Cu condiţia ca ei să sosească. Dacă nu, regret, dar sarcina mea va fi imposibilă.
— Generale von Choltitz nu-mi vorbi despre lucruri imposibi­le. De două ori în acest război ai făcut lucruri imposibile, la Rot­terdam şi la Sevastopol. Ce-ai făcut o dată, înainte, poţi să mai faci. Aminteşte-ţi că mă bizui pe tine sută la sută.
Von Choltitz s-a întors dezgustat şi a înghiţit discret un sedativ. Faptele lui glorioase anterioare îi atârnau de gât ca pietrele de moară. Prevedea că ori de câte ori vor avea nevoie de „un om", el va fi acela, pe principiul că a fost odată un vrăjitor şi că dacă făcuse odată minuni, va putea să le repete ori de câte ori va fi nevoie.
În mai 1940, locotenent-colonelul von Choltitz primise comanda celui de-al treilea batalion din Regimentul 16 Infanterie, în spatele ţărmului neted al Olandei. Preluase comanda unor unităţi de luptă din Divizia „Luftland" şi începuse lupta în regiunea Wodhaven-Rot­terdam. Drumurile şi podurile feroviare care făceau legătura cu Rotterdam au fost luate imediat, deşi preţul a fost foarte ma­re: pentru fiecare metru câştigat s-a vărsat un râu de sânge. Şaizeci şi şapte la sută din ofiţeri au fost pierduţi. După cinci zile de lupte grele, când s-a ajuns la final, şaptezeci şi cinci la sută din divizie căzuse. Olandezii au avut probabil pierderi similare sau chiar mai mari, dar generalul Lehmann a refuzat cu încăpăţânare să capituleze. I-au fost acordate trei zile pentru o capitulare necondiţionată şi la capătul acestui interval de timp, când nu s-a primit răspuns la mesaj, von Choltitz a ştiut că singura cale rămasă deschisă era bombardarea Rotterdamului.
Două mii patru sute de bombe şi bombe incendiare au fost lansate asupra oraşului. Treizeci de mii de civili şi-au pierdut viaţa. Când bombardamentul s-a terminat, era exact ora 15.05, în afara ruinelor care continuau să ardă, resturile armatei olandeze veneau alergând cu baionetele pregătite, ca să se răzbune pe duşmanul care le dis­trusese oraşul. A fost o rezistenţă şi glorioasă şi neaşteptată; o izbucnire subită de eroism sălbatic nu numai din partea unui om, ci a sute de oameni.
Nemţii au fost luaţi prin surprindere. Un tânăr locotenent olan­dez, rănit mortal, a reuşit să nimicească un grup întreg în luptă, înainte ca el însuşi să se fi prăbuşit şi să fi murit. Un băieţandru recrut, de aproximativ optsprezece ani alerga cu un aruncător de flăcări şi a creat panică mare între soldaţii cu o experienţă de cel puţin zece ori mai mare decât a lui.
Din străzile pline de mine au apărut câteva tancuri olandeze care avansau pline de măreţie. Armata germană a fost cuprinsă de panică. Oamenii şovăiau şi se retrăgeau şi atunci a fost momentul când locotenent-colonelul von Choltitz, cu toate că pierduse în luptă toţi ofiţerii şi jumătate din soldaţi, a fost văzut aruncân­du-se în mijlocul haosului, holărât să redea trupelor curajul care începuse să se ofilească. Oameni gata de fugă erau împinşi înapoi în luptă. Alţii îşi recăpătau încrederea doar la vederea unui ofiţer. Cu propriile lui mâini, von Choltitz a ajutat la instalarea unei mi­traliere şi a rămas acolo până când a văzut că este corect mânui­tă, alergând apoi să dea ajutor în alt punct de luptă. A înaintat metru cu metru trăgându-şi oamenii cu el. A fost văzut distrugând un cuib inamic de mitraliere cu o ploaie de grenade şi atât timp cât el era acolo, oamenii se dovedeau incapabili să se retragă sau să fugă.
Exact la două ore după sfârşitul bombardamentului, generalul Lehmann a capitulat „pentru a evita mai departe o pierdere excesivă de vieţi omeneşti". La ora 17 s-a difuzat prin radio ordinul de încetare a focului şi chiar în acel moment colonelul Scharoo s-a prezentat locotenent-colonelului von Choltitz la cartierul general temporar din Willemsbrucke. Von Choltitz a fost glacial şi dis­tant. Când, după cinci minute de conversaţie, colonelul Scharoo i-a întins mâna, neamţul a refuzat să dea mâna cu el, în opinia sa, un ofiţer care a capitulat nu mai merita să fie tratat ca un ofiţer.
În fruntea trupelor sale triumfătoare, von Choltitz a intrat în Rotterdam şi a primit din partea oraşului capitularea necondiţionată. A fost primul guvernator german al Rotterdamului şi s-a purtat ca un conducător foarte sever. La 18 mai 1940, a primit Crucea de Fier din mâinile Führer-ului, personal.
Alte misiuni urgente îl aşteptau pe acest ofiţer entuziast şi le-a acceptat pe toate, în felul lui rece şi imperturbabil. Pe linia frontului Diviziei a 2-a de Infanterie, vechiul lui regiment din Ol­denburg a pregătit atacul asupra Crimeei şi nu a putut fi oprit decât de tunurile formidabile de la Sevastopol. Cuceritorului Rot­terdamului i se dăduseră acum mijloace să devină cuceritorul Se-vastopolului mortierul de 60 cm Thor, care cântărea peste 120 tone; Gamma, de 43 cm, cântărind 140 tone şi o baterie completă de 80 cm, fiecare tun având 55 tone. Chiar înainte de a începe lupta, Hitler mutase unul din steagurile mici şi roşii pe harta din biroul său, vrând să demonstreze întregii lumi că von Choltitz aproape cucerise ceea ce era cunoscută atunci drept cea mai puternică for­tăreaţă din lume. Von Choltitz a cucerit-o la momentul potrivit. Atât oraşul cât şi fortăreaţa au căzut după un bombardament care în mod sigur nu avea egal în istoria războaielor.
Von Choltitz a primit mulţumirile Führer-ului şi radioul german i-a trâmbiţat numele zi şi noapte ca să fie auzit de concetăţenii lui, desigur plini de recunoştinţă. Himmler i-a oferit un post im­portant în SS, dar von Choltitz era prusac şi a preferat Arma­ta. Himmler şi-a ascuns mânia în spatele unui zâmbet fermecător de regret şi von Choltitz a ţâşnit ca o cometă, depăşindu-l chiar pe Rommel, în căutarea gloriei.
Himmler a întors spatele atât hărţii Parisului cât şi musafirului său, generalul von Choltitz. Spre deosebire de vizitatorul lui, el nu era înarmat, dar nu avea temeri că generalul ar înnebuni subit şi ar atenta asupra vieţii lui.
Himmler a desfăcut o sticlă de coniac şi stătea calm, cu paharul sub nări, savurând buchetul licorii.
Hârtiile care aprobau promovarea generalului la gradul de Ober­gruppenführer în cadrul SS se aflau deja închise într-un sertar al biroului său. Aceasta trebuia să fie recompensa lui după anihilarea totală a Parisului şi de data asta nu mai putea să refuze elegant, preferând Armata.
— Von Choltitz, a spus Himmler, întorcându-se încet spre el, sper că nu ai îndoieli asupra victoriei noastre finale? Te asi­gur că, în acest caz, ele sunt prost motivate. Avem nevoie de încă doi ani. Să ne agăţăm de această lungime de timp — îţi dai seama la fel ca şi mine că suntem capabili de asta — îţi jur că victoria va fi a noas - tră... Acest ultim efort al Aliaţilor, această invazie din Normandia este ultima zvâcnire a unui muribund. Crede-mă, Choltitz, ei vor fi obligaţi să scarpine fundul butoiului ca să le iasă şmecheria asta veche. Trebuie să rezistăm şi pur şi simplu nu le va rămâne decât retragerea. Şi-au epuizat toate resursele, mizează totul pe spe­ranţa că noi vom ceda — desigur că nu vom face acest lucru. Dar în acest timp, generale, cât noi vom rămâne pe poziţii, trebuie să fim duri, trebuie să fim brutali. Trebuie să fim inumani, dacă e necesar... distrugerea Parisului va fi dovada puterii noastre şi o lovitură psihologică, din care inamicul nu-şi va reveni nicioda­tă... Mă urmăreşti?
Generalul von Choltitz a respirat adânc înainte de a răspunde.
— Reichsführer, permiteţi-mi să accentuez că Parisul nu este Rotterdam... Parisul nu este Sevastopol. Dacă îl distrugem va fi o revoltă mondială — şi Dumnezeu să fie cu noi dacă pierdem războiul!
Un zâmbet întunecat de plăcere a apărut pe faţa lui Himmler.
