O POVESTE A NEAMULUI NOSTRU

Ana Blandiana

În timp ce se desfășura pasionanta dispută dintre adversarii și susținătorii prezenței în școli a orelor de religie (încheiată, firesc, prin categorica victorie a susținătorilor), m-am gândit că în paralel ar fi fost de bun-simț să aibă loc și o dezbatere națională despre orele de Istorie, atât de năpăstuite, începând din anul 1999, de o programă ineptă și de un volum săptămânal extrem de redus, mai redus, chiar, decât cel din anii comunismului.

Istoria Românilor este chinuită, din cauza nefastei  doctrine a „integrării”, într-un pat al lui Procust care-i exasperează pe profesori și-i îndepărtează pe elevi de pasionanta „poveste a neamului nostru”, cum se numea manualul auxiliar propus în perioada interbelică.

Fiecare popor european își are propria istorie, cu biruințele ei exultante și cu suferințele ei rodnice. Căci – așa cum Învierea Mântuitorului a fost preludată de urcarea pe Cruce, Dumnezeul Popoarelor a împărțit fiecărei istorii laice martirii care prin asumarea jertfei au motivat victoriile ulterioare.

Din păcate, pedagogii de azi standardizează manualele naționale, care încep să semene între ele ca niște picături de apă. Același limbaj de lemn, același joc de-a șotronul printre evenimente când de ieri, când de alaltăieri, când de azi. Dacă în țările occidentale fenomenul este mai puțin dăunător, căci istoriile lor recente au fost asemănătoare, ca nişte autostrăzi netede și moderne, în țările bântuite de comunismul devastator și decivilizator, cu istoria trecând printre gropi și hârtoape, manualul integraționist, mai mult conceptual decât evenimențional, duce la o spălare a creierelor și chiar la pierderea identității naționale a tinerelor generații.

Citind cartea lui Valentin Hossu-Longin intitulată „Mantaua Iancului” (Editura Betta, 2014), mi-am reamintit de acea „poveste a neamului nostru” prin lectura căreia părinții și bunicii mei și-au format conștiința patriotică. Patriotismul nu era, ca azi, o noțiune detestabilă, deteriorată fie de „politicienii corecți”, fie de demagogii populiști. El era sufletul unor generații care își predau una alteia ștafeta tradițiilor.

Prezentarea lui Avram Iancu este precedată de trecerea în revistă a eroilor care, în Munții Apuseni, au apărat această cetate de piatră, inexpugnabilă, cu prețul propriei vieți: Decebal, Horia, Cloșca, Crișan. Apoi „Crăișorul” este portretizat prin ample citate din scrierile contemporanilor: Papiu Harian, Șterca-Șuluțiu, Aron Densușianu, Simion Bărnuțiu, Alexandru Ciurileanu, Iudita Secula, Francisc Hossu-Longin (avocatul memorandist din familia căruia provine autorul). Luptătorul înfrânt prin trădare de Imperiul care, la început se aliase pentru ca, în schimb, să smulgă de la grofi drepturi pentru moții lui, apare în postura eroului intransigent până la tragism, care refuză recompensele de orice fel, fie ele decorații sau funcții. Este exact ceea ce văzuse în Avram Iancu romancierul Liviu Rebreanu sau marele istoric Silviu Dragomir, cel care și-a folosit ultimii anii de viață de după eliberarea din închisoarea de la Sighet pentru elaborarea unei magnifice monografii. Printre cei des citați se numără și profesorul Pompiliu Teodor cu a sa culegere „Avram Iancu în memorialistică” (Editura Dacia, 1972).

Dacă Valentin Hossu-Longin închină partea întâi a lucrării staturii tragice a Iancului, în continuare el adaugă capitole asupra istoriei Munților Apuseni, detaliind cu extremă minuție luptele dacilor cu romanii, măreţia celor două Sarmizegetuse, figura arheologului Hadrian Daicoviciu, descălecările maramureșene, peregrinările lui Eminescu și, ca un corolar, desfășurarea Marii Adunări de Unire cu Ţara de la 1 Decembrie
1918.

