Scrisoare deschisă către ministrul Educaţiei. Ieşirea din Istorie

Ana Blandiana

De unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la istorie)?

Domnului Adrian Curaj. ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Stimate Domnule Ministru,

Sunt ani de zile de când marii istorici ai țării își fac datoria ieșind în spațiul public pentru a atrage atenția și a protesta îm­potriva eliminării treptate a istoriei na­țio­nale din programele școlare, atât prin scăderea numărului orelor de istorie, cât și prin predarea ei integrată în istoria universală. Încearcă să se opună astfel unei curricula prin care se transmite elevilor nu capacitatea de rezistență, uneori eroică, a strămoșilor lor, care și-au păstrat identitatea în această vatră pe deasupra căreia se bat dintotdeauna munții în capete, ci dimpotrivă, lipsa noastră de importanță în concertul asurzitor al lumii, condiția de epigoni ai unei istorii atât de insignifiante, încât abia dacă merită menționată. Și astfel se completează spălarea creierelor programată în comunism pentru crearea „omului nou“, omul fără memorie, care nu trebuie să știe nici de unde vine, nici cine a fost, ca să poată fi ușor manipulat și împins în direcția dorită. Faptul că această direcție s-a schimbat nu schimbă esența demersului, ci îl face mai înspăimântător.

Timp de 18 ani am încercat prin Școala de Vară de la Sighet să contracarăm, pe măsura puterilor noastre, acest proces de degradare intelectuală și de deznaționalizare. Cele câteva mii de adolescenți care au absolvit-o au ascultat mari istorici, sociologi, filozofi, români și străini (care uneori ne respectau mai mult decât ne respectam noi înșine), au pus întrebări și au primit răspunsuri, au petrecut ore și ore în Muzeul Memorial, descoperind modele, mândria de a avea ce continua și datoria de a construi o punte intelectuală și morală peste hiatusul comunist. Memorialul se dovedea, așa cum ne-am dorit, un drum prin trecut spre viitor. E adevărat că, pe parcursul celor mai bine de trei lustri, atenția noastră îndreptată asupra elevilor numeroși care se prezentau la testul de admitere al școlii descoperea cu tristețe o scădere îngrijorătoare a nivelului de cunoștințe dobândite în gimnaziu și în liceu, care făcea tot mai dificilă adaptarea la formatul Școlii de la Sighet.

În acești 18 ani ne-am adresat în mai multe rânduri Ministerului Educației încercând să convingem și să oprim degradarea. Ultimul dintre memorii a fost scris chiar de profesorii de istorie din învățământul preuniversitar care au participat în iulie 2012 la a XV-a ediție a Școlii de Vară, memoriu în care își prezentau nu numai îngrijorarea și revolta în fața degradării materiei de învățământ, ci și propunerile de profe­sioniști pentru remedierea situației. Răspunsul ministerului anunța noi planuri de învățământ și planuri școlare. Între timp, au mai fost introduse și perimate câteva.

Iar acum ne aflăm în fața unei noi reforme. De data aceasta, radicală. Un moment pe care n-aș fi fost în stare să mi-l imaginez nici în cea mai pesimistă dintre perspective, momentul în care problema istoriei ca obiect de studiu în gimnaziu și liceu s-a rezolvat definitiv prin scoaterea lui din cărțile de școală. În manualele anilor următori vom căuta zadarnic istoria, înlocuită cu sintagma „educație pentru societate“ și amestecată cu alte câteva materii, dar rămânând tot cu o oră pe săptămână.

Cu câțiva ani în urmă, pe vremea când era comisar european, d-l Dacian Cioloș m-a impresionat prin îndelunga atenție cu care a vizitat expoziția dedicată Memorialului de la Sighet, deschisă în Parlamentul European de la Bruxelles în octombrie 2011. Era dovada unui interes intelectual și moral autentic și a unui respect pentru Istorie, nepotrivit cu această „reformă“ incredibilă care își închipuie că este corectă politic.

De altfel, într-un document al Consiliului Europei din 1997, intitulat chiar Consiliul Europei și Istoria în școală, se spune: „Este legitim ca programa de istorie să fie considerată un mijloc de dezvoltare și menținere a unui sentiment de identitate națională“.

Și atunci, de unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la istorie)? Ce îi îndreptățește, ce ideal le permite să șteargă trecutul din mintea generațiilor viitoare, scoțându-și în felul acesta propriul popor din istorie? În tradiția românească, matematicienii erau mari intelectuali umaniști și chiar mari poeți (este destul să ne gândim la Dan Barbilian, Traian Lalescu, Octav Onicescu, Grigore Moisil, Solomon Marcus). Și atunci cine le dă dreptul să transforme matematica într-un rival favorizat al culturii umaniste, pregătind astfel viitorul post-cultural al unor mulțimi de roboți?

Dumnezeu m-a făcut să observ cu precădere partea plină a paharului, dacă există. Acum ea constă în speranța că, alături de impresionantele proteste ale Academiei Române și ale Facultăților de Istorie din București, Cluj și Iași, elitele și toți oamenii responsabili ai acestei țări se vor împotrivi și vor reuși să interzică această castrare a identității viitoarelor generații, dacă nu din patriotism, cel puțin din dragostea pentru copiii lor, care, desprinși de memoria culturală a trecutului, se vor pierde fără sentimente și fără speranță în gaura neagră a unui viitor tot mai virtual, tot mai inuman.

