Chiparosul trist (20)

Agatha Christie

Hercule Poirot spuse:
— Aşadar, prietene, vezi că şi minciunile oamenilor sunt tot atât de folositoare ca adevărul?
Peter Lord întrebă:
— V-a minţit cineva?
— Oh, da! Înţelegi dintr-un motiv sau altul, m-a minţit. Singura persoană pentru care adevărul era o obligaţie şi care era sensibilă şi scrupuloasă în privinţa asta... acea persoană a fost cea care m-a nedumerit cel mai tare!
Peter Lord îngâna:
— Elinor!
— Exact. Dovezile o indicau ca fiind vinovată. Iar ea însăşi, cu sensibilitatea şi cu conştiinţa ei severă, nu făcea nimic să spulbere această ipoteză. Acuzându-se de a fi dorit, chiar dacă nu de a fi cauzat moiartea fetei, a fost cât pe ce să abandoneze o bătălie dezgustătoare şi sordidă şi să se declare vinovată de o crima pe care nu o comisese.
Peter Lord scoase un oftat de disperare.
— Incredibil!
— Deloc. Se condamna... pentru că se judeca conform unor norme cu mult mai stricte decât cele la care se raportează majoritatea lumii!
— Da, aşa e ea, spuse Peter Lord gânditor.
Poirot continuă:
— Din clipa în care mi-am început investigaţiile, în permanenţă a existat acea puternică posibilitate ca ea să fie vinovată de acuzaţia care i se aducea. Dar eu mi-am îndeplinit obligaţia faţă de dumneata şi am descoperit că o acuzaţie foarte solidă poate fi îndreptată împotriva unei alte persoane.
— Sora Hopkins?
— La început, nu. Prima persoană care mi-a atras atenţia a fost Roderick Welman, Şi în cazul lui am pornit de la o minciună. Mi-a spus că a părăsit Anglia pe 9 iulie şi s-a Întors pe 1 august. Dar sora Hopkins a menţionat, întâmplător, că Mary Gerrard îi respinsese avansurile lui Roderick Welman atât la Maidensford, cât şi când l-a revăzut la Londra. Dumneata m-ai informat că Mary Gerrard a plecat la Londra pe 10 iulie – o zi după ce Roderick Welman părăsise Anglia. Atunci când s-a văzut Mary Gerrard cu Roderick Welman la Londra? Mi-am pus la treabă prietenul, spărgătorul, şi prin examinarea paşaportului lui Welman, am descoperit ca fusese în Anglia între 25 şi 27 iulie. Iar el minţise, în mod deliberat, în privinţa asta. Am avut tot timpul în minte perioada în care sandviciurile se aflau pe platou în cămară, iar Elinor Carlisle plecată la căsuţă. Dar, în tot acest timp, mi-am dat seama că, în acest caz, Elinor trebuia să fie victima, nu Mary. Avea vreun motiv Roderick Welman s-o omoare pe Elinor Carlisle? Da, şi încă unul foarte bun. Elinor îşi făcuse testamentul lăsându-i toată averea lui, iar, prin întrebări abile, am descoperit că el era în temă cu acest lucru.
— Atunci cum de-aţi hotărât că era nevinovat?
— Din cauza unei minciuni. Tot o minciună prostească. Sora Hopkins a spus că s-a înţepat într-un spin de trandafir. M-am dus să mă uit şi am văzut că trandafirii ăia nu aveau spini... Aşa că sora Hopkins minţise – o minciună atât de prostească şi aparent fără sens că mi-a focalizat atenţia asupra ei. Am început să-mi pun întrebări în privinţa sorei Hopkins. Până atunci, mi se păruse o martoră perfect credibilă, corectă, cu o puternică înverşunare împotriva acuzatei, înverşunare izvorâtă firesc din afecţiunea pe care o simţise faţă de fata moartă, însă acum, cu minciuna aia prostească în minte, le-am analizat – pe sora Hopkins şi afirmaţiile ei – cu multă atenţie şi mi-am dat seama ca nu fusesem destul de deştept ca să fi înţeles de mai înainte. Sora Hopkins ştia ceva despre Mary Gerrard, ceva de care îi era teamă să nu se afle.
Surprins, Peter Lord spuse:
— Credeam că e invers.
