Trădarea lui KWI

Andrei Cornea

Să ne fie clar: în tot ce s-a întîmplat în ceea ce deja se numește „miercurea neagră” (curînd se pare că toate zilele săptămînii politice se vor înnegri), nu Antenele sunt „în chestie”. Nici soarta imperiului Intact și a proprietarului său, infractorul Voiculescu din închisoare. Nici nu este vorba despre salvarea libertății presei, așa cum s-a străduit să demonstreze Senatul aproape în întregime, cînd l-a convocat „la ordin” pe premier, ca dirigintele pe un școlar care ar fi spart geamul cu mingea.

Andrei Cornea

În fapt „geamul” n-a fost deloc spart și mustrările au fost total neavenite.Nu e vorba nicidecum de vreo răzbunare „băsistă” împotriva „poporului” Antenei 3. Nu e un scandal politic în sensul banal al cuvîntului, explicabil prin apropierea alegerilor. Și, mai ales, din partea președintelui Iohannis n-a fost vorba despre un lapsus, despre o expresie nepotrivită („banale activități administrative”, „heirupism”), apărută spontan. Abordat de jurnaliști, cînd se pregătea să vorbească celor strînși în sala BCU la o întrunire botezată „Primăvara societății civile” (ce ironie!), Klaus Werner Iohannis știa bine ce face și avea comentariul său cu privire la evenimente, pregătit din timp. Mai mult, nu se poate crede nici măcar că președintele fusese prost informat, fiind convins că ANAF făcuse exces de zel sau comisese ilegalități. Știa bine președintele că nu fuseseră comise abuzuri și nici pînă azi, vineri, cînd scriu, nu a demonstrat nimeni acest lucru. Iar dacă totuși nu fusese corect informat, ar fi avut răgazul să retracteze și să-și explice conduita. Nu a făcut-o.

Pe scurt: în mod deliberat președintele „ a aruncat prosopul”: a renunțat să-și mai facă datoria constituțională de a apăra statul, legea și ordinea de drept. S-a pus implicit în serviciul unui grup infracțional organizat. A subminat fără motiv autoritatea unei instituții a statului, implicit a statului român în ansamblul său. A fost, indirect, complice la nepunerea în executare a unei hotărîri judecătorești rămase definitive. A sugerat cetățenilor că executarea acestor hotărîri rămîne facultativă și că, în ultimă instanță, decide cine a mai bogat, cine e mai puternic, cine e mai vocal. În mod cinic, a dat a înțelege că legea nu e egală pentru toți. A dat o lovitură serioasă luptei împotriva corupției pe care, pînă în acel moment, o susținuse. Cu mare probabilitate, a exercitat presiuni asupra premierului, care, lipsit de susținerea prezidențială, și-a nuanțat prea mult poziția inițială, foarte corectă. Într-un moment greu al Europei, amenințată de Brexit și de criza refugiaților, președintele a dat o lovitură puternică valorilor europene.

Și, last but not least, i-a trădat în mod groaznic pe cei care i-au asigurat victoria împotriva lui Ponta în 2014, așa cum i-a trădat și pe cei care au cerut reeînnoirea clasei politice după dezastrul „Colectiv”. Și, bineînțeles, și-a bătut joc de societatea civilă, la a cărei conferință fusese invitat să vorbească. Toți aceștia și-au dorit un președinte împotriva oligarhiei, și nu un șef suprem al oligarhilor. În cîteva minute, la abia un an și puțin din mandat (fără a purta deja nenumărate cicatrici după zece ani de lupte dîrze cu oligarhia, așa cum a fost cazul cu fostul președinte Traian Băsescu, care „și-a dat în petic” abia după ce a părăsit palatul Cotroceni), KWI a năruit un noian de speranțe și a confirmat cele mai negre predicții ale pesimiștilor.

De ce a făcut-o? Frică, prostie, sau pact deliberat? Nu știu. Oricum, se pare că saltul de la condiția de primar de provincie la aceea de președinte de țară a fost prea mare pentru domnul KWI, a cărui altitudine nu se măsoară decît în centimetri.

