Scrisoare deschisă către ministrul Educaţiei. Ieşirea din Istorie

Ana Blandiana

De unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la istorie)?

Domnului Adrian Curaj. ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Stimate Domnule Ministru,

Sunt ani de zile de când marii istorici ai țării își fac datoria ieșind în spațiul public pentru a atrage atenția și a protesta îm­potriva eliminării treptate a istoriei na­țio­nale din programele școlare, atât prin scăderea numărului orelor de istorie, cât și prin predarea ei integrată în istoria universală. Încearcă să se opună astfel unei curricula prin care se transmite elevilor nu capacitatea de rezistență, uneori eroică, a strămoșilor lor, care și-au păstrat identitatea în această vatră pe deasupra căreia se bat dintotdeauna munții în capete, ci dimpotrivă, lipsa noastră de importanță în concertul asurzitor al lumii, condiția de epigoni ai unei istorii atât de insignifiante, încât abia dacă merită menționată. Și astfel se completează spălarea creierelor programată în comunism pentru crearea „omului nou“, omul fără memorie, care nu trebuie să știe nici de unde vine, nici cine a fost, ca să poată fi ușor manipulat și împins în direcția dorită. Faptul că această direcție s-a schimbat nu schimbă esența demersului, ci îl face mai înspăimântător.

Timp de 18 ani am încercat prin Școala de Vară de la Sighet să contracarăm, pe măsura puterilor noastre, acest proces de degradare intelectuală și de deznaționalizare. Cele câteva mii de adolescenți care au absolvit-o au ascultat mari istorici, sociologi, filozofi, români și străini (care uneori ne respectau mai mult decât ne respectam noi înșine), au pus întrebări și au primit răspunsuri, au petrecut ore și ore în Muzeul Memorial, descoperind modele, mândria de a avea ce continua și datoria de a construi o punte intelectuală și morală peste hiatusul comunist. Memorialul se dovedea, așa cum ne-am dorit, un drum prin trecut spre viitor. E adevărat că, pe parcursul celor mai bine de trei lustri, atenția noastră îndreptată asupra elevilor numeroși care se prezentau la testul de admitere al școlii descoperea cu tristețe o scădere îngrijorătoare a nivelului de cunoștințe dobândite în gimnaziu și în liceu, care făcea tot mai dificilă adaptarea la formatul Școlii de la Sighet.

În acești 18 ani ne-am adresat în mai multe rânduri Ministerului Educației încercând să convingem și să oprim degradarea. Ultimul dintre memorii a fost scris chiar de profesorii de istorie din învățământul preuniversitar care au participat în iulie 2012 la a XV-a ediție a Școlii de Vară, memoriu în care își prezentau nu numai îngrijorarea și revolta în fața degradării materiei de învățământ, ci și propunerile de profe­sioniști pentru remedierea situației. Răspunsul ministerului anunța noi planuri de învățământ și planuri școlare. Între timp, au mai fost introduse și perimate câteva.

Iar acum ne aflăm în fața unei noi reforme. De data aceasta, radicală. Un moment pe care n-aș fi fost în stare să mi-l imaginez nici în cea mai pesimistă dintre perspective, momentul în care problema istoriei ca obiect de studiu în gimnaziu și liceu s-a rezolvat definitiv prin scoaterea lui din cărțile de școală. În manualele anilor următori vom căuta zadarnic istoria, înlocuită cu sintagma „educație pentru societate“ și amestecată cu alte câteva materii, dar rămânând tot cu o oră pe săptămână.

Cu câțiva ani în urmă, pe vremea când era comisar european, d-l Dacian Cioloș m-a impresionat prin îndelunga atenție cu care a vizitat expoziția dedicată Memorialului de la Sighet, deschisă în Parlamentul European de la Bruxelles în octombrie 2011. Era dovada unui interes intelectual și moral autentic și a unui respect pentru Istorie, nepotrivit cu această „reformă“ incredibilă care își închipuie că este corectă politic.

De altfel, într-un document al Consiliului Europei din 1997, intitulat chiar Consiliul Europei și Istoria în școală, se spune: „Este legitim ca programa de istorie să fie considerată un mijloc de dezvoltare și menținere a unui sentiment de identitate națională“.

