Lasă-mă să-ți cresc o inimă

Nuța Istrate Gangan

e mai simplu decât crezi

o pot diseca pe a mea

o pot împărţi în două jumătăţi

cu sânge viu susurând în aorte

a ta a fost extirpată fără anestezie de un chirurg nebun

nici prin cap nu-ţi trece cine ţine un scalpel în mâna zilele astea

hai

lasă-mă să îţi cresc o inimă nouă din carnea aceasta a inimii mele

apoi

într-o altă viață

când tu nu vei mai fi doar bărbatul decupat din fotografia de nuntă a altei femei

când eu voi fi doar o fantomă prelungă şi duioasă

inimile noastre se vor îndrăgosti la primul zvâcnet

BUNICUL

ADRIAN DERLEA

câteodată Bunicul şi-aminteşte de femei

pe vremea lui - spune - se purta carnea tare

sâni transparenţi şi mijlocul subţire

cât şnurul răsucit din lumânare

câteodată Bunicul şi-aminteşte de Bunica

femeie de casă era - zice – gospodină

avea nişte ochi tulburi şi mari

iar sângele turbat ca o mină

Am văzut atîtea dansatoare stupide…

Anda MOCULESCU

Am văzut atîtea dansatoare stupide care dădeau din buric,

Din blugii peticiţi strategic, în fund,

Spre încîntarea băieţilor de pe margini, jilavi de poftă,

Cu coşuri mari pe obraz şi cu mîinile în buzunare,

Dar încercînd să pară nepăsători la accesul de graţie

Tocmai fiindcă ştiau că este un acces interzis –

Cinici de nevoie, nu din vocaţie,

Nici măcar din sictir – dulce timiditate a tipului dur/imatur

Cu capul plin de vise erotice culese din filmele vizionate

După ora de culcare a bătrânilor,

Genul care ţine telecomanda cu o singură mînă

Îndelung transpirată,

Sau, mai bine, n-o mai ţine deloc,

Genul care dă de băut ca să îşi facă un pic de curaj,

Genul care intră cu capul înainte, în viaţă,

Şi, cîteodată, dă cu scăfîrlia de zid

Rînjind mefistofelic la poarta deschisă

Pe care a ratat-o din prea mare grabă,

Deşi el pretinde că a fost o lipsă de interes

Bineînţeles, premeditată,

Genul care spune tuturor bancuri porcoase

Pline de clişee despre ‘femei’.

Nu-mi găsesc locul

Adi Filimon

ca un suflet ce trăieşte între două lumi

cei tineri nu mă primesc în nervul lor

cei bătrâni mă aruncă şi mă lasă în urma paşilor

nu-mi găsesc locul niciunde

nici sus

nici jos

mă pierd încet în cercul de foc al zilelor

bărbaţii conduc lumile neştiute de mine

aceşti bărbaţi se nasc pentru moartea femeilor

şi eu nu port numai nume de călău ci sunt eu însămi

sosită din albul cel negru

dau naştere vieţii şi tainele mele mă dor

ca un fir de oţel înfăşurat prea strâns

pe gâtul copiilor morţii

nu-mi găsesc locul sunt un suflet neliniştit

prins între două lumi

aflate în palmele unui Dumnezeu muritor şi bătrân

Istorii Uitate (20)

Doamna de Pompadour

S-a spus adesea ca in spatele fiecarui barbat de succes se afla o femeie puternica si ori de cate ori pe scena politica sau in viata mondena apare un personaj carismatic, lumea se inghesuie sa vada cine ii sta alaturi. Daca mai toti vorbesc cu placere despre femeile care i-au fericit pe barbatii lor, mai nimeni nu aduce in discutie si femeile care i-au nenorocit... Si nu doar pe partenerii lor, ci popoare intregi. Istoricii sunt astazi de acord ca o astfel de femme fatale a fost si renumita doamna de Pompadour. O frumoasa curtezana care, fara sa vrea, a batut primul cui in sicriul regilor Frantei, deschizand calea Revolutiei ...

