Gabriel
Constantin
Pustie
şi urâtă rămâne vremea-n urmă
Şi-o
alta după dânsa iluziile-mi curmă,
În
repedea suflare a gândurilor reci
Întunecând
privirea-mi cu noaptea cea de veci;
Din
care nu se-ntoarce nimic din cea pierit,
În
care viaţa-i moartea cea fără de sfârşit.
Din
amintiri suave durez o lungă punte
Şi
loc le fac să treacă visărilor pe frunte,
Ce
palide şi stinse alunecă pe rând,
Cu
fiecare clipă durerilor urmând;
De
orice-nchipuire eu sufletul mi-l leg
Căci
azi nimic din lume nu pot să înţeleg.
Ca
scorbura uscată în care-un vierme sapă,
Ca
frunza-ngălbenită pe rotitoarea apă,
E
inima-mi bătrână în iarna cea de veci
Prin
care moartea trece cu mâinile ei reci,
Nu
ca s-apuce prada din trupul trecător,
Căci
ce folos îi este durerii dacă mor?
O,
viaţă nesfîrşită ca noaptea cea senină
De
ce-ai pus veşnicia în bulgării de tină?
Răzvrătitoare
limbă tu gândului ai dat
Încât
să fie omul atât de tulburat…
Ca
apa mocirloasă ce ţârâie pe vad,
Ca
pomii în furtună din care frunze cad.
În
acest glob de oase ai pus o veşnicie
Unind
aşa lumină cu-aşa zădărnicie,
Menite
ca să piară în neagra-ntunecare
Cu
tristele imagini a vieţii trecătoare;
Grăunţe
îngropate în mraniştea uitării,
Spulberături
de vise pe valurile mării…
Să-mi
placă mie viaţa a patimilor roabă
Când
nu rămâne-n dânsa nici praful de pe stradă?
O,
da! Îmi place viaţa – dar nu viaţa aceea
Care
ne-a dat-o-n chinuri amăgitor femeia;
Nu
viaţa în suspine plăcută crudei morţi
Ce-i
dată ca povară ce trebuie s-o porţi.
Ispititoare,
rece, precum acea femeie
Ce
nu poate cu tine vreodată ca să steie;
Ci
numai se preface că-ţi iese-n prag acum
Şi-apoi
în braţe-i sare oricăruia din drum
Şi
văduvit de soartă rămâi precum o stană;
La
capul tău o cruce, pe pieptu-ţi o icoană.
O,
geniu al luminii desăvârşite, clare,
În
care nu se-ncurcă gândirile amare!
Arată-mi
care-i semnul nepieritoarei zile
În
care-s veşnici anii şi clipele copile,
În
care cel ce moare nu simte despărţirea,
În
care cel ce pleacă îşi află fericirea.
De
ce nu am eu moartea duioasă şi nătângă
Ca
nimeni să jelească şi nimeni să mă plângă?
Ci
stingerea să-mi pară ca zborul cel uşor
Cu
aripi nesfîrşite prin mijlocul de nor
Iar
stelele să-mi fie eternul sarcofag
Şi
lumea să privească la zborul meu cu drag.
Să
nu-mi doresc nimica nici să nu simt vreo lipsă
Când
sidefatul suflet va trece în eclipsă;
Să
nu-mi aud iubita la căpătâi cum plânge,
Să
nu-i simt trupul fraged în braţe cum mă strânge,
Ci
dulcea mângâiere a liniştei curate,
Prin
care suferinţa nu poate a străbate.