Cât de frumoase sunt aceste „povești”, în sensul sublim al cuvântului, care ar putea ține loc de manual într-o lume și într-o vreme care duc atâta nevoie de modele!

Scrisoare deschisă către ministrul Educaţiei. Ieşirea din Istorie

Ana Blandiana

De unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la istorie)?

Domnului Adrian Curaj. ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Stimate Domnule Ministru,

Sunt ani de zile de când marii istorici ai țării își fac datoria ieșind în spațiul public pentru a atrage atenția și a protesta îm­potriva eliminării treptate a istoriei na­țio­nale din programele școlare, atât prin scăderea numărului orelor de istorie, cât și prin predarea ei integrată în istoria universală. Încearcă să se opună astfel unei curricula prin care se transmite elevilor nu capacitatea de rezistență, uneori eroică, a strămoșilor lor, care și-au păstrat identitatea în această vatră pe deasupra căreia se bat dintotdeauna munții în capete, ci dimpotrivă, lipsa noastră de importanță în concertul asurzitor al lumii, condiția de epigoni ai unei istorii atât de insignifiante, încât abia dacă merită menționată. Și astfel se completează spălarea creierelor programată în comunism pentru crearea „omului nou“, omul fără memorie, care nu trebuie să știe nici de unde vine, nici cine a fost, ca să poată fi ușor manipulat și împins în direcția dorită. Faptul că această direcție s-a schimbat nu schimbă esența demersului, ci îl face mai înspăimântător.

Timp de 18 ani am încercat prin Școala de Vară de la Sighet să contracarăm, pe măsura puterilor noastre, acest proces de degradare intelectuală și de deznaționalizare. Cele câteva mii de adolescenți care au absolvit-o au ascultat mari istorici, sociologi, filozofi, români și străini (care uneori ne respectau mai mult decât ne respectam noi înșine), au pus întrebări și au primit răspunsuri, au petrecut ore și ore în Muzeul Memorial, descoperind modele, mândria de a avea ce continua și datoria de a construi o punte intelectuală și morală peste hiatusul comunist. Memorialul se dovedea, așa cum ne-am dorit, un drum prin trecut spre viitor. E adevărat că, pe parcursul celor mai bine de trei lustri, atenția noastră îndreptată asupra elevilor numeroși care se prezentau la testul de admitere al școlii descoperea cu tristețe o scădere îngrijorătoare a nivelului de cunoștințe dobândite în gimnaziu și în liceu, care făcea tot mai dificilă adaptarea la formatul Școlii de la Sighet.

În acești 18 ani ne-am adresat în mai multe rânduri Ministerului Educației încercând să convingem și să oprim degradarea. Ultimul dintre memorii a fost scris chiar de profesorii de istorie din învățământul preuniversitar care au participat în iulie 2012 la a XV-a ediție a Școlii de Vară, memoriu în care își prezentau nu numai îngrijorarea și revolta în fața degradării materiei de învățământ, ci și propunerile de profe­sioniști pentru remedierea situației. Răspunsul ministerului anunța noi planuri de învățământ și planuri școlare. Între timp, au mai fost introduse și perimate câteva.

Iar acum ne aflăm în fața unei noi reforme. De data aceasta, radicală. Un moment pe care n-aș fi fost în stare să mi-l imaginez nici în cea mai pesimistă dintre perspective, momentul în care problema istoriei ca obiect de studiu în gimnaziu și liceu s-a rezolvat definitiv prin scoaterea lui din cărțile de școală. În manualele anilor următori vom căuta zadarnic istoria, înlocuită cu sintagma „educație pentru societate“ și amestecată cu alte câteva materii, dar rămânând tot cu o oră pe săptămână.

Cu câțiva ani în urmă, pe vremea când era comisar european, d-l Dacian Cioloș m-a impresionat prin îndelunga atenție cu care a vizitat expoziția dedicată Memorialului de la Sighet, deschisă în Parlamentul European de la Bruxelles în octombrie 2011. Era dovada unui interes intelectual și moral autentic și a unui respect pentru Istorie, nepotrivit cu această „reformă“ incredibilă care își închipuie că este corectă politic.