— Aparent, da. Şi-a jucat foarte bine rolul de persoană „care ştie ceva şi nu are de gând să spună”! Dar când m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că fiecare vorbă pe care o spusese legată de subiectul ăsta avusese un scop diametral opus. Discuţia mea cu sora O’Brien mi-a confirmat-o. Hopkins se folosise, cu mare isteţime de ea, fără ca sora O’Brien să ştie. Mi-a devenit limpede că sora Hopkins îşi avea jocul său. Am pus în faţă cele două minciuni – a ei şi a lui Roderick Welman. Avea vreunul din ei o explicaţie nevinovată?
În cazul lui Roderick, am găsit imediat răspunsul: da. Roderick Welman e o fiinţă foarte sensibilă. A recunoaşte că nu a fost capabil să-şi urmeze planul de a rămâne în străinătate si că s-a întors pentru a da târcoale unei fete, care nu vroia să ştie de el, ar fi fost o palmă cumplită dată mândriei sale. Nefiind nici o problemă privind prezenţa lui în apropierea locului crimei, a ales linia de minimă rezistenţă şi a evitat neplăcerile (un obicei foarte caracteristic lui!) trecând peste acea vizită fugară şi declarând că s-a întors în Anglia pe 1 august, când ştirea despre crimă a ajuns la el.
Privitor la sora Hopkins, putea să existe o explicaţie nevinovată pentru minciuna ei? Cu cât mă gândeam mai mult cu atât mi se părea mai ciudat. De ce a găsit de cuviinţă sora Hopkins să mintă în privinţa semnului de pe braţ? Ce semnifica acel semn?
Am început să-mi pun anumite întrebări. Cui aparţinuse morfina furată? Sorei Hopkins. Cine putea să-i administreze acea morfină bătrânei Welman? Sora Hopkins. Da, dar de ce să atragă atenţia asupra dispariţiei ei? La asta putea fi un singur răspuns dacă sora Hopkins era vinovată: pentru că cealaltă crimă, uciderea lui Mary Gerrard era deja plănuită şi fusese ales şi ţapul ispăşitor, însă trebuia arătat că acel ţap ispăşitor avusese ocazia să-şi procure morfină.
Celelalte lucruri se potriveau. Anonima primită de Elinor. Asta era menită să creeze animozitate între Elior şi Mary. Fără îndoială, ideea era ca Elinor sa vina la Hunter bury şi să obiecteze în privinţa influenţei lui Mary asupra doamnei Welman. Faptul că Roderick Welman s-a îndrăgostit nebuneşte de Mary a fost, fireşte, un lucru cu totul neprevăzut, însă unul de care sora Hopkins a ştiut rapid să profite. Ţapul ispăşitor, Elinor, avea un perfect motiv să omoare.
Dar care era motivul celor două crime? Ce motiv avea sora Hopkins să scape de Mary Gerrard? Am întrezărit o lumină... deşi încă neclară. Sora Hopkins avea o mare influenţă asupra lui Mary, influenţă de care s-a folosit să convingă fata să-şi facă testamentul. Dar de testament nu beneficia sora Hopkins. Beneficiara acestuia era o mătuşă a lui Mary care trăia în Noua Zeelandă. Şi atunci mi-am amintit o remarcă întâmplătoare pe care o făcuse în faţa mea cineva din sat. Şi anume că mătuşa aceea fusese soră medicală.
Lumina nu mai era acum atât de tulbure. Scopul... planul crimei, devenea limpede. Următorul pas a fost uşor. Am vizitat-o, din nou, pe sora Hopkins. Amândoi am jucat foarte drăguţ comedia. La sfârşit şi-a permis să insinueze ceea ce avusese de gând tot timpul să spună! Doar că a spus-o niţel mai devreme decât intenţiona! Dar prilejul era atât de bun încât n-a lăsat:o inima să-l scape. N-a rezistat. Şi, la urma urmei, adevărul trebuia să se afle cândva. Prin urmare, cu o reţinere bine jucată, a scos la iveală scrisoarea. Şi atunci, prietene, n~a mai fost vorba de presupuneri. Ştiam! Scrisoarea o dăduse de gol.
Peter Lord se încruntă şi spuse:
— Cum?