Cu stimă,

ANA BLANDIANA
București, 15 februarie 2016

Un studiu al Harvard, care a durat 75 de ani, arată de ce au nevoie bărbaţii pentru a fi fericiţi

În anul 1938, Universitatea Harvard a pornit un studiu ambiţios, care a urmărit 268 de bărbaţi (începând din perioada studenţiei) pe durata a 75 de ani; studiul este recunoscut ca fiind cel mai lung de felul său din istoria cercetării directe a evoluţiei umane. Scopul studiului era să stabilească, cât mai corect posibil, ce factori contribuie cel mai mult la o existenţă umană înfloritoare.

Studiul a combinat domenii (fiziologie, psihologie, antropologie) şi a adunat date variate, de la tipul de personalitate şi nivelul de inteligenţă la obiceiuri legate de consumul de alcool, relaţiile de familie sau chiar lungimea scrotului. Anul trecut, George Vaillant, care a condus studiul timp de mai bine de trei decenii, a publicat rezultatele acestuia în mass-media americana.

Studiul început în 1938 a urmărit peste 200 de bărbaţi, începând din anii studenţiei şi ajungând la vârsta a treia şi a ajutat cercetătorii să înţeleagă maturizarea adultă şi ce te ajută, ca bărbat, să trăieşti fericit după convenţionala pensionare. Analizând aspecte diverse ale vieţii bărbaţilor, de la relaţii, la politică şi religie și de la consumul de alcool la strategii de a face faţă unor probleme, studiul a oferit rezultate interesante:

– vieţile noastre continuă să evolueze şi în anii de pe urmă, care adesea se dovedesc o perioadă mai împlinită decât cele de dinainte;

– bărbaţii care se descurcă bine la vârsta a treia nu au avut, în mod obligatoriu, şi acelaşi succes la vârsta a doua sau viceversa;

– este posibil să îţi revii după o copilărie nefericită, dar amintirea unei copilării fericite este o sursă de putere şi energie pentru întreaga viaţă;

– căsătoriile aduc mai multă satisfacţie abia după vârsta de 70 de ani;

– îmbătrânirea fizică după vârsta de 80 de ani este determinată mai puţin ereditar şi mai mult de stilul de viaţă avut înainte de vârsta de 50 de ani. Astfel, o îmbătrânire frumoasă, cu graţie şi vitalitate, ni se datorează mai degrabă nouă, dacă avem un stil de viaţă sănătos, decât moştenirii genetice;

– alcoolismul este o problemă cu o putere distructivă enormă pentru bărbaţi (de altfel, notează studiul, alcoolismul a fost identificat drept cea mai des întâlnită cauză de divorţ în rândul participanţilor la studiu; tot alcoolismul a fost asociat problemelor precum depresie sau nevroză);

– laolaltă cu fumatul, alcoolismul s-a dovedit a fi cauza numărul unu a deceselor în rândul participanţilor la studiu;

– în ceea ce priveşte veniturile, nu a existat o diferenţă notabilă între cât câştigau cei cu IQ-uri peste 150 şi cei cu IQ-uri între 110 – 115;

– în ceea ce priveşte vieţile sexuale, una dintre cele mai interesante descoperiri ale studiului este că liberalii, deşi pe drumul spre îmbătrânire, au parte de mult mai mult sex, chiar şi la 80 de ani, în vreme ce conservatorii, de regulă, puneau punct vieţii sexuale pe la 68 de ani („am consultat specialişti în urologie pe tema asta, nu au nici cea mai vagă idee de ce este aşa”, a scris Vaillant);

– ideologiile politice nu au influenţat satisfacţia vieţii, în general, dar, conform concluziei de mai sus, ar exista o legătură cu viaţa sexuală.

În cartea sa, Vaillant a numit o serie de factori (mai des decât alţii) ca fiind definitorii pentru o viaţă fericită a bărbaţilor, dar unul a fost evidenţiat în mod special: este vorba de corelarea puternică dintre afectuozitatea relaţiilor din timpul vieţii şi sănătatea şi fericirea anilor de pe urmă ai vieţii. Cercetătorul a notat că 58 dintre bărbaţii monitorizaţi, care au avut cel mai ridicat punctaj la capitolul „relaţii afectuoase”, au câştigat mai mult decât cei care aveau cel mai scăzut punctaj la acest capitol şi au avut mai mult succes profesional, deci şi un grad de mulţumire mai ridicat asupra vieţii.

O altă descoperire remarcată de studiu este semnificaţia foarte mare, pentru vieţile bărbaţilor, a relaţiilor cu mamele lor. Se pare că acestea sunt hotărâtoare pentru bunăstarea din timpul vieţii bărbaţilor. „Bărbaţii care au avut relaţii călduroase, plăcute, cu mamele lor au câştigat mai mult decât cei cu mame mai nepăsătoare. Bărbaţii care au avut relaţii reci cu mamele lor erau mai degrabă supuşi riscului de a dezvolta demenţă la bătrâneţe. Relaţiile bărbaţilor cu mamele lor au fost asociate şi cu eficienţa la muncă din perioada adultă. De cealaltă parte, o relaţie bună cu taţii a fost corelată cu rată scăzută de anxietate, cu o mai bună petrecere a timpului liber şi cu o satisfacţie mai crescută a vieţii după 75 de ani”.


După cum notează însuşi autorul cărţii, cea mai importantă concluzie a studiului este următoarea: „După 75 de ani şi 20 de milioane de dolari cheltuiţi pe acest studiu uriaş, concluzia clară care se desprinde este una singură, în patru cuvinte: Fericirea înseamnă dragoste. Punct”.