De altfel, într-un document al Consiliului Europei din 1997, intitulat chiar Consiliul Europei și Istoria în școală, se spune: „Este legitim ca programa de istorie să fie considerată un mijloc de dezvoltare și menținere a unui sentiment de identitate națională“.

Și atunci, de unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la istorie)? Ce îi îndreptățește, ce ideal le permite să șteargă trecutul din mintea generațiilor viitoare, scoțându-și în felul acesta propriul popor din istorie? În tradiția românească, matematicienii erau mari intelectuali umaniști și chiar mari poeți (este destul să ne gândim la Dan Barbilian, Traian Lalescu, Octav Onicescu, Grigore Moisil, Solomon Marcus). Și atunci cine le dă dreptul să transforme matematica într-un rival favorizat al culturii umaniste, pregătind astfel viitorul post-cultural al unor mulțimi de roboți?

Dumnezeu m-a făcut să observ cu precădere partea plină a paharului, dacă există. Acum ea constă în speranța că, alături de impresionantele proteste ale Academiei Române și ale Facultăților de Istorie din București, Cluj și Iași, elitele și toți oamenii responsabili ai acestei țări se vor împotrivi și vor reuși să interzică această castrare a identității viitoarelor generații, dacă nu din patriotism, cel puțin din dragostea pentru copiii lor, care, desprinși de memoria culturală a trecutului, se vor pierde fără sentimente și fără speranță în gaura neagră a unui viitor tot mai virtual, tot mai inuman.

Cu stimă,

ANA BLANDIANA
București, 15 februarie 2016

A. BLANDIANA: ÎN 1989 A FOST LOVITURĂ DE STAT

Dorina Lascăr

Ana Blandiana

Dorina Lascăr:
„Mă jur, de astăzi nu te mai iubesc/dar când îți văd privirile senine/și zâmbetul copilăresc/ mă jur să nu te mai iubesc de mâine!”, este poezia Anei Blandiana care ne-a marcat adolescența înainte de 1989. Prezența activă a poetei în zilele lui Decembrie 1989 ne-a făcut s-o iubim și mai mult. O persoană aparent fragilă dar atât de puternică.  Poeta a acordat un interviu postului Realitatea TV, iar jurnalistul Rareș Bogdan a încercat să afle detalii neștiute despre Revoluția din 1989 despre care Blandiana spune că a fost ”lovitură de stat”.


Ana Blandiana:
În 20 decembrie 1989 eram la București, iar în 19 primisem un telefon din Timișoara. Era o întâmplare, telefoanele ba mergeau, ba nu mergeau. Și primisem un telefon care ne spunea “avem nevoie de medicamente, pansamnete, Rivanol și de antibiotice, pentru că nu mai vrem să ducem în spitale răniții, acolo au fost omorâți. Au fost duși pentru o rană la picior și au fost găsiți împușcați în cap”.

În noapte din 19 decembrie spre 20, am umblat la tot felul de doctori. Unora, pe care îi cunoșteam, le spuneam adevărul, altora că e mama bolnavă, pentru că aveam nevoie de rețete pentru antibiotice. Am făcut rost de rețete și am fost la o farmacie în dimineața de 20 decembrie, am dat rețetele și banii și am spus “și multe pansamente și Rivanol”. M-a întrebat câte. Eram cu soțul meu și noi nu am știut să spunem câte. Aveam un geamantan la noi. Atunci a fost prima oară în viață când mi-am dat seama că solidaritatea este posibilă. Farmacista m-a privit și m-a întrebat: “Este o rană mare?”. Și eu am zis că este foarte mare. Și atunci ea și-a dat seama și ne-a dat baloturi întregi fără să ne ia bani. Am pus tot în geamantan și am vrut să-l trimitem la Timișoara. Dar în clipa în care urma să dăm geamantanul, am primit un telefon de la Timișoara că armata a trecut de partea revoluționarilor și că Timișoara este primul oraș liber de comunism.

