DANIEL LUCA
M-am strecurat în a ta inimă, aseară
Şi n-am ştiut că te-ai îndrăgostit!
Nu m-am gândit că-n astă primăvară,
O să mă pierd în ale tale amintiri, vrăjit!
Şi cum să îţi spun că nu-mi eşti dragă!
Când treci cu mângâieri peste destin,
Tu chinuieşti o inimă, ce nu ştie s-aleagă
Iar eu azi, nu mai ştiu nici cui să aparţin!
Nu-mi iau nici dreptul să-ţi mărturisesc,
Căci gândurile mi-au plecat pe-o mare!
Nu pot să-ţi spun la întâmplare-un ,,Te iubesc!”
Iubirea nu-i un joc,... nu-i o-ntâmplare!
Tu împleteşti cuvintele şi le aşezi tăcută,
Eu te aştept şi-aş vrea să fim la porţi de început!
Pentru o clipă, fugi cu al meu gând ce nu ascultă
Şi te întreb:,,De ce iubeşti un om necunoscut?”
Te superi şi mă laşi să cred mereu
Că eu sunt vinovat de cele întâmplate!
Nu mă ascund după culorile acestui curcubeu
Ce l-a spălat o ploaie de-a zilelor păcate!
Poate nu ştii că-n valuri am pierdut speranţa
Şi-o mare îmi va şterge repede numele scris,
Pe-o plajă, vântul rece îmi înfioară toată viaţa,
Mă iartă, dragă mea, de toate câte am promis!
Tu să mă cerţi şi azi şi mâine şi întotdeauna,
Aşa voi şti că nu am să te mint vreodată!
Am să mă rog în fiecare zi să vină iar furtuna
Și să-nţelegi că nu mai poate fi nimic, ca prima dată!
Alungă-mă sau ţine-mă să cadă lacrima-ntre noi,
Nu mai vorbi, ai să trezeşti tăcerea ce ne-a îmbrăţişat!
Ne risipim în vise nedorite, atâta de străini şi goi,
Printre priviri se-aşază iar ecoul acestui trist oftat!
Se-aprinde iar lumina la fereastra ta şi-aş vrea
Să nu mă mai priveşti pentru că singur am rămas!
Tu ai să fugi de-acum mereu din calea mea
Şi-atunci, vom risipi chemările, ... fără de glas!