Fata care va domni peste inima unui rege

Poate ca multe distinse urmase ale Evei din acele vremuri ar fi dorit sa aiba trecuta, ca ocupatie, titulatura de „amanta oficiala a regelui”. O titulatura care, oricat ni s-ar parea noua, astazi, de paradoxala – fiindca, la drept vorbind, amantele numai oficiale nu pot fi! – pe atunci constituia o realitate pe care nimeni nu o contesta. De altfel, mai ales la Curtea Frantei era o obisnuinta, de multe secole, ca „preacucernicul suveran” sa aiba, pe langa sotie, si o tarla de amante – asta in cel mai fericit caz, fiindca au fost regi, precum efeminatul Henric IV, care aveau un harem de amanti! Dintre toate metresele insa, cea mai vestita a ramas „madame de Pompadour”, amanta lui Ludovic XV si cea careia i s-a pus in seama o vorba de duh celebra dar probabil niciodata rostita: „Dupa mine, Potopul!” Nascuta in familia umilului François Poisson, valet al unuia dintre cei mai mari finantisti francezi, Le Normant de Tournehem si, dupa unele surse, chiar fiica nelegitima a acestuia, Jeanne-Antoinette – prenumele viitoarei doamne de Pompadour a primit o educatie aleasa (platita de prezumtivul tata, de Tournehem), invatand totodata sa cante la clavecin, sa danseze si dovedind chiar un talent de actrita, de care se va folosi din plin, inca din tinerete.

Din copilaria ei dateaza si acel episod in care, ducand-o la o ghicitoare, sa-i descifeze viitorul, mama ei afla ca delicata Jeanne „va domni intr-o zi asupra inimii unui rege”. Dar nimeni nu s-ar fi gandit, pe atunci, ca profetia se va implini, intrucat reputatia familiei Poisson era deplorabila si asta nu din pricina ca tatal, prins cu matrapazlacuri, fusese condamnat la exil, ci mai ales pentru ca mama era o prostituata notorie...

Vanatoarea Dianei

La 19 ani, Jeanne-Antoinette, care avea deja o „frumusete periculoasa” este totusi casatorita cu nepotul protectorului sau, Charles-Guillaume Le Normant d’Etiolles, cu care va avea doi copii: un baietel mort la doar cateva luni dupa nastere, in 1741, si o fetita, venita pe lume in 1744, care va supravietui. Curand, tanarul cuplu patrunde in lumea saloanelor pariziene iar doamna d’Etiolles isi va deschide chiar propriul salon, atragand protipendada stiintifica si literara a vremii – insusi Voltaire era un oaspete frecvent. Desigur, in tot acest timp mama ei, obsedata de profetie, a facut tot posibilul ca fata sa fie remarcata de rege. Si in sfarsit, in 1745, Ludovic XV, care se afla inca in doliu dupa moartea amantei sale oficiale, ducesa de Chateauroux, o observa. Invitata la un bal mascat, la Versaille, spre a celebra mariajul Delfinului Ludovic de Franta cu infanta Maria Teresa a Spaniei, domnisoara d’Etiolles, costumata in zeita Diana, danseaza pentru prima data cu regele, deghizat in cerb. O luna mai tarziu, ea era deja instalata in apartamentele amantei regale de la Versailles si ridicata la rangul de marchiza de Pompadour. Pentru a ajunge mai repede la ea, nerabdatorul rege a poruncit ca intre apartamentul sau si cel al Jennei sa fie construita o scara secreta, ramasa celebra. Este scara pe care el s-a strecurat adeseori in iatacul amantei, pentru a pune tara la cale si evident ca aici au fost luate cele mai importante hotarari ale domniei lui Ludovic XV, hotarari in majoritate perdante, chiar catastrofale.