În 21 decembrie a fost complicat. Am deschis televizorul dimineața. Am plecat de acasă imediat după încheierea transmisiei și am luat-o la fugă spre Piața Palatului, pe Transilvaniei. Dar, apropiindu-ne de Biserica Sfântul Iosif, nu am mai putut înainta, pentru că veneau foarte mulți oameni în fugă spre noi. Și noi întrebam ce s-a întâmplat. “Nu aveți decât să mergeți”, ne spuneau oamenii, nu aveau timp să se oprească să ne explice. Dar acolo, la biserică, era deja un cordon și nu se mai putea trece. Pe vremea aceea, acolo întorcea un tramvai, care atunci când întorcea încetinea. Am sărit în tramvai și odată cu noi a sărit și un băiat care venea dinspre Piața Palatului și care ne-a povestit ce s-a întâmplat. Am ajuns la capăt undeva în Piața Chibrit. Ne-am întors, iar pe drum ne-am mai întâlnit cu niște cunoștințe. Întâmplarea ciudată a fost că am ajuns în Piața Romană când se întuneca.

Nu mai era nimeni pe stradă. Înainte de Piața Romană erau grupuri de polițiști, jandarmi, oameni îmbrăcați în uniforme, care nu ne spuneau nimic. Am vrut să ne întoarcem, dar ne-am gândit că o să fim mai suspecți dacă ne întoarcem. Ne-au cerut buletinele mie și soțului meu. Soțul meu a scos buletinul, însă eu am început să mi-l caut în geantă. În timp ce căutam buletinul, a venit în fugă un tânăr îmbrăcat în haine de Gărzi Patriotice și a spus “Arestați-o, arestați-o! A fost și ea aici!”. Nu mi-a venit să cred! În primul rând, nu era adevărat. Din fericire pentru noi, ofițerul a fost cumsecade și, între timp, mi-am găsit și buletinul. S-a uitat la noi foarte adânc și a spus “Întradevăr n-ați fost?”. Și noi i-am zis că nu, iar el a spus “Plecați și sper să nu ne mai întâlnim!”.


Dorina Lascăr:
Ce s-a întâmplat la Televiziunea Română?


Ana Blandiana:
Nu mi se părea încă nimic suspect. Îmi auzisem numele în piață, în data de 22 decembrie, înainte să plece Ceaușescu. Exista în piață o dubiță cu megafoane și cineva care spunea diverse nume, printre care era și al meu. Nu m-am simțit bine, aveam un fular foarte mare și m-am înfășurat mai bine, să nu cumva să mă vadă cineva. Începând din 22 decembrie, la prânz, a început să se transmită lista Consiliului Frontului, care mi s-a părut perfect normal, fiind extrem de provizoriu.

Am ajuns la Televiziune pentru că tot felul de prieteni îmi transmiteau că trebuie să mă duc acolo. M-am dus și, aflând că acel comandament este sus (la Televiziune se trăgea și pe scări), am urcat și am aflat că este Dan Marțian cel care conducea. Și am vrut să intru să întreb ce trebuie să facem. Mă opreau oamenii pe stradă și îmi spuneau că le-a murit copilul, că le-a luat foc casa, iar eu nu știam ce să le spun. El a fost extrem iritat de apariția mea și a soțului meu și ne-a întrebat ce căutam acolo. I-am zis că ne-a chemat la Televiziune să vorbim, dar că nu înțelegem nimic. El ne-a spus atunci “Duceți-vă acasă, veți fi chemați când va fi cazul!”.

Pe 26 decembrie am fost chemată, atunci a avut loc prima ședință a Consiliului Frontului. Atunci l-am cunoscut pe Ion Iliescu și pe restul. Nu-i cunoșteam decât pe Dinescu și puțin de tot pe Pleșu. Atunci am văzut-o pe doamna Cornea și tot atunci a venit la mine un domn care, înainte să-mi spună numele, mi-a spus “Tu vezi cum te porți, că avem planuri mari cu tine”. Spunându-mi “tu”, mi-a fost clar că este activist, activiștii spuneau “tu” tuturor. Eu i-am spus atunci că mă cheamă Ana Blandiana și l-am întrebat cum îl cheamă. El mi-a spus că să-mi văd de treaba mea, dar până la urmă mi-a zis că îl cheama Brucan. Pentru mine Brucan nu era un personaj pozitiv, era pur și simplu cel care scrisese scrisoarea celor șase, pe care o ascultasem la Europa Liberă și care mă șocase printr-o frază: “Nu pentru asta am înființat noi Securitatea”, adică nu ca să-i urmărească pe ei acum.