— Nero cânta la scripcă în timp ce Roma ardea. Şi lumea încă mai vorbeşte despre acest lucru. Într-o zi, dragul meu general, lumea va vorbi despre noi doi. Şi după o mie de ani vor mai vorbi încă despre noi. O să fim mai ceva decât Cezar şi decât Atila al hunilor! Şi dacă, cu totul contrar aşteptărilor mele, vom pierde bătălia — cel puţin o s-o pierdem într-o aureolă de glorie. Şi-a dat capul pe spate şi a scos un hohot de râs, o răbufnire plină de încântare. Vor tremura oamenii în pantofi numai la auzul numelor noa­stre! Himmler şi Cholittz! Vor plânge copiii, vor ţipa femeile şi cei mai puternici oameni vor păli!
Vocea lui Himmler urla înainte, pregătind minunile de vitejie care vor uimi poste - ritatea. Von Choltitz a luat un alt calmant şi l-a întrerupt pe Himmler, riscând o admo- nestare:
— Ce se va întâmpla dacă diviziile blindate ale lui Patton vor ajunge la Paris înainte ca eu să am o şansă de distrugere a ora­şului?
— A! te gândeştj la familia ta? Mi-am dat seama că ceva te frământă! Himmler a întins cordial mâna şi a strâns cu putere cotul lui von Choltitz. Nu trebuie să te temi pentru siguranţa familiei, garantez eu personal pentru ea. Ţine legătura cu Model şi Hausser. Nu te necăji pentru von Rundstedt. Nu mai e decât o „femeie bătrână". În ce-l priveşte pe Speidel, el e deja cu un picior în Gemersheim.
— Gemersheim? Generalul Speidel?
Von Choltitz şi-a mişcat capul cu mirare şi Himmler i-a răspuns cu un zâmbet plin de taină.
— Agenţii mei sunt la curent, te asigur... O să lovim când totul va fi pregătit cum se cuvine.
— Dar Speidel!
Himmler a zâmbit afectat. Von Chohitz a scos distant o ţigară şi a aprins-o, fumul nesuferit plutea în rotocoale spre faţa lui Him­mler.
— Vă puteţi bizui pe mine, a spus von Chohitz. Distrugerea Parisului va fi îndepli - nită imediat ce voi avea trupele şi armamentul care mi-au fost promise, dar pentru moment nu am oameni nici chiar să apăr Hotelul Meurice... Mi s-a spus că aş putea avea un regiment de tancuri grele. Din păcate ei nu mai au tancuri nici să asigure o companie. Numărul lor exact este de şapte Panzer, toate într-o stare jalnică şi total nepotrivite pentru o luptă împotriva câtorva Tigers. În afară de asta, stocul nostru de muniţii ajunge numai pentru douăzeci de minute de luptă. Echipajele tancurilor se plimbă acum la ţară cu puşca pe umăr. Nu doresc să sfârşesc la Gemersheim sau să fiu spânzurat la Plötenzee ca un criminal de rând, înţelegeţi, Reichsführer, dar dacă nu primesc trupele ne­cesare şi armamentul, nu garantez că voi fi capabil să îndepli - nesc ordinele în condiţii mai mult decât satisfăcătoare.
Himmler a aprobat cu gravitate, ţinând o mână în dreptul gurii pentru a se apăra de fumul ţigării.
— O să ai tot ce-ţi trebuie, a spus el. Acum, hai să ne întoarcem la hartă şi să vedem în amănunt ce urmează să fie distrus.
Pretutindeni în cel de-al treilea Reich sunau telefoanele. În Jut­landa, unde era staţionată Divizia a 9-a SS de Panzergrenadier, numită „Letland", se ordonase regru - parea lor. Sute de vehicule pă­răseau cantonamentul de la Boris. La Flensborg şi la Neumunster au fost grupate şase sute de transportoare blindate de categorii diferite. Inginerii munceau toată noaptea pentru stabilirea itinerari­ilor. Nu fusese încă dat semnalul de plecare pentru diviziile blindate şi rezultatul era o încurcătură monstruoasă de circulaţie; Jutlanda devenise dintr-o tabără militară enormă, un carambolaj uriaş. În mijlocul haosului, Divizia a 20-a SS de Panzergrenadier, „Estland", căreia i se ordonase direcţia Jutlanda, a primit contraor­dine de întoarcere înapoi. Obergruppenführer Wengler a dat o reprezentaţie imitând remarcabil de bine pe cineva cu o criză de epilepsie. Oamenii lui îi urmăreau admirativ scamatoriile şi aşteptau cu anticipaţie înjurăturile care cu siguranţă trebuiau să urmeze.
— Care e cretinul cu fundul afară care a gândit că aşa ceva e posibil? Cum dracu se poate presupune că aş putea întoarce pe drumurile astea aşa de nenorocite!
— Nu ştiu cum, da' ştiu cine, a răspuns ofiţerul de legătu­ră, stând amuzat pe moto - cicletă, cu picături de ploaie prelinse pe mantaua lui neagră, cretinul tău cu fundul afară nu e altul decât Reichsführer-ul în persoană.
Wengler a scuipat şi a înjurat şi iarăşi a scuipat, în timp ce ofiţerul de legătură se întorcea uruind pe un drum noroios, într-un duş de stropi negri.
— Bine! Ordin către toţi ofiţerii comandanţi: conduceţi înapoi în direcţia Neumunster. Destinaţia exactă nu este încă cunoscu­tă. Şi să nu dea dracul să aveţi nevoie de toată ziua pentru asta.
Ofiţerii s-au răspândit în toate direcţiile strigând ordinul.
Wengler supraveghea morocănos felul în care acesta era executat. Era unul dintre cei mai severi comandanţi ai diviziilor blindate şi avea puţină răbdare în orice situaţie care nu-l situa direct în prima linie de luptă. Chiar în timpul când el supraveghea executarea or­dinului, imaginea coloanei s-a dezinteyrat, cu o viteză uluitoare, într-o stare de confuzie demenţială. Vehiculele intrau orbeşte unele în altele, în şanţuri, în pomi, în garduri. Peste tot se ţipa şi înjura. Cineva rostise cuvântul „sabotaj" şi ideea s-a fixat puternic în ca­petele majorităţii oamenilor ca un fapt dovedit.
Încet, foarte încet şi foarte nesigur, coloana imensă se legăna înainte, spre sud. Primele vehicule ajunseră la încrucişarea dru­murilor Handerslev-Tender, când situaţia s-a înrăutăţit irecuperabil.
Un Oberstabszahlmeister inocent s-a apropiat cu coloana lui de muniţii destinate bateriilor grele de coastă. Vehicului lui mic abia a scăpat de o coliziune frontală cu un tanc. Maşina a trecut cu abilitate în afara drumului, dar tancul a intrat în tancul vecin. A fost un zgomot oribil de frecare de şenile, şi ambele tancuri s-au oprit trepidând. Strigătele de „sabotaj" care nu dispăruseră complet niciodată, au fost reluate şi au atins apogeul, încât ne­norocitul de Oberstabszahlmeister a fost tras din maşină, ţintuit de un pom şi împuşcat pe loc. Era aproape sigur că nenorocitul greşise drumul, dar dacă a fost aşa şi-a plătit scump eroarea. Co­loana cu muniţii nu a mai ajuns la bateriile de coastă. Au fost trimise în schimb diviziei de infanterie care era ţinută în rezervă la Fiona şi câteva săptămâni mai târziu a fost o consternare imensă când s-a descoperit că proiectilele de 21 cm nu pot fi potrivite în nici un fel tunurilor de câmp de 10.5 cm. Şi invers, bateriile de artilerie de pe falezele de coastă s-au amuzat teribil când tunurile de 21 cm au început să scoată bombe de 10.5 cm.
— Sabotaj! urla un ofiţer de stat major.
— Iarăşi blestemaţii ăştia din Rezistenţă! ţipă un colonel, în pragul apoplexiei.
Pentru formalitate, câţiva ostatici nenorociţi au fost executaţi.
Cineva trebuia să plătească incompetenţa unor ofiţeri.
Era în zori când primele vehicule, care conduceau coloana Diviziei a 20-a blindate, au intrat în Neumunster. Abia atunci au aflat că destinaţia lor era Parisul şi că erau aşteptaţi de urgenţă. A fost o surpriză să ajungă la Neumunster şi să descopere că singura posibilitate de transport care îi aştepta era o duzină de vagoane franceze de marfă din timpul venerabil al culegerii strugurilor. Dru­murile erau blocate pe distanţă de kilometri de Divizia a 19-a de Tancuri, aflată şi ea în drum spre Neumunster. Iar Divizia a 233-a venea acum în forţă dinspre Est. Fiecare drum al Jutlandei era înfundat până la refuz cu tancuri şi soldaţi şi maşini blinda­te. Totul era legat de Neumunster; totul era necesar la Paris şi numai o duzină de vagoane franceze de marfă ca să-i ia.
— Sabotaj! au urlat cei trimişi de Reichsführer să îndeplinească misiunea.
Au fost executaţi mai mulţi ostatici. Oficialii responsabili cu conducerea gării din Neumunster au fost executaţi. Două divizii de blindate, 14.000 de vehicule şi efectivul lor complet au pornit din Jutlanda cu douăsprezece marfare franceze.

