Angelina
Nădejde
De
nu plecai,
aş
fi stat de veghe
tristeţilor
tale nărăvaşe
ca
o herghelie de cai
lăsaţi
slobozi pe un câmp de maci
în
plină floare.
Doar
că la mine, hălăduiau prin
suflet.
Bolnavă
de o sinceritate nevindecabilă,
aş
fi îndurat rătăcirile inimii tale
prin
mărăcinii micilor trădări,
supravieţuind.
Confuz
chemărilor mele
ai
decis să pleci spre o casă a iluziilor
de
tot felul.
Cu
ferestrele sparte,
luminată
ca un brad de Crăciun
te-a
ademenit cu beteala multicoloră
a
promisiunilor.
Universul
meu
prea
strâmt pentru
deşertăciunile
tale...
Tu,
călător clandestin,
ai
trecut doar să tulburi poezia inimii mele,
transformând-o
în urlet.
Am
crezut,
că
undeva se va rupe veriga slabă
din
acest lanţ al dezamăgirilor.
Uscată
de aşteptări, creanga speranţei a cedat
lăsând
iubirea suspendată între două lumi nemărginite,
a
mea şi a ta!
