CĂLĂTORIE

Cernat Mirela

S-or mistui încet văpăile iubirii

în zborul survolând legile firii

al căror derulări vor conteni

ultimul somn când ne-o sfinți,

dar pân-atunci rămâne-vom acesteia stăpâni

îndepărtați durerilor vărsate în genuni,

căci umbrele de lacrimi mi le-aduni

însăilându-le-nstelat într-ale bolților cununi

și-n calde mângâieri învingem pe pământ

toți norii grei prin îngânarea unui imn presfânt

despovărându-ne păcate-n nou așezământ

basmului despletit de temeri prin descânt

sădind simțirilor în inimi încrustate

arome cu vesele petale-nflăcărate

dintr-un izvor al nostru rădăcinile-i adăpate

vor rămânea până le-o vrea neantul înfiate,

iar când pe frunți albastre irizări

ne-or ninge lin deznodământul din visări

vom rătăci chemarea terestrei fremătări

reîntâmplându-ne frumos în alte lumi din zări...

Imn păgân

George Dumitrescu

O sete lacomă, neistovită,

S-asmute, roşie, să-ţi bea fiinţa.

Tu mi-eşti izbânda şi mi-eşti suferinţa

Şi, goală,-mi pari la fel de neghicită.

Bucher al trupului sculptat în nopţi

Când ţi-a căzut la glezne orice fundă,

Îmi dogoresc privirea sânii copţi

Şi coapsa fumurie şi fecundă.

Cu ochii te implor şi te adulm,

Ca o jivină pasul căprioarei.

Îmi culc sărutu-n cuibul subsuoarei

Şi tremur tot şi freamăt ca un ulm.

De la spreâncenele adânci şi păduroase

Şi până-n albia catifelată,

Care te-adună ca-ntr-un jghiab, cutremurată

De lungi fiori şi flăcări dureroase,

Tu mi-eşti moşia sacră, peste care

Cu plugul ar pământul tău cel brun.

Ca să rodească grâul cel mai bun

Şi holdele de maci arzând în soare.

Tu mi-eşti moşia caldă şi avidă,

Asupra ei mă scutur – nor de ploaie –

Sub care mijlocul ţi se îndoaie,

Ca şi mai bine-n sânu-i să mă-nchidă.

Şi-mi eşti torida stepă, peste care

Îmi vântur herghelia nechezând,

Ca să mă simt stăpân, în scară stând,

Prin zări halucinate de dogoare.

Dar, încâlcit în pletele-ţi de seară,

Se sbat în mine crengi de azalee:

Robit, ascult cum sue şi coboară

Divinitatea-n trupu-ţi de femee.