(va urma)

Traian Băsescu: „Crin Antonescu nu o să ajungă niciodată preşedinte. Nu ştie ce e aia“

Mădălina Mihalache
Sebastian Zachmann


Preşedintele Traian Băsescu a declarat luni că funcţia de preşedinte nu va fi ocupată niciodată de către Crin Antonescu. Şeful statului a mai vorbit despre priorităţile Ministerului de Transporturi, despre pactul de coabitare dintre acesta şi premierul Victor Ponta şi despre creşterea şomajului în rândul tinerilor.

Principalele declaraţii ale preşedintelui 

Liderii USL şi-au încheiat vacanţa şi au reuşit, după 45 de zile, să dea o nominalizare pentru Transporturi. Este un progres, deşi s-au întors nervoşi din concediu. Poate se calmează aflând care este situaţia ţării. În această vară am avut timp să stau mai mult de vorbă cu oamenii, să merg prin ţară. Dacă n-au timp să meargă prin ţară, pentru că trebuie să stea în studiouri, le dau câteva informaţii grave: şomajul este în creştere.

Românii sunt tot mai mult preocupaţi de siguranţa locului de muncă şi se întreabă dacă îşi pierd locul de muncă. Când Guvernul condus de Ponta a preluat guvernarea , şomajul era de 6, 7 %. În iunie, şomajul a ajuns la 7,6 %. Creşterea de exporturi nu înseamnă şi creşterea numărului de locuri de muncă. Trag un semnal de alrmă extrem de serios. În luna iunie, şomajul era 7,6%, dar în iulie, România a mai înregistrat un plus de 29.000 de şomeri. Îmi permit să anticipez că cifra pentru iulie va fi de 8%.

Un alt semnal de alarmă este dat de faptul că investiţiile străine în România au scăzut cu aproape 20%. Deşi intrăm în luna septembrie, Guvernul nu a acceptat o formă acceptabilă pentru UE, ce vizează utilizarea fondurilor europene. Guvernul nu are capacitate de analiză asupra situaţiei de moment a ţării şi a perspectivei 2014-2020. Ţin să atenţionez public Guvernul: amintesc tuturor factorilor responsabili că la ultimul Consiliu European s-au stabilit câteva măsuri care indică reducerea şomajului în rândul tinerilor. S-au alocat 6 miliarde de euro care trebuie cheltuţi în 24 de luni.