Și atunci, de unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la istorie)? Ce îi îndreptățește, ce ideal le permite să șteargă trecutul din mintea generațiilor viitoare, scoțându-și în felul acesta propriul popor din istorie? În tradiția românească, matematicienii erau mari intelectuali umaniști și chiar mari poeți (este destul să ne gândim la Dan Barbilian, Traian Lalescu, Octav Onicescu, Grigore Moisil, Solomon Marcus). Și atunci cine le dă dreptul să transforme matematica într-un rival favorizat al culturii umaniste, pregătind astfel viitorul post-cultural al unor mulțimi de roboți?

Dumnezeu m-a făcut să observ cu precădere partea plină a paharului, dacă există. Acum ea constă în speranța că, alături de impresionantele proteste ale Academiei Române și ale Facultăților de Istorie din București, Cluj și Iași, elitele și toți oamenii responsabili ai acestei țări se vor împotrivi și vor reuși să interzică această castrare a identității viitoarelor generații, dacă nu din patriotism, cel puțin din dragostea pentru copiii lor, care, desprinși de memoria culturală a trecutului, se vor pierde fără sentimente și fără speranță în gaura neagră a unui viitor tot mai virtual, tot mai inuman.

Cu stimă,

ANA BLANDIANA
București, 15 februarie 2016

Cine eşti, domnule Ponta?

Cristian ANDREI

Când se va uita în oglindă, Victor Ponta va trebui să răspundă la întrebarea cine este. Ce îl defineşte. Nu poţi să-ţi ghidezi întreaga viaţă politică după ce crezi tu că vor cetăţenii. Tu, în interiorul tău, trebuie să crezi în ceva, să ai propriile valori. Şi pe baza lor să acţionezi.


O criză profundă străbate PSD de sus până jos, o undă de şoc se resimte încontinuu. Iar cauzele trebuie privite la vârful partidului, unde Victor Ponta se află într-o criză de identitate şi personalitate. Votul masiv din 16 noiembrie a fost ca o lovitură de tren pentru Ponta. O spune fostul său partener, Crin Antonescu. Lovitura primită de Ponta a fost una morală, un vot de blam la adresa tiparului său de om politic.


PSD nu a pierdut doar alegerile prezidenţiale, ci şi-a pierdut identitatea. Prima întrebare pentru pesedişti ar fi: cine este PSD? De ce liderul său a pierdut o bătălie la peste un milion de voturi, deşi partidul a dat totul pentru el? Cine a greşit, partidul sau liderul?


Principala problemă a lui Ponta nu a fost că a pierdut alegerile, ci că nimeni nu ştie în ce crede, ce vrea să facă în viitor. Nici măcar baza partidului nu poate răspunde la acest lucru. Care sunt valorile şi principiile care stau la baza construcţiei sale ca om şi ca politician. Ponta este un tânăr care a crezut că poate fi de stânga şi de dreapta, că exacerbarea anti-băsimului dincolo de orice limită este calea spre succes, un politician dependent de sondaje şi consilierii care îl ghidează, un lider urcat pe umerii unei maşini de propagandă care a împroşcat cu atacuri mizere adversarii.


A crezut că dualismul – duplicitatea sa ţin loc de esenţă, că lipsa sa de credinţă în ceva cu adevărat nu va deveni vizibilă. Că aroganţa te scuteşte de răspunsuri, că mişto-ul şi ironia pot ascunde lipsa unei viziuni, că servilismul interesat al multora îl ajută. A găsit duşmani acolo unde nu erau, a inventat ”manipulări de presă”, a ajuns să simtă că oricine îl contrazice îi este automat duşman, că oricine nu îl susţine este doar un băsist. Sindromul şefului care începe să se creadă atotştiutor şi vede în jurul său numai conspiraţii.


Ponta este imaginea dualităţii, a falsului, a neasumării responsabilităţii. Tânăr rebel după Revoluţie participă la mineriadă alături de mama sa, dar se înscrie în partidul lui Iliescu după anii 2000. Recunoaşte că o face din oportunism pentru carieră. În tinereţea politică vorbeşte despre corupţie şi reformarea partidului, dar ajunge ca după cinci ani de mandat să promită tot reformarea partidului. A plagiat lucrarea de doctorat, a negat totul cu vehemenţă pentru ca apoi să renunţe teatral la titlul de doctor chiar pe Facebook. A fost prins minţind şi nu a recunoscut vreodată acest lucru.