— Mon cher! Inscripţia de pe plic suna aşa: „Pentru Mary – a-i fi trimis după moartea mea”. Dar conţinutul arăta limpede că Mary Gerrard nu trebuia să cunoască adevărul, în plus, cuvântul trimis (nu dat) de pe plic era ilustrativ. Scrisoarea nu fusese scrisă pentru Mary Gerrard, ci către altă Mary. Surorii sale, Mary Riley din Noua Zeelandă, îi scrisese Eliza Riley adevărul.
Sora Hopkins nu a găsit scrisoarea aceea, în cabana portarului după moartea lui Mary Gerrard. Intrase în posesia ei, cu mulţi ani în urmă. O primise în Noua Zeelandă, după moartea surorii ei.
Se opri.
— Odată adevărul văzut cu ochii minţii, restul a fost uşor. Rapiditatea călătoriei cu avionul a făcut posibil ca o martoră, care o cunoştea bine pe Mary Draper din Noua Zeelandă, să fie prezentă la proces.
Peter Lord spuse:
— Dar dacă v-aţi fi înşelat şi sora Hopkins şi Mary Draper ar fi fost două persoane complet diferite?
Poirot răspunse rece:
— Eu nu mă înşel niciodată!
Peter Lord râse.
Hercule Poirot continuă:
— Acum cunoaştem ceva despre această femeie: Mary Riley sau Draper, prietene. Poliţia din Noua Zeelandă n-a putut aduna suficiente probe pentru o condamnare, însă o supraveghea, când ea a părăsit brusc ţara. A existat o pacientă de-a ei, o doamnă bătrână, care îi lăsase „dragii ei sore Riley” o sumă frumuşică, ăi a cărei moarte nedumerise total pe medicul care o îngrija. Bărbatul lui Mary Draper şi-a asigurat viaţa pentru o sumă considerabilă a cărei beneficiară urma sa fie ea, iar moartea lui a fost bruscă şi inexplicabilă. Din nefericire pentru ea, deşi el întocmise un cec pentru compania de asigurări, uitase sa-l pună la poştă.
Poate avea pe conştiinţă şi alte morţi. Ceea ce e cert este că e o femeie avară şi lipsită de scrupule.
Îţi poţi imagina ce posibilităţi a oferit scrisoarea surorii sale minţii ei inventive. Când Noua Zeelandă a devenit prea fierbinte pentru ea, s-a întors în ţara ei şi şi-a reluat vechea profesiune, sub numele de Hopkins (o fostă colegă de spital, care murise în străinătate). Obiectivul ei era Maidensford. Poate a cochetat cu ideea unei forme de şantaj. Dar bătrâna Welman nu era genul de femeie care să-şi permită să se lase şantajată şi sora Riley, sau Hopkins, a fost destul de isteaţă să nu încerce pe linia asta. Fără îndoială, că a făcut cercetări şi a descoperit că doamna Welman era o femeie extrem de bogată şi, printr-un cuvânt aruncat la întâmplare, şi-a dat seama că bătrâna nu-şi făcuse testamentul.
Prin urmare, în seara aceea de iunie, când colega ei, sora O’Brien, i-a relatat că doamna Welman cerea să-i vină avocatul, Hopkins n-a ezitat. Doamna Welman trebuia să moară fără testament, astfel că fiica sa nelegitimă să-i moştenească toată averea. Hopkins se împrietenise deja cu Mary Gerrard şi câştigase o mare influenţă asupra fetei. Tot ce avea de făcut era să convingă fata să-şi facă testamentul, lăsându-şi toţi banii surorii mamei sale; iar ea i-a inspirat cu mare grijă redactarea lui. Nu exista nici o referire la genul de relaţii, decât: „Mary Riley, sora fostei Eliza Riley”. Odată testamentul semnat, Mary Gerrard era condamnată. Femeia nu trebuia decât să aştepte o ocazie potrivită, îmi imaginez că avea deja în minte metoda crimei, cu folosirea apomorfinei pentru a-şi asigura alibiul. Poate avea de gând să le ducă pe Mary şi Elinor la ea acasă, însă când Elinor le-a invitat la sandviciuri, a înţeles că i se ivise o ocazie perfectă. In acele circumstanţe, Elinor era practic condamnată.
Peter Lord spuse încetişor:
— Dacă n-aţi fi fost dumneavoastră... ar fi fost condamnată.
— Nu, dacă n-ai fi fost dumneata, prietene. Dumitale trebuie să-ţi mulţumească pentru faptul că e în viaţă.