CE a primit sarcina ca banii necheltuţi din alte programe să fie alocaţi aceluiaşi program. 6+2 miliarde, egal 8 miliarde de euro de cheltuit până în 2015. Nici în perioada crizei nu aveam un şomaj de 8%. Prin aroganţă şi prin bătălia cu preşedintele, îi face pe liderii USL să nu dea atenţie problemelor oamenilor. BEI este o altă sursă de finanţare pentru locurile de muncă pentru tineri. Sunt mecanisme puse la dispoziţie de UE care ar fi putut scădea şomajul în România , iar superficialitatea Guvernului duce la efecte inverse.

Despre priorităţile ministerului Transporturilor

Metroul în drumul Taberei a devenit o calamitate pentru cetăţeni. Poate o colaborare între primarul Sectorului 6, Rareş Mănescu, şi soţia sa, Ramona Mănescu, va duce la finalizarea acestui tronson. Pe autostrada Transilvania s-a procedat fără cap. S-a făcut anularea contractului fără să se pună ceva în loc. Din acest motiv sunt zone care se degradează. Eu le-am văzut, de exemplu, podul de la Gilău. Guvernul are incapacitatea de a vedea priorităţi minimale. Aceştia sunt bani mulţi care au fost abandonaţi. Guvernul plânge dup bani, dar îngroapă bani pe autostrada Transilvania. Să anulezi fără să pui ceva în loc mi se pare lipsă de minim bun simţ managerial. Aş face un apel la Guvern şi pot să spun că voi avea tot mai des inetrvenţi pentru a spune realitatea.

Despre relaţia preşedinte-premier

Liderii USl ar trebui să lase luptele politice şi să guverneze. Este timpul ca domnul Victor Viorel Ponta să guverneze, nu să televizeze. Premierul este co-preşedinte USL, dar, înainte de toate, este premier. Românii sunt mai puţin interesaţi ce crede Ponta despre preşedinte, ci ar vrea să audă care este perspectiva României, cum se crează locuri de muncă şi cum se atrag bani europeni.

Ponta nu înţelege că eu nu sunt în campanie. Eu nu mai candidez la nimic. Sunt cam în creştere, dar procentele nu mă mai ajută la nimic. Nu mai sunt dădaca unui partid parlamentar. Mi se pare că nervii lui Crin Antonescu, a premierului Ponta, arată o nervozitate inutilă. Ar trebui să fie calm, să privească cu responsabilite problemele ţării. Drumul pe care merge ţara este unul periculos. Guvernul nu-i stabileşte traseul. Există riscul ca după sacrificiile enorme din 2009.2011, să devină ceva repetabil. Riscăm să alunecăm din nou într-o situaţiooe dificilă economic.

Nu suntem pe punctul de a ni s eîntâmpla, dar dacă vom continua să nu guvernăm ţara avem riscul să priocinuim daune şi suferinţe uriaşe românilor. Creşterea numărului de şomeri arată că avem probleme în gestionarea macroeconomică a ţării. Oricât s-ar supăra Guvernul, îmi voi face un obicei din a-i chema să guverneze.

Despre actuala guvernare

Nu mai am încredere în Guvernul Ponta. S-au dovedit a fi politicianişti. Încep să mă convingă că sunt incompetenţi. DNA luptă împotriva hoţilor, asta trebuie să ştie Ponta şi Antonescu. Ponta este limitat în cunoştinţe despre cum funcţionează statul.

Despre gestul lui Crin Antonescu de a părăsi sala

Nu o să ajungă niciodată preşedinte pentru că nu ştie ce înseamnă să fii preşedinte, nu ştie să respecte funcţia. Era o ceremonie dedicată colegei lui.

Caruso

Andrea Bocelli

Oameni celebri - ANGHEL SALIGNY

Anghel Saligny a fost un remarcabil inginer constructor, premergator mondial al stiintei constructiilor metalice si de beton armat, realizator de multiple inventii si solutii unice in proiectarea si construirea podurilor si a constructiilor industriale, pentru fundatia cheiurilor portuare si a docurilor, precum si a silozurilor de grau prin folosirea prefabricatelor de beton, toate in premiera mondiala.

A proiectat liniile ferate Adjud-Targu Ocna, realizand primele poduri combinate-sosea si cale ferata din tara noastra (1881-1882). A proiectat si construit numeroase poduri metalice, inlocuindu-le pe cele necorespunzatoare, executate de firme straine, asa cum ar fi podul peste Siret, la Cosmesti, de 430 m lungime (1888).

Sprijinindu-se pe inventii proprii, construieste, pentru prima oara in lume, silozuri din beton armat la Braila si Galati. Intre 1884-1889 a lucrat la constructia docurilor si antrepozitelor de la Galati si Braila, dand solutii total originale, printre care: constructia fundatiilor pe straturi de fascine si piloti pentru cheiuri, a bazinelor de legatura cu Dunarea pentru silozuri si folosirea, pentru prima oara in lume, a betonului armat in constructia silozurilor. Pe baza unor inventii proprii, Anghel Saligny a construit, in premiera mondiala, silozurile din beton armat, de la Braila (1888) si Galati (1889), la numai doua decenii dupa ce francezul Joseph Monier (1823-1906) obtinuse, in 1867, primul brevet pentru elemente de constructii (grinzi, placi, stalpi) din beton armat, acest material putin studiat in acele timpuri. Silozurile proiectate si executate, sub directa indrumare a lui Anghel Saligny, puteau cuprinde peste 25.000 tone cereale (aveau 30 m x 120 m la baza si peste 18 m inaltime). Peretii celulelor hexagonale ale silozurilor au fost realizati, tot in premiera mondiala, din piese fabricate la sol, sub forma de placi. Prefabricarea placilor la sol, colturile de rigidizare si de jonctiune, sudura barelor metalice si mecanizarea la montaj constituie alte prioritati pe plan mondial. In perioada 1884-1901, ca sef al Serviciului docuri, si din 1877, ca Sef al Serviciului lucrarilor noi din Directia Generala a Cailor Ferate Romane, solutioneaza problema inlocuirii podurilor de lemn cu poduri metalice, cu console fara culee, pe linia ferata Filiasi-Targu Jiu (1886).

