Mărioara Flaiș
De-ți
sunt naiada mult iubită
Deasupra
tuturor, frumoasă,
Of,
glasul tău fie-mi ispită
Si-mbrățișarea
ta „acasă”!
Fă-mi
loc sub pleoapele celeste,
Mi-e
dor să mă mai știu privită,
Să
făptuim iar o poveste
Din
care să plec fericită.
Tu–amintirea
primăverii,
Să
nu ai moarte știu o farsă
Vei
arde-n candela tăcerii
Cât
steaua mea încă revarsă.
E
greu să-ți spun acestea toate...
A
te iubi îmi e destin.
Când
Dumnezeu va scrie-n carte,
Cu
noi deodată, un Amin,
Te
voi uita... Sau și în moarte
Târâ-voi
sufletu’-n blestem
Închipuindu-mi
că am parte
De
tot ce-n viața asta chem.
Așa
îmi sper dintotdeauna
Darul
iubirii neprimit,
Ursita
face pe-a nebuna
Mințindu-mă
la infinit.
Dar
e frumos...și n-am pricină
Tristeții
să îi dau simbrie
Am
să mă nasc cândva, deplină,
În
lumea care-ți place ție.