La finalul campaniei electorale i-am transmis premierului că este mult prea tânăr pentru a participa la emisiuni în care i se aduc ode. Nu a răspuns niciodată. Apropiaţii săi vorbesc despre comunistul Iliescu. În vestuţa sa de candidat la prezidenţiale, Ponta a părut uneori mai bătrân decât Ion Iliescu. Fostul preşedinte credea în ceva, Ponta a fost doar o imagine construită. 


Victor Ponta a devenit dependent de puterea pe care o deţine, nu poate renunţa la ea pentru că s-ar sinucide politic. A încercat să-şi cumpere respectul, iar acolo unde nu a reuşit să cumpere a încercat să intimideze.


Când se va uita în oglindă, Ponta va trebui să răspundă la întrebarea cine este. Ce îl defineşte. Nu poţi să-ţi ghidezi întreaga viaţă politică după ce crezi tu că vor cetăţenii. Tu, în interiorul tău, trebuie să crezi în ceva, să ai propriile valori. Să spui cinstit dacă ai lucrat sau nu pentru SIE.


Când într-un sondaj IRES 69% dintre respondenţi apreciază alegerile prezidenţiale drept ”evenimentul pozitiv al anului 2014”, rămâne ca premierul să se gândească foarte bine ce îl recomandă să stea în fruntea Palatului Victoria. Cele 5,3 milioane de voturi sunt ale partidului, nu ale candidatului care a obţinut cea mai ruşinoasă înfrângere din istoria PSD.

Întrebarea fundamentală rămâne: în ce crezi, domnule Victor Ponta, în afara de necesitatea menţinerii puterii? Cine eşti cu adevărat şi ce vrei?

Candidatura Monicăi Macovei şi susţinerea României profunde

Petre M. Iancu

E salutară candidatura Monicăi Macovei? Sau, dimpotrivă, regretabilă? Ce şanse ar putea avea fostul ministru al justiţiei? Şi ce risc îşi asumă?

Monica Macovei s-a hotărât să candideze la preşedinţia României. Fostul ministru al justiţiei, autorul reformelor care, pentru prima dată în istoria României i-au eliberat pe magistraţi de ingerinţe politice, deschizând drumul condamnării marilor corupţi specializaţi în devalizarea ţării şi a aderării ţării la UE le-a luat multora o piatră de pe inimă.

Absenteismul tot mai pronunţat care a umbrit toate consultările electorale din ultimii ani s-a datorat între altele descurajării şi lehamitei politice marcând grupuri din ce în ce mai ample ale unei populaţii care, dezinformată sistematic, a încetat să creadă că se mai poate schimba ceva în România.

Un substanţial segment de nonalegători l-a dat sentimentul că românul e condamnat în veci pururi să aleagă răul cel mai mic, în loc să i se dea în fine posibilitatea să voteze din toată inima pentru un proiect realmente benefic pentru ţară.

Sastisiţi de o clasă politică profund coruptă, mulţi vor un vot anti-sistem. Percepută de partea neîndoctrinată şi neintoxicată propagandistic a păturii active, dinamice şi reformiste a clasei de mijloc ca fiind un candidat anti-sistem, Monica Macovei pare acestui segment al societăţii soluţia ideală.

Un proiect benefic

N-am nici o umbră de îndoială că proiectul Monicăi Macovei ar fi, odată aplicat, extrem de profitabil pentru ţară. Judecând conform declaraţiilor şi biografiei ei politice, acest proiect include în mod necesar o continuare în ritm alert a reformării României, asigurarea independenţei justiţiei, a separării puterilor şi deci a statului de drept, consolidarea democraţiei şi protejarea ei fermă de o subminare oligarho-kaghebistă.

Toate aceste obiective sunt stringente. România are nevoie de reforme ca de aer pentru a-şi promova credibil deopotrivă climatul de afaceri şi investiţiile, deci, economia, dar şi libertatea, democraţia şi apartenenţa la alianţele occidentale.