18 decembrie 2006: Ruptura simbolică dintre statul de drept şi cel de nedrept

Vladimir Tismaneanu

Pe 18 decembrie 2006 s-a refondat, din punct de vedere simbolic, statul român. S-a produs atunci, odată cu condamnarea dictaturii comuniste prin vocea şefului statului, drept ilegitimă si criminală pe intreg parcursul existentei sale, mult-amânata ruptură cu trecutul totalitar. Sunt unii care spun că n-ar fi fost decât simbolism. Părerea mea este ca se inşeală minimalizand semnificatia si impactul simbolurilor. Politicul operează prin configurații simbolice. Instituțiile democratice sunt simboluri. Parlamentul este un simbol al suveranitații poporului. Presedintele este un simbol al corpului politic. Este ceea ce demonstreaza politologul Marius Stan in articolul sau aparut in cadul unui grupaj pe platforma “LaPunkt” si reluat aici, pe “Contributors”. Asemeni lui, socot că obligatia unui stat este să-si protejeze cetătenii impotriva fărădelegii, a prigoanelor de orice natură, a crimei individuale ori in masă. Un stat veritabil este dator sa previna exterminările, nu să le planifice si să le organizeze. Statul comunist nu şi-a indeplinit această datorie. Dimpotrivă, a fost un stat terorist, uneori deschis, alteori camuflat, insidios. Nu a avut niciodată, pe parcursul existentei sale de 45 de ani, legitimitate democratică.


Tot acolo, un pătrunzator eseu al istoricului Cristian Vasile, cel care a fost secretarul ştiințific al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, editor, impreună cu Dorin Dobrincu si cu mine, al editiei Humanitas, din 2007, a Raportului Final. Istoricul Adrian Cioflâncă, fost membru al Comisiei Wiesel pentru analiza Holocaustului din România și expert al CPADCR, scrie un necesar si bine documentat text despre rolul comisiilor pentru adevăr, un concept-cheie in literatura de specialitate legată de asumarea trecutului traumatic. Altfel spus, un concept-cheie despre experiențe cruciale in reconstrucția democratică. Să adaug că pentru mine, ca fost preşedinte al CPADCR, este extrem de onorant acest grupaj. Faptul că scriu cercetători din generația tanără, oameni extrem de competenți pe aceste teme, posesori ai unei adevărate expertize, este incurajator. A sosit din plin momentul să renunțăm la pernciosul lăutarism care a facut destule ravagii in viața intelectuală românească.


Ii multumesc profesorului Ioan Stanomir pentru cuvintele scrise despre valoarea stiintifica si morala a Raportului Final: 


“La aproape un deceniu de la elaborarea şi prezentarea sa publică, “Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România” rămâne unul dintre documentele ce onorează o datorie de solidaritate şi de memorie a statului român. Dincolo de calitatea remarcabilă a travaliului academic, dincolo de curajul celor care şi- au asumat misiunea de a înfrunta un mediu public ostil şi fanatizat, “ Raportul “ întocmit de Comisia prezidată de Vladimir Tismăneanu înseamnă un moment de ruptură la nivelul memoriei colective şi la nivelul practicii statului însuşi. Este punctul din care relativizarea răului comunist, trivializarea suferinţei şi negarea ororilor devin imposibile. Îi revine “ Raportului” această calitate de a fi un document ce afirmă, atributele esenţiale ale ordinii comuniste- de a fi o ordine ilegitimă şi criminală.”

Una din cartile care m-a si ne-a inspirat in acest demers intreprins ca unul colectiv, pentru ca, trebuie accentuat, Raportul a fost rezultatul unei munci in echipa, a fost cea a profesorului A. James McAdams, “Judging the Past in Unified Germany” (Cambridge University Press, 2001). Acesta a fost scopul principal al Comisiei, justiția morală. Cred că acest tel a fost atins. Statul de drept a condamnat statul de nedrept (Unrechtsstaat). Comunismul este incompatibil cu adevărul, represiunea sufletelor este direct legată de aceea socială. Comunismul este o pedagogie a urii. Sunt lucruri care au fost rostite clar de Traian Băsescu, de Joachim Gauck, de Vaclav Havel, de Vytautas Landsbergis, de Monica Macovei. Ele reprezintă nervul vital al Proclamaţiei de la Timisoara, adevarata Cartă a Revoluţiei Romane. Sunt convins că dl Klaus Iohannis le cunoaste.