Faptul că în ’89 cineva se putea lăuda că a înființat Securitatea, mi s-a părut uluitor, o mare rușine. Asta era Brucan pentru mine. Faptul că și-a spus numele a fost un mare noroc. Spunându-și numele am avut noroc că de la început am spus “Dar pe mine nu mă întrebați?”.

Între timp am fost întrerupți de faptul că s-a anunțat începerea ședinței și ne-au dus într-o sală mare din Palatul Victoria, în care era o masă rotundă. A venit Iliescu, a dat mâna cu toată lumea, după care a ținut un mic discurs și a anunțat viitoarele structuri. În aceste structuri eu urma să fiu vicepreședinta acestui consiliu. Dar am spus nu. A urmat, jumătate de oră, perioada în care m-am maturizat politic cât în toată viața mea la un loc. Atunci am avut revelația că noi eram acolo să fim puși într-o vitrină, iar în spatele nostru să se întâmple lucruri pe care să le girăm fără să le cunoaștem.


Dorina Lascăr:
Când v-ați dat seama că s-a confiscat ceea ce oamenii au sperat când au ieșit în stradă?


Ana Blandiana:
Atunci eu am participat la patru ședințe și am demisionat, pe 28 sau 29 ianuarie. În toate aceste ședințe au avut loc confruntări. Eu am spus că “atunci când au venit comuniștii la putere au făcut niște stabilizări ca să ia banii celor care aveau bani și să pornească de la zero, nu vi se pare normal să facei o stabilizare ca securiștii să rămână fără bani și să pornească de la zero?”. Și mi-au spus ”Ce te bagi tu, nu te pricepi!”. Am demisionat în clipa în care s-a declarat intrarea în alegeri a acestui consiliu, care de fapt spunea de la început că e provizoriu, nu se pusese nicio clipă problema să devină partid. Eu n-am mai ajuns În CPUN. Doamna Cornea nu mai venise la ședințe de la cea de anul nou.


Dorina Lascăr:
De ce era nevoie de o Alianță Civică, care este motivul acestei alianțe?


Ana Blandiana:
Eu știu că a fost o lovitură de stat, dar întotdeauna am folosit cuvântul “revoluție”, pentru că eu cred că a fost și asta. Cei din Timișoara, din București. E clar că nu și-au dat viața pentru o lovitură de stat, chiar dacă erau și printrei ei unii, pentru că Dan Iosif știa bine că e o lovitură de stat și era și el acolo. Nu asta e problema. Problema este că imediat, la câteva zile dupa 22 decembrie, țara s-a rupt în felul următor: unii au continuat să strige jos Ceaușescu, iar alții au început să strige jos comunismul. Primii au preluat puterea, ceilalți au scris proclamația de la Timișoara și au creat Piața Universității. Piața Universității a fost locul unde s-a născut societatea civilă și unde societatea civilă și-a creat ideile. Era punctul 8 de la timișoara, legea lustrației, era reformă și adevăr. Cu aceste trei idei a mers Alianța Civică atâția ani și a scos lumea în stradă.

Adevăr înseamnă adevărul despre revoluție și mineriade. Eu cred că societatea românească, inclusiv cea de azi, este cum este și nu va ieși niciodată din acest tip de blestem dacă nu va răuși să lămurească cele două păcate fondatoare, cele două crime: crima și minciuna teroriștilor și crima și minciuna minerilor. Faptul că s-a redeschis procesul mineriadei nu este o inițiativă românească. Am fost obligați de hotărârea Tribunalului de la Strasbourg. Faptul că în mare viteză s-a terminat definitiv procesul revoluției, se datorează faptului că la Stasbourg acest proces nu este terminat.