În faţa ameninţării reprezentate de desfiinţarea ori torpilarea celor mai performante instituţii de forţă româneşti, între care DNA, ANI, CCR şi SRI, care ar servi interesului oligarhilor ex-securişti şi al baronetului de partid şi de stat, ca şi al Moscovei, o preşedinţie a Monicăi Macovei ar fi balsam. Ar fi, în orice caz, balsam pentru sufletul românilor care doresc o Românie concomitent liberă şi prosperă, ferm ancorată în alianţele ei occidentale, la adăpost de o reşută în totalitarism şi apărată de o eventuală destabilizare de genul celor promovate de Rusia la graniţele fostului imperiu sovietic.

Impedimente

Dar pentru ca această candidatură să aibă succes ar fi nevoie nu doar de sprijinul unui aparat de partid în stare să-i poarte imaginea în cătune şi să-i apere votul de canibalizarea în localurile de vot, ci şi de o largă susţinere populară. Din raţiuni ce ar merita analizate riguros, Monica Macovei n-a obţinut-o nici măcar în sânul propriului ei partid.

Această nereuşită se datorează, nu în ultimul rând, incompletei de-fesenizări a PDL. Pe de altă parte, e consecinţa masivei propagande şi sistematicelor campanii dezinformatoare cărora, alături de alţi actori politici de prim rang ai reformelor româneşti demarate în ajunul aderării la NATO şi Uniunea Europeană, le-a căzut victimă fostul ministru al justiţiei.

Monica Macovei nu e oligarh, nu dispune de un imperiu mediatic şi de televiziuni proprii, de felul celor care, aflate în stăpânirea fostului informator al securităţii, Dan Voiculescu, alias Felix, ori a rudelor sale au denigrat-o în fel şi chip. Cum ar putea ea ajunge să-şi etaleze programul şi personalitatea dincolo de limitele publicităţii internaute? Posibilităţile ei de comunicare sunt sever îngrădite.

Dezinformat intens, supus ani la rând celor mai josnice manevre manipulatoare, electoratul român n-are integral acces la Facebook, la alte reţele de socializare, la spaţiul digital, la multe surse independente de informare spre a repeta performanţa celui american. Care, e-adevărat, a reuşit să-şi bată joc de prejudecăţi, alegându-l pe Obama, după o campanie electorală masiv axată pe resursele internautice.

Ideea de reformă şi riscul asumat

Pe de altă parte, candidatura ei, principial cât se poate de salutară, va fărâmiţa o opoziţie oricum grevată de o neostoită şi regretabilă dezbinare. Alături de Klaus Johannis, Cătălin Predoiu, Cristian Diaconescu şi MRU, Monica Macovei îşi va disputa, până la urmă, acelaşi electorat.

Solida ei credibilitate internă şi externă în materie de reformism, de luptă anticorupţie, de anti-traseism şi de apărare a independenţei justiţiei îi asigură Monicăi Macovei o poziţie tare, net mai puternică, în multe privinţe, decât ale contracandidaţilor ei.
Inevitabil, această situare privilegiată va antrena multiple atacuri sub centură împotriva ei. Totodată, comparaţiile reciproce inadecvate şi atacurile mutuale, eventual ad hominem, ale candidaţilor dreptei riscă să ia proporţii.

Responsabilitatea pentru aceste urmări, de natură să-l bucure pe Victor Ponta şi pe toţi ai săi nu revine decât parţial Monicăi Macovei şi refuzului ei de a concura în interiorului propriului partid, PDL, pentru candidatura la prezidenţiale.

Partea leului din vină trebuie atribuită nepriceperii unor Vasile Blaga şi Klaus Johannis de a o integra pe Monica Macovei şi pe reformiştii din tabăra băsistă într-o echipă comună. Altfel spus, candidatura Monicăi Macovei e primul eşec de anvergură al lui Klaus Johannis şi al celor ce-l susţin în confruntarea pentru cucerirea fotoliului prezidenţial.

Dar, dincolo de noua rupere a frontului anti-PSD-ist, Monica Macovei îşi asumă, la rândul ei, o grea povară. Contrapunct posibil la dezirabila ei victorie ar fi o înfrângere categorică, de natură să discrediteze ideea de reformă, promovată şi simbolizată de candidatura ei.


Pentru libertatea românilor, o atare înfrângere zdrobitoare ar fi de-a dreptul tragică. Rămâne doar de sperat ca alegătorii din ţară şi străinătate să se mobilizeze masiv în favoarea Monicăi Macovei, iar ea să găsească resursele necesare să câştige susţinerea României profunde.