Spre gloria regelui si pieirea Frantei

Cu o indarjire de leoaica, Jeanne si-a aparat functia atunci cand mai tanara Marie-Louise O’Murphy de Boisfaily, „la belle Morphyse” a incercat sa se strecoare in inima regelui. Atotputernica doamna de Pompadour a dispus maritisul urgent al rivalei, cu un aristocrat marunt si alungarea ei de la Curte. Influenta politica a doamnei de Pompadour este incontesabila, chiar daca ea a fost exercitata din umbra. Un rege slab, inrobit simturilor, precum Ludovic, s-a lasat cu totul condus de ea si si-a numit ministrii doar daca erau pe placul amantei. Mai grava, prin urmarile sale, a fost interventia ei in negocierile dintre Franta si Austria. Magulita de complimentele pe care lingusitorul conte de Kaunitz, ministrul austriac de externe, i le facea, doamna de Pompadour l-a convins pe rege sa semneze un tratat de alianta, defavorabil Frantei. De aici si pana la razboiul de 7 ani, cu urmarile sale dezastruoase pentru francezi – pierderea provinciilor din America de Nord, in favoarea englezilor, infrangerea de la Rossbach (1757) – n-a fost decat un pas. Si totusi, doamnei de Pompadour putin i-a pasat si si-a continuat politica de intrigi, chiar daca Franta, falimentata economic si subjugata politic, era pe marginea prapastiei. Imbatranita inainte de vreme, din cauza exceselor, bolnava de tuberculoza, ea a recurs la o ultima metoda de a-si pastra influenta asupra regelui, furnizandu-i acestuia amante tinere, care spionau si-i transmiteau tot ce se petrece la Curte. Madame de Pompadour va muri la doar 43 de ani, rapusa de boala si se spune ca, vazandu-i cortegiul funerar cum inainta incet, printr-o ploaie mocaneasca, cinicul rege ar fi spus: „La Marquise n’aura pas beau temps pour son voyage” – Marchiza n-o sa aiba vreme buna azi. Iar pe scara doamnei de Pompadour se auzeau deja, asa cum premonitoriu, anuntase Voltaire, pasii pantofilor auriti care coborau si cei ai talpilor desculte si aspre, care urcau...

Clasicism

Ion Caraion

Am să mă întorc la voi, sunt sigur...Într-o zi
vom fi-mpreuna iar, Virgil, Horaţiu.
La fel de trişti sau detaşaţi de spaţiu
vom scrie cărţi cu vin pe bani şi ne-om iubi.

Purtaţi prin bâlciuri noaptea ori scuipaţi
-Hristoşi ologi de visuri şi femei –
când fructe cad bolnave-n anii mei,
am să mă-ntorc la voi ca sângele-ntre fraţi.

Ne-om lua în braţe, inşi de promoroacă,
să bem vulgar cu-Ovid, cu Juvenal;
vezi, uneori o foame ca un bal
de ape-mi urcă-n piept şi mă îneacă.

Aş vrea atunci – pe străzi trec dimineţi şi trec femei –
Se coc în mine roadele sălcii,
am să mă-ntorc la voi, sunt sigur, într-o zi
cu-alcool să chefuim barbar, nemernici zei,

Şi-n dimineţi de alte somnolenţe
când, iarba-a fiarii-n piept ni te înscauni
noi să pornim urcaţi în diligenţe
prin bungetul pădurilor de fauni.

În revărsarea verdelui, solară,
cu muntii-n cârcă – doldora de lână,
să ne-ntâlnim cu Pan lângă fântână
-piraţi de mări ucişi a doua oară...

Mi-i dor de voi că de-o religie nouă,
Terențiu, Flaut, Marc Antoniu, Staţiu,
sunt iar bolnav de cantece-n nesaţiu
v-aş săruta pe pleoapele-amândouă,

şi v-aş culca alăturea... În mine
pe pajişti brune fi-v-aşi fi răcoare
ciorchinii simplităţii (copţi la soare)
să plouă-n noi ca-n largurile virgine.

Când doar tăcerea varsă-n ochi mister.
blazaţi de-atâtea palide şabloane –
noi cei flămânzi de-adânci Mediterane
să emigrăm spre noul Finister.

Femeile, victime şi călăi în lagărul de muncă forţată de la Canal

Sinziana Ionescu

Deţinutele erau puse la aceeaşi muncă grea ca deţinuţii, care ei înşişi de multe ori cedau sub corvezi. Femeile săpau, cărau cu roaba, descărcau piatră din vagoane şi o duceau la punctul indicat de brigadieri. Supravieţuitorii relatează chinurile umilitoare la care erau supuse, inclusiv în perioadele vulnerabile.