Noi aveam aceste ideologii, aceste idei absolut clare. Mi se pare de neînchipuit că nu a existat reacție a societății civile de astăzi împotriva închiderii dosarului Revoluției. Acesta era un motiv de ieșit în stradă. Între timp s-a schimbat legislația românească, aducându-se pe același plan cu legislația europeană, iar crimele nu sunt prescriptibile. Deci, pentru cei 1.000 de morți din Revoluție nu e prea târziu să fie găsiți vinovații. Această hoție a tribunalelor românești este una profund incorectă și nu poate să te ducă decât la ideea că în România funcționează DNA-ul, nu justiția.


Dorina Lascăr:
Care este scenariul de astăzi: fiii securiștilor sau chiar ei conduc România și, de fapt, nu putem vorbi de o țară complet liberă sau există o dezamăgire și că oamenii au lăsat jos armele?


Ana Blandiana:
Cred că prima opțiune este mai probabilă, în sensul că în ceea ce privește dezamăgirea, aceasta pare depășită de generația tânără care nu știe deloc ce s-a întâmplat înainte.

Am fost șocată primind un mesaj pe pagina mea de Facebook care spunea: “Veniți cu noi la Revoluție, avem nevoie de dumneavoastră!”. Aceste ieșiri în stradă care au dus la căderea Guvernului Ponta, ca și ieșirile în stradă de la Roșia Montană, care au fost mai serioase, erau mai mult sau mai puțin întâmplătoare. Nu mi se pare normal să crezi că este o revoluție că ai ieșit în stradă, mi se pare normal să ieși în stradă mereu. Cred totuși că asta se va întâmpla. Ieșirea oierilor dovedește că începe să se perpetueze ideea că dacă cei de la putere fac ceva rău, trebuie să le fie frică. Asta înseamnă societatea civilă. Alianța Civică a ieșit 10 ani cu sute de mii de oameni. Alianța Civică a fost format de un grup de intelectuali, care erau, într-un fel, chiar o elită. Din inițiativa Asociației 15 decembrie și a Ligii Studenților a luat naștere Alianța Civică, cu membrii care veneau din toate zonele de vâr din România, oameni dispuși să se implice. A fost momentul în care intelectualitatea s-a transformat într-o intelectualitate care își gândește epoca și lumea în care trăiește.

Mă dezamăgește că nu s-a ieșit în stradă la închiderea dosarului Revoluției. Nu s-a terminat! Atâta timp cât rămâne această rana, nu s-a terminat. Despre liderii partidelor să nu vorbim. Nu cunosc un partid care să aibă nu interese, ci idei. Dar ceea ce mi se pare esențial, este clar că există o mare diferență dintre România de acum 25 de ani și România de azi. Gândiți-vă câte milioane au ieșit în stradă împotriva puterii de atunci, care nu a căzut. Acum au ieșit 30.000 și a căzut Ponta. Câștigul este că de acum încolo sper din toată inima că societatea civilă va ieși mereu și, încet, încet, se va și organiza. Asta e singura soluție.


Dorina Lascăr:
Ce ar trebui să facă tinerii din ziua de azi, cei care cred în libertate?


Ana Blandiana:
Primul lucru, ar trebui să învețe istorie. Să vă povestesc două întâmplări. La Sighet e un obicei frumos ca după bacalaureat elevii să vine cu flori și să treacă pe la memorialii. Și m-am nimerit odată acolo când a venit un asemenea grup. Și i-am condus prin memorial și când am ajuns la sala în care era vorba despre revolta din ’77 din Valea Jiului, le-am spus “Alți mineri decât cei de la mineriadă”. Și am avut impresia că acest cuvânt a căzut în gol. Am zis “Cine vrea să-mi spună ce înseamnă mineriada?”. S-a făcut liniște.

O altă întâmplare, la Universitatea Dimitrie Cantemir. O întâlnire cu studenții din anul IV și V, în care am folosit cuvântul “lustrație”. Și am întrebat cine îmi dă o definiție a lustrației și nimeni nu a știut să spună.


Este clar că școala este cea mai mare problemă a României. Din păcate nu este vorba numai despre România. În țara noastră interesul îl au, evident, politicienii care pot să manipuleze mai bine o masă de votanți care nu înțelege nimic, decât una care înțelege totul. Problema istoriei este problema Europei, nu numai a noastră.”