Lucrarea sa cea mai importanta este proiectarea in 1888 si constructia intre 1890-1895 a podului peste Dunare de la Cernavoda, care era, la acea vreme, cel mai lung din Europa si printre cele mai importante poduri metalice cu deschidere mare din lume. Proiectul elaborat de Saligny aducea doua mari inovatii in constructia de poduri: sistemul nou de grinzi cu console pentru suprastructura podului si folosirea otelului moale in locul fierului pudlat ca material de constructie pentru tabliere de poduri. Intre anii 1889 si 1909 a condus lucrarile de amenajare ale portului Constanta, introducand pentru prima oara in Romania pilotii si radierele din beton armat in constructiile portuare si proiectand silozurile de cereale si statia de petrol. Printre celelalte lucrari ale sale se numara linia de cale ferata Targu Jiu-Filiasi, tunelul de cale ferata din Valea Mostistei, portul Ramadan (Giurgiu), etc.

Complexul de poduri de la Cernavoda

In anul 1885, ca de obicei cand era vorba de mari lucrari ingineresti publice, guvernul roman a organizat un concurs international pentru proiectul unui pod de cale ferata peste Dunare, la Cernavoda. Nemultumita de ofertele prezentate de firme straine, atat Comisia de adjudecare a ofertelor, alcatuita din specialisti romani si straini, cat si Directia generala a Cailor Ferate Romane iau decizia de a incredinta dificila lucrare inginerului roman Anghel Saligny si colaboratorilor sai.

Astfel, la 21 octombrie 1890, in prezenta regelui Carol I, era marcata inceperea lucrarilor pentru noul pod. La numai cinci ani de la inceperea lucrarilor, in ziua de 14 septembrie 1895, in prezenta regelui si a unei numeroase si entuziaste asistente, era inaugurat sistemul de poduri de cale ferata ce traverseaza Dunarea intre Fetesti si Cernavoda, proiectat si construit sub coordonarea lui Anghel Saligny si purtand numele regelui Carol I.

Asa cum o dovedeste insasi implinirea unui secol (1895-1995) de functionare neintrerupta, sistemul de poduri de la Cernavoda este o adevarata opera de arta inginererasca, cea mai grandioasa de acest fel din Europa continentala la ora construirii sale si inca multa vreme dupa aceea.

Sistemul cuprinde doua poduri principale, cu deschideri intre 140 si 190 metri si cu o inaltime libera de 30 de metri, precum si o serie de alte lucrari. Dintre numeroasele solutii absolut originale care au fost aplicate cu succes la realizarea podului de la Cernavoda, vom aminti aici numai una: folosirea, in premiera mondiala la astfel de lucrari, a otelului moaleafapt ce a contribuit la durabilitatea acestei lucrari, dovedita timp de 100 de ani.

Complexul originar de poduri de la Cernavoda se compunea dintr-un pod peste bratul Borcea (unul dintre bratele Dunarii), unul peste Dunare si un viaduct peste balta Iezerului, desfiintat in 1969, in urma desecarii acestei balti, si inlocuit cu un terasament de rambleu. Podul de la Cernavoda a fost, la acea vreme, cel mai lung pod din Europa si unul dintre principalele poduri metalice cu deschidere mare din lume avand o deschidere de 4.088 m intre malul stang si cel drept al vaii Dunarii.

Podul de la Cernavoda, dublat astazi de un sistem de poduri combinate, construit, evident, tot de ingineri romani, ramane cel mai important simbol al ingineriei romanesti din perioada de inceput, examenul sau de maturitate, trecut cu stralucirea data de implinirea secolului de existenta si functionare non-stop.

Orion

Geo Bogza

Nici o corabie nu s-a întors vreodata
Din marile sudului sau de la capricorn
Atât de pura si eleganta fregata,
Cum se intoarce toamna Orion.

Peste paduri inverzite n-a stralucit nicicând
Lumina lui alba. Nici pe pajisti de fin.
Oceane si munti il vad primavara plecând
si cerul nu-si mai afla multa vreme stapân.

Octombrie urca din nou peste gradini
inaltele-i catarge cu vârfuri de platina
si toata iarna, apoi, corabia de lumina
Deasupra lumii uimite se clatina.

Rege al constelatiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi inghetate
Asa strabate noaptea marele Orion,
Corabie leganata în eternitate.

Dancing Queen

ABBA

[Royal Swedish Opera] (1976)

SEX-STIINTA (1)

Cele 10 porunci ale lui Giacomo Casanova

Barbati, fiti pe faza!

De ce au unii succes in exces? Casanova stie!

Doar e tatal lor! In 73 de ani de viata el a facut dragoste cu 132 de femei, printre care aristocrate, actrite, dansatoare, servitoare, sclave grecoaice, cinci surori plus mama lor, un travestit, o cocosata, o nimfomana, cateva calugarite! Spre deosebire de fictivul Don Juan, Giacomo Casanova nu a fost un pradator sexual. El se indragostea de-a binelea de multe dintre femeile pe care le-a avut si scopul lui, atunci cand le ademenea in iatac, era sa le satisfaca pe ele (deseori se mandrea cu orgasmele multiple pe care iubitele lui le "culegeau" de pe urma priceperii lui).

Daca n-ai timp sa citesti cele 12 volume autobiografice ale lui Casanova, trebuie sa afli macar cele 10 porunci care au facut ca nimeni sa nu-i egaleze talentul de vrajitor sexual de mai bine de 200 de ani!

1. Ca sa faci o femeie sa se simta speciala, fa ceva special

Atunci cand vrei sa impresionezi o femeie, niciodata sa nu spui: "Deci... ce-ai vrea sa facem acum?" Un Casanova adevarat are intotdeauna un plan, nu sovaie si stie ce pas urmeaza. Astfel femeia capata incredere in el si se lasa dominata cu placere. Ca sa subjugi o femeie, zice batranul cuceritor, imagineaza-ti ca trebuie s-o ceri de nevasta si organizeaza seara cum crezi mai bine (in afara de inel si cazutul in genunchi).

2. Intimitatea e sexy

O femeie magulita e trei sferturi cucerita! Si nimic nu maguleste mai tare o femeie ca atunci cand simte ca a captat intreaga atentie a unui barbat. Daca o inviti in oras, n-are rost sa imparti seara cu alti prieteni. Du-o departe de galagie, de alte perechi curioase de ochi, de orice v-ar putea distrage atentia. Numai in intimitate o femeie este ea insasi.

3. Las-o sa se simta fascinata de faptul ca... esti fascinat de ea

Casanova invita femeile in camere pline de lumina si oglinzi pentru ca ele sa se bucure de imaginea lor din toate unghiurile posibile. De asemenea, femeia se simte mai sexy atunci cand se priveste in oglinda. Daca nu exista oglinzi, atunci trebuie sa devii tu insuti o oglinda in care ea sa se admire. Cum adica? Adica arata-i ce efect are asupra ta: din cand in cand zambeste-i admirativ, ramai cu ochii la ea si nu-i raspunde la ce te intreaba (semn ca nici nu mai auzi de fermecat ce esti). Daca fata e draguta, nu-i spune asta, pentru ca toata lumea i-o spune. Tu spune-i ca e inteligenta si ai castigat un punct in plus.