Canalul Dunăre-Marea Neagră, înfricoşător lagăr al morţii, a rămas în memoria colectivă ca loc preferat de experimente ale rezistenţei umane. Aici erau închişi oameni care aveau doar vina de a fi fost peste mediocritatea comuniştilor. Iar dacă îşi mai exprimau vreo părere ce putea fi interpretată ca un dezacord la adresa regimului, soarta lor era pecetluită.

Torţionarii de la Canal erau bucuroşi să primească „marfă“ nouă cu fiecare transport, cruzimea lor neavând margini când venea vorba despre schinguirea deţinuţilor.

În aceste categorii, victime şi călăi, intrau atât bărbaţi, cât şi femei. Deţinutele erau puse la aceeaşi muncă grea ca deţinuţii, care ei înşişi de multe ori cedau sub corvezi. Femeile săpau, cărau cu roaba, descărcau piatră din vagoane şi o duceau la punctul indicat de brigadieri. Supravieţuitorii relatează chinurile umilitoare la care erau supuse, inclusiv în perioadele vulnerabile.

„Femeile arestate politic nu puteau să formuleze nici cel mai elementar protest, cum era nevoia de a fi scutite de munci istovitoare în perioadele grele de menstruaţie, când efectiv acestea nu mai puteau căra pământul cu roaba sau, chiar ceea ce era o pretenţie mai mică, aceea de a avea tampoanele igienice necesare. Le vedeai pe bietele femei sângerând şi lăsând urme roşii pe pământul blestemat al Dobrogei“, scrie Ion Cârja, fost deţinut la Canal, în mărturia sa zguduitoare.

În cartea sa „Canalul morţii“ apărută la New York în 1974, aflată la Biblioteca Judeţeană I N Roman din Constanţa, Ion Cârja spune cine se ocupa de secţia femeilor de la şantierul Columbia din Cernavodă.

„Pentru secţia femeilor, care cuprindea peste 600 mame, soţii, bunici, răspundea «comandanta» sergent Chivu, o fiară de femeie care nu numai că bătea ea insăşi pe bietele femei, dar aceasta şi-a însuşit toate bunurile de preţ cu care acestea au fost arestate, excelând în spolierea marelui grup de ţărănci din judeţul Ilfov care, refuzând să se înscrie în colectivele agricole, în clipa când au fost arestate, şi-au luat cu ele şi au adus la Canal tot ce au putut lua în braţele lor, îndeosebi ţesături de mare valoare“, spune Cârja.

Sistemul represiv avea susţinători printre victime, care căutau să-şi uşureze munca silnică turnându-şi tovarăşii de suferinţă.

„Întocmai ca şi pe celelalte şantiere ale groazei, şi aici administraţia lagărului şi-a creat un aparat de informatori dintre deţinute. Vor rămâne nume odioase pentru femeile care au trecut prin Columbia, acelea ale deţinutei Erji Csenk din Cluj, fără nicio identitate naţională sau socială precisă, care a ocupat funcţii în lagărele de concentrare naziste din Ungaria, motiv pentru care era acum arestată, cât şi acela al deţinutei Zizi Ambruş din Dej, al cărei carnet de informaţii a fost aflat pe şantier, fiind pierdut de ea, descoperindu-se activitatea ei mârşavă împotriva camaradelor de suferinţă“, notează autorul.

El aminteşte că din numerosul contingent de femei din elita societăţii româneşti care au lucrat la Columbia sau Saligny au făcut parte cele„ din familiile Mavrocordat, Ghica, Cancicov, Dolly Sterlopol, dna Corneliu Codreanu, dna Ion Moţa, Eugenia Mureşanu etc“.

Ardeleanul Ion Cârja a dedicat volumul său „Tuturor mamelor, taţilor, soţiilor, soţilor, surorilor, graţilor şi copiilor cari au plâns amarul vreunuia de-al lor de la Canalul Morţii, care ori a rămas pe veci acolo în huma Dobrogei ori, de s’a întors, nu a mai venit acelaşi. Tuturor Martirilor Români de pe acest tărâm sau de pe cel de dincolo“.