— Mie? Eu n-am făcut nimic. Eu am încercat...
Se opri. Hercule Poirot surâse.
— Mais oui, ai încercat din greu, nu-i aşa? Erai neliniştit pentru că ţi se părea că nu ajung nicăieri. Şi, apoi, îţi era teama că, la urma urmelor, putea fi vinovată. Şi astfel, cu multă impertinenţă, mi-ai trântit minciunile alea!
Dar, mon ami, în privinţa asta, n-ai fost prea deştept. Te sfătuiesc ca, pe viitor, să te opreşti la pojar şi bronşite şi să laşi în pace meseria de detectiv.
Peter Lord se înroşi. Spuse:
— Aţi ştiut... tot timpul?
Poirot răspunse sever:
— M-ai condus de mână în poieniţa dintre tufişuri şi m-ai ajutat să găsesc o cutie de chibrituri nemţească pe care dumneata personal o puseseşi acolo! C’est l’enfantillage!
Peter Lord icni. Mormăi:
— Fir-ar să fie!
Poirot continuă:
— Ai convenit cu grădinarul să spună că văzuse maşina dumitale în drum; apoi ai început să susţii că nu era maşina dumitale. Şi te uitai atent la mine să fii sigur că am înţeles că cineva, un străin, trebuia să fi fost, în dimineaţa aceea, acolo.
— Am fost un tâmpit, spuse Peter Lord.
— Ce făceai la Hunterbury, în dimineaţa aceea?
Peter Lord se înroşi.
— A fost o idioţenie... Auzisem ca era acolo. M-am dus spre casă în speranţa s-o văd. Nu aveam de gând să-i vorbesc. Vroiam... vroiam doar... ei bine, s-o văd. De pe poteca dintre tufişuri am văzut-o în cămară preparând sandviciurile...
— Charlotte şi poetul Werther. Continuă, prietene.
— Oh, nu e nimic de spus. Doar m-am strecurat într-un tufiş şi am stat acolo, urmărind-o până când a plecat.
Poirot spuse blând:
— Te-ai îndrăgostit de Elinor Carlisle de prima dată cand ai vazut-o?
— Aşa cred.
Urmă o tăcere lungă. Apoi Peter Lord spuse:
— Oh, ei bine, presupun că ea şi Roderick Welman vor trăi fericiţi împreună, chiar şi după toate acestea.
— Să nu presupui aşa ceva, prietene!
— De ce nu? Ea îl va ierta pentru povestea cu Mary Gerrard. Oricum, a fost o dragoste de moment din partea lui.
Hercule Poirot spuse:
— Problema se pune mult mai adânc... Uneori, între trecut şi viitor există o prăpastie adâncă. Când ai umblat prin valea umbrelor morţii şi ai ieşit din nou la lumina soarelui... atunci mon cher; pentru tine începe o nouă viaţă... Trecutul nu-ţi va mai servi...
Aşteptă o clipă, apoi continuă:
— O nouă viaţă... Asta începe Elinor Carlisle acum... Iar dumneata eşti cel ce i-ai dat-o.
— Nu.
— Da. Datorită hotărârii dumitale, a insistenţei dumitale arogante, am făcut ce mi-ai cerut. Hai, recunoaşte, spre dumneata s-a întors recunoscătoare, nu-i aşa?
Peter Lord spuse încetişor:
— Da, acum îmi e foarte recunoscătoare... Mi-a cerut să mă duc s-o văd... des.
— Da, are nevoie de dumneata.
Peter Lord răbufni:
— Nu cum are nevoie de... el!
Hercule Poirot scutură din cap.
— Ea n-a avut niciodată nevoie de Roderick Welman. L-a iubit, da, cu nefericire... cu disperare chiar.
Peter Lord, întunecat la faţă, spuse răguşit:
— Pe mine n-o să mă iubească niciodată aşa.
Hercule Poirot spuse moale:
— Poate că nu. Dar are nevoie de dumneata, prietene, căci numai cu dumneata poate lua viaţa de la capăt.
Peter Lord tăcea.
Glasul lui Poirot era foarte blând când spuse:
— Nu poţi accepta faptele? L-a iubit pe Roderick Welman. Şi ce-i cu asta? Cu dumneata, poate fi fericită....



final