4. Intreab-o la ce se gandeste

Arata-i ca interesul tau pentru ea e mai profund decat pielea. Ca nu e doar o piesa decorativa. Atunci cand privesti femeia ca pe un simplu obiect, ai tendinta sa te concentrezi mai mult asupra ta si atunci nu esti un Casanova. Seducerea unei femei dura la Casanova ore intregi, in care el stia ce sa intrebe si cum sa asculte. Motivul pentru care femeile il gaseau pe Casanova fascinant era acela ca el le gasea pe ele fascinante! E usor sa faci o femeie sa vorbeasca despre sine. N-ai decat sa pui intrebari cu final deschis si apoi sa inchizi gura. Batranul cuceritor atingea mai intai sufletul unei femei inainte sa indrazneasca sa atinga orice altceva.

5. Nu te zgarci tocmai acum!

Daca a acceptat sa iasa cu tine, nu-ti numara in fata ei banutii. Exagereaza cu galanteriile. Aceste exagerari sunt mici desfrauri (caviar, un cadou costisitor de la prima intalnire, sampania cea mai scumpa din meniu). O data ce le-a acceptat pe acestea, le va accepta si pe cele care urmeaza (in dormitor). E de-ajuns, deci, s-o faci sa pacatuiasca putin (lacomindu-se, de exemplu, la o cina copioasa), ca va pacatui din nou.

6. Da importanta simturilor ei

Casanova folosea afrodiziace. Parfuma camera cu tuberoze pentru ca se credea ca stimuleaza apetitul sexual si servea stridii la sampanie pentru ca un singur lucru se simte mai placut pe limba decat stridiile... O facea sa vorbeasca - nu uita ca oricarei femei ii place muzica propriei voci - si din cand in cand o atingea usor ca sa-i aduca aminte de ce se afla acolo...

Asadar, acorda atentie celor cinci simturi ale femeii de langa tine. Fiecare din ele e un motoras pe care trebuie sa-l incalzesti.

7. Ai rabdare!

Desi Casanova se infierbanta atunci cand observa ca o femeie nu poarta corset, ci doar o camasa de dantela, nu se arunca asupra ei. El credea ca daca gusti placerea prea repede, nu apuci s-o gusti pe toata. Deci trebuie sa stii ca preludiul nu incepe cu 60 de secunde inaintea actului sexual si nici macar nu incepe in dormitor. El incepe o data cu momentul intalnirii...

8. Joaca-te!

Mancarea si bautura pe care le comanda Casanova erau in mare parte aluzii sexuale: stridii, branzeturi moi, fructe coapte, suculente, vinuri spumoase. Un motiv era acela ca ii placea sa vada femeia bagand in gura toate aceste lucruri. Un alt motiv era ca ii placea sa se joace. Cand o stridie lunecoasa ii cadea ei in decolteu, se oferea imediat sa o soarba de acolo. De asemenea, o incuraja sa-si balaceasca mainile in recipientele cu ulei si otet. Casanova era constient ca sexul nu e un lucru serios, ci o joaca de adulti. Asadar, cand o inviti sa mancati undeva, aminteste-ti ca preludiul deja a inceput. Mancati unul din mana celuilalt, beti amandoi din aceeasi cupa etc.

9. Fii spontan

Casanova era un tip rabdator, dar niciodata nu lasa sa-i scape o ocazie daca se ivea singura. Cand o femeie ti se ofera din proprie initiativa, uita de toate celelalte porunci si bucura-te de norocul pe care l-ai avut.

10. Fa-i cadouri sexy

Casanova cumpara femeilor desuuri si le dadea motiv sa le probeze. Astfel, joaca incepea. Nu oferi femeii cadouri foarte serioase din prima: carti, haine de blana. E de-ajuns ceva vaporos, o esarfa de matase, un "neglige" in care sa alunece cand ajungeti in dormitor. Trimite-o sa se imbrace singura in baie si las-o sa-si faca aparitia triumfatoare. Va fi deja excitata.

(va urma)

Am sădit, între vorbe, lumină !

Bunget Marin Jr.

Nu lăsa viaţa ta să se culce.
Nu muri de când încă mai mişti.
Gustul ei e şi acru şi dulce,
Anii ei sunt şi veseli şi trişti

Pune gândul să-ţi caute calea,
Rostul tău, ce ţi-e dat pe pămaânt.
Ocoleşte şi ura şi jalea...
Rostul meu, l-am găsit în cuvânt.

L-am ales cu magia răbdării
Din noianul de vorbe nescrise,
Peste rău, am pus taina uitării
Şi-am clădit şi iubire şi vise.

Mai curat şi mai fără prihană,
Stihul meu... ca un fir în grădină,
L-am crescut cu a gândului pană
Şi-am sădit, între vorbe, lumină.

Abis (18)

Colin Forbes

NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.

În timp ce taxiul ei dispărea în întuneric, Paula urcă cele câteva trepte spre platforma de piatră veche, acoperită şi deschisă în trei părţi. Trecu pe lângă două tunuri vechi, coborî treptele prin partea opusă, iar un chelner îi deschise uşa de la Les Armures.
- Bună seara, madame. Sunteţi singură?
- N-o să mai fiu. Mă întâlnesc cu prietenul meu aici mai târziu. - Doriţi să beţi ceva de la bar cât aşteptaţi?
- Nu, mulţumesc. Vreau o masă liniştită, într-un colţ.

„Asta ar vrea şi Archie", se gândi ea. Mergând în faţa ei, chelnerul îi arătă o masă mică, pentru două persoane, în
unghiul făcut de doi pereţi într-un colţ. Paula se uită înapoi, spre intrare, şi observă că nu se vede din locul
acela.
- E perfect. S-ar putea să mai întârzie.
- Nu e nici o problemă, madame. Masa e a dumneavoastră... Când chelnerul plecă, Paula aruncă o privire prin restaurant. Locul
era aşa cum şi-l amintea de când cinase o dată aici cu Tweed, foarte vechi, cu o arcadă prin care treceai într-o altă cavernă. Atmosfera era veselă. Majoritatea meselor erau ocupate, şi nu se-auzea decât o hărmălaie de voci, râsete şi clinchet de pahare. Feţele de masă păreau nou-nouţe, iar chelnerii fugeau încoace şi-ncolo. Archie nu era în cavernă, dar ea ajunsese mult prea devreme. Se întoarse la uşă. Chelnerul ei apăru imediat.
- Nu cumva madame iese din nou?
- Lui madame îi place aerul curat...
- Aer curat! Afară e ca la Polul Nord. Şi trebuie să vă previn că pe pavaj e gheaţă. - Ştiu. Zâmbi. O să fiu atentă...
După căldura minunată din restaurant, aerul o izbi aproape dureros. Ar fi trebuit să-mi scot haina cât am stat în Les Armures", gândi ea. Urcă treptele până pe platforma cea ciudată care era foarte mare şi înaltă. În spatele tunurilor se găsea un zid solid de piatră, mult în spate faţă de străzile înguste care Îl înconjurau.
Coborî în strada principală unde o lăsase taxiul şi aproape căzu. „Ia fii atentă, fata mea", îşi zise.
„Asta e strada principală care coboară abrupt de la catedrală", îşi aminti ea. Singura sursă de lumină erau câteva felinare ataşate unor console care ieşeau din zidurile străzii. Ciuli urechile. Liniştea aceea totală o deranja.
Merse în josul străzii pavate cu piatră cubică, păşind cu grijă. Pe ambele părţi se găseau clădiri vechi cu magazine la parter, în cea mai mare parte anticariate şi galerii de antichităţi şi tablouri. Se opri în faţa unuia şi se uită la singurul tablou înrămat, un peisaj cu o cascadă. Nici un preţ.
începu să exploreze străzile laterale şi aleile din dreapta ei, care coborau foarte abrupt. Locul era tot pustiu. La fel fusese şi atunci când se întorsese cu Tweed în centrul Genevei, ca şi cum aici n-ar locui nimeni.
Atmosfera era misterioasă, acesta era cuvântul ei preferat pentru o astfel de ambianţă. Se întoarse mai târziu şi exploră o stradă opusă platformei. Când se uită la ceas, văzu că e aproape ora nouă. Umblase mai mult decât îşi dăduse seama. S-ar putea ca Archie să fi venit.
Urcă scările spre platformă, pentru a se întoarce la Les Armures, pe unde nu erau acoperite cu gheaţă, când apăru primul motociclist, urcând dealul cu zgomot şi cu farul strălucind orbitor. Se lipi de zidul din spate, îşi scoase mănuşa, şi-o băgă sub braţul stâng şi scoase Browning-ul automat. Farul motocicletei o lumină scurt, iar motociclistul îmbrăcat în haine de piele neagră încetini şi aruncă ceva spre ea.
Paula observă, pentru puţin timp, obiectul în formă de ananas în lumina farului, cum descrie un arc de cerc în aer, aterizează în celălalt capăt al platformei şi explodează cu un bubuit asurzitor. „O petardă", îşi zise. Bărbatul era un ţintaş prost.
Motocicleta trecu prin dreptul ei şi atunci văzu o mică armată de faruri urcând în viteză pe drum, îndreptânduse spre ea. Nu mai avea timp să alerge până la Les Armures. Şi nu avea nici o garanţie că bărbaţii care veneau spre ea erau ţintaşi la fel de proşti.
Cel de-al doilea motociclist o prinse în lumina farului şi ridică o mână. Paula îşi scosese deja o pereche de ochelari de soare din geantă şi şi-i pusese la ochi, pentru a neutraliza lumina orbitoare a farurilor. Ridică Browning-ul şi apăsă pe trăgaci. Motociclistul îngheţă în şa, rămânând în mână cu ceea ce voia să arunce spre ea. Motocicleta îi scăpă de sub control, iar, în cădere, grenada explodă cu un bubuit diferit. Clădirile de pe ambele părţi fură împroşcate cu schije, dar ea bănui că mare parte din încărcătura mortală a grenadei lovise trupul inert care zăcea în stradă.
Apăru un alt motociclist, urmat de alţii. În acel moment, un puternic fascicul de lumină izbucni de pe ultima stradă laterală din partea stângă pe care o explorase ea mai devreme. Paula era strălucitoare ca o stea pe scena unui musical. Totul se transformase într-un coşmar nenorocit.
Rămase lipită cu umerii de zidul din spatele ei. N-avea unde să fugă. Aruncase o privire spre Les Armures şi
văzuse un chelner coborând grilajul peste uşa de la intrare. Scrâşnind din dinţi, avu o idee... să doboare cât de mulţi putea. Nervii îi erau mai reci decât gheaţa de pe şosele. Îl ţinti pe următorul motociclist care se apropia, care avea un braţ ridicat, ţinând ceva în mână. Îi ţinti farul. Brusc, acesta se stinse. Motocicleta alunecă pe gheaţă şi-l proiectă pe bărbat, ca pe o bombă, într-un zid, în timp ce motocicleta se rostogoli, căzu la pământ, cu roţile încă învârtindu-i-se. Lumina puternică de reflector, de pe strada laterală, care rămăsese pe ea, era cea care o îngrijora cel mai mult pe Paula.
O siluetă neclară apăru în dreapta ei pe platformă. Brusc, Paula schimbă ţinta Browning-ului. - Sunt Philip, răcni o voce.
Sosirea lui îi distrase atenţia pentru câteva secunde importante. Un alt motociclist apăru şi aruncă ceva care ateriză la picioarele ei. ,o grenadă. Philip plonjă în faţă, o luă de pe jos şi o aruncă spre reflector. Ea auzi explozia, auzi sunetul schijelor izbindu-se de clădirile din apropiere. Ar fi ucis-o. Dar, în locul ei, muri reflectorul. Lumina dispăru, confundându-se cu întunericul. Paulei i se păru că aude un ţipăt din aceeaşi direcţie. Se apropia un alt motociclist.
- Îl iau eu, zise Philip. Le dau puţin din propriul lor medicament... Băgă mâna în sac, înşfacă o grenadă, îi scoase cuiul, numără şi o
aruncă. Grenada nimeri în poala motociclistului care se apropia şi explodă cu un zgomot puternic. Detunătura Îl ridică în aer de pe motocicletă, apoi bărbatul căzu în stradă, un cadavru mototolit, ciuruit de schije. Motocicleta se rostogoli de câteva ori în mijlocul străzii înguste.
- Asta o să-i reţină pe ceilalţi, zise Philip.
Scoase repede reflectorul lui din sac, Îl aşeză între cele două tunuri şi Îl aprinse. Fasciculul puternic lumină o bună parte din stradă. Paula Îl văzu pe motociclistul din frunte ducându-şi mâna la ochelari, oprind motocicleta atât de brusc, încât cel care venea în spatele lui intră direct în el. Strada semăna cu o învălmăşeală de metal distrus. În depărtare, la extremitatea fasciculului, văzură mai mulţi motociclişti oprind, apoi îtorcând şi dispărând în întuneric.
- E timpul să mergem, zise Philip.
- E timpul să verificăm dacă Archie e înăuntru, la Les Armures...
Chelnerul care îi rezervase Paulei masa o recunoscu, ridică grilajul şi deschise uşa. În timp ce traversau platforma, Paula băgase un încărcător slin în Browning. În restaurant era o linişte de mormânt. Clienţii păreau figurine de ceară. Când intrară ei, nimeni nu mânca. Philip spuse repede:
- O bandă a încercat să omoare pe cineva. Nu ştim pe cine, continuă el în franceză. Miza pe faptul că nimeni nu avusese curajul să se uite pe geam.
- A sosit invitatul meu? întrebă Paula pe un ton vioi.
- E acolo, răspunse chelnerul. Înghiţi în sec. Vă simţiţi bine?
- Perfect. Îi întinse o bancnotă. Dar, după asta, ne-a pierit pofta de mâncare. O să-l luăm doar pe prietenul nostru...
Archie stătea la masa din colţ, cu un kir royale şi un pahar de apă în faţă. În colţul gurii avea o ţigară stinsă, pe jumătate fumată. Paula se aplecă spre el şi-i şopti:
- E timpul să mergem. O să comand cina la mine, la hotel. - Bine.
E tot ce spuse Archie. Mulţi şi-ar fi pierdut timpul întrebând „Ce s-a întâmplat? Cred c-a fost înfiorător afară..." sau alte chestii de genul ăsta. Nu şi Archie.
El se ridică, îşi scoase ţigara din gură, o puse în buzunar, cu mâinile protejate de mănuşi chirurgicale. Chelnerul îi aduse paltonul, Archie şi-l puse şi îşi înfăşură faţa într-un fular, încât mica lui mustaţă nu se mai vedea. Totul în câteva secunde. Paula îşi dădu seama că îşi ascunde înfăţişarea obişnuită.
- Pe aleea asta, zise Paula când ieşiră. Ajungem la podeţul de peste Rhone. Poliţia poate să pice în orice moment...
Cu Paula în frunte, Archie după ea şi Philip asigurând spatele, îşi continuară coborârea alunecând tot mai mult
pe pavajul acoperit cu gheaţă. De când ajunsese Paula prima oară sus, gheaţa căpătase un luciu diabolic.
Paula continuă să se mişte, tremurând la fiecare val de frig care îi intra prin haine. La trecerea podeţului peste
Rhone, fură nevoiţi să se ţină de balustradă ca să-şi păstreze echilibrul. Când ajunseră la hotel, auziră ţipătul nesfârşit al sirenelor de poliţie. Cu girofarurile în funcţiune, maşinile treceau una după alta podul peste Rhone din dreapta lor, îndreptându-se spre Oraşul Vechi.
Intrară în hotel şi urcară în camera ei, care, de fapt, era un apartament, cu sufragerie, dormitor şi baie. Paulei îi îngheţaseră mâinile; îşi scoase haina de blană şi o aruncă pe un scaun.
- Vin şi eu în câteva minute, zise ea şi fugi în dormitor, lăsând uşa pe jumătate deschisă. Apoi izbucni în plâns. Philip o auzi, îi spuse lui Archie să stea jos şi să se simtă ca acasă, înpinse uşa de la dormitor până la perete, apoi intră şi o închise după el. Paula stătea chircită într-un fotoliu, tremurând, scuturată de un plâns nervos pe care nu-l mai putea controla.
Intră în baie, găsi un pahar, Îl umplu cu apă, luă o bucată de flanel, o ţinu sub jetul de apă caldă, o puse pe un prosop, apoi se întoarse la Paula care se uită la el printre degetele cu care îşi acoperise faţa.
- Foloseşte flanelul ăsta cald, îi zise el ferm. După aceea, şterge-te cu prosopul. Apoi bea ceva.
- Ce-i asta? Mi-ar prinde bine un coniac.
- Ba nu. Băuturile spirtoase sunt ultimul lucru de care ai nevoie într-o stare de şoc întârziat. Hai. - Mulţumesc, Philip. Eşti drăguţ.
îşi acoperi faţa cu flanelul, se şterse cu prosopul, apoi începu să bea apa cu înghiţituri mari. - Nu aşa de repede, îi spuse el. Soarbe câte puţin.
- Aşa o să fac...
Bău toată apa, trase aer în piept, se ridică şi se duse la oglinda de perete. - Arăt ca dracu'.
- Arăţi bine. Nu glumesc.
- Ce face Archie? întrebă ea.
- Fumează o ţigară.
- Ce face?! Credeam că nu fumează.
- Nu fumează. A aprins o ţigară, a tras de vreo două ori din ea, apoi a pus-o în scrumieră. Cred c-o s-o stingă când o să se ardă pe jumătate şi-o să şi-o înfigă în colţul gurii.
- Philip, e ridicol...
începu să râdă, un râs piţigăiat din care nu se mai putea opri. Philip se duse la ea şi o plesni tare peste faţă. Ea clipi, se uită la el, dar se opri din râs.
- Erai isterică, îi spuse el încet.
- E prima oară când un bărbat îmi face aşa ceva fără ca eu să ripostez. Philip, nu ţi-am mulţumit... mi-ai salvat
viaţa.
- Suntem o echipă.
Ea se apropie de el şi îşi îngropă faţa la pieptul lui. El o luă în braţe şi o strânse în timp ce ea plângea liniştit. În cele din urmă, ea se desfăcu cu blândeţe din îmbrăţişare şi îşi şterse uşor ochii cu o batistă. Când vorbi din nou, timbrul vocii revenise la normal:
- Cum te împaci cu Eve? Sau poate n-ar trebui să întreb.
- Nu văd de ce să n-o faci. Sunt complet dezorientat. Dădu din mâini deznădăjduit. Nu pot să mi-o scot din cap, dar mă doare amintirea lui Jean. Asta ar putea să-mi afecteze judecata.
- N-am mai întâlnit pe nimeni ca ea.
- Nici eu. Poate să intimideze, şi lucrul ăsta mă îngrijorează. Simţi că atmosfera devenea extrem de încărcată din punct de vedere emoţional şi schimbă subiectul. Cred c-ar trebui să-l sunăm pe Tweed şi să-i spunem ce s-a întâmplat în seara asta.
- Nu înainte să fac un duş şi să mănânc o cină bună. Îmi chiorăie maţele. Apropo, s-au făcut copii după
fotografia lui Marchat, am luat şi eu una cu mine. Crezi c-ar trebui să i-o arătăm lui Archie?
- Mă îndoiesc c-a auzit de el, daram putea încerca... după cină. Du-te şi fă un duş care să te relaxeze.
- Nu o să dureze mai mult de zece minute. Comandă tu cina în cameră, bine? Ştii ce-mi place.
- O să dureze douăzeci de minute, după care poţi să te duci să faci duş şi să te schimbi în altceva. O să-ţi ridice
moralul.
- Philip, ştii al naibii de multe despre femei...

(va urma)