Am citit cu mare interes declaratiile de pe 16 decembrie facute de presedintele-ales, dl Klaus Iohannis, la Timișoara. Ceea ce-a spus domnia sa acolo vine in prelungirea demersului Comisiei Prezidențiale, se situează, ca optiune anti-totalitară, in direcția anticomunismului civic-liberal. Reiau, in final, un scurt articol publicat pe blogul meu acum trei ani. Este direct legat de momentul actual. Sper ca dl Andrei Muraru să nu uite cand a fost emisă această lege si la propunerea cui. Nu e vorba de o persoană, ci de o institutie in care lucra si el la vremea respectivă, condusa de o echipă pe care, la ordinul lui Victor Ponta si al lui Crin Antonescu, a calomniat-o constant. Deci Raportul Final a avut, are si va avea consecinte legale.


“Ne-am cam obisnuit sa deplangem, si nu fara motiv, intarzierile legate de traducerea in realitati legislative cu consecinte palpabile a propunerilor din Raportul Final asumate de Presedintele tarii in discursul din 18 decembrie 2006. Multe lucruri merg greu, exasperant de greu, dar nu totul este blocat. In pofida variilor rezistente si obstacole, Parlamentul Romaniei a aprobat propunerea guvernului, initiata de IICCMER, a Legii privind zilele comemorative pentru victimele totalitarismelor fascist si comunist. Declaratia de la Praga, printre ai carei primi semnatari a fost Vaclav Havel, a cerut ca ziua de 23 august, cand, in 1939, la Moscova, Molotov si Ribbentrop, reprezentantii celor doi briganzi totalitari Stalin si Hitler, au semnat “Pactul de neagresiune”, adica de alianta, sa devina ziua comemorativa pe plan european pentru victimele nazismului si comunismului. Ziua de 21 decembrie reprezinta finalul dictaturii comuniste in chiar Capitala tarii, destramarea definitiva a unui sistem intemeiat pe minciuna, violenta si dispret pentru lege si pentru drepturile omului. Gratie acestei legi, calendarul cetatenilor Romaniei se imbogateste cu doua repere menite sa ne fortifice moral.


IICCMER a inițiat, încă din primavara anului 2010, proiectul de Lege privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului și Comunismului și a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România, care își propune să omagieze victimele fascismului și comunismului, ca regimuri totalitare, în baza declarațiilor și recomandărilor unor foruri internaționale și, în particular, să omagieze victimele regimului comunist în România, prin asumarea de către statul român a obligației morale de a consacra două zile comemorative: 23 august și 21 decembrie. Proiectul legislativ a fost adoptat de Parlamentul României, devenind Legea nr. 198 din 7 noiembrie 2011. Această lege asigură coerența unei politici de memorie la nivelul statului român, oferindu-se posibilitatea constituirii unei pedagogii destinate să educe tinerele generații în spiritul respectului profund față de toate victimele regimurilor totalitare.


LEGE Nr. 198 din 7 noiembrie 2011 privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România


EMITENT: 
PARLAMENTUL ROMÂNIEI


PUBLICATĂ ÎN: 
MONITORUL OFICIAL NR. 799 din 11 noiembrie 2011


Parlamentul României adoptă prezenta lege.


ART. 1


(1) Se declară ziua de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului.


(2) Se declară ziua de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România.


ART. 2


Parlamentul României, Guvernul României, autorităţile publice centrale şi locale vor organiza activităţi festive pentru marcarea acestor evenimente, în limita alocaţiilor bugetare aprobate.


Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.


PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

ROBERTA ALMA ANASTASE


PREŞEDINTELE SENATULUI


MIRCEA-DAN GEOANĂ”

Pentru statul de drept, pentru democraţie! Modeste sugestii privind reforma statului

Ioan Stanomir

De vreme ce, după ani de aşteptare şi de emoţie, ceasul revizuirii constituţiei se apropie, iar largul proces de consultare populară este în plină desfăşurare, orice reflecţie inspirată de patriotism şi bună credinţă este binevenită, spre a permite ridicarea acestui edificiu al libertăţii la care visăm cu toţii.

Eliberaţi în fine de tiranie, beneficiind de binecuvântările păcii şi ale coabitării, inspiraţi de cele pe care le vedem petrecându-se sub ochii noştri, este firesc să milităm pentru adâncirea democratizării, pentru extinderea cuceririlor pe care noua coaliţie de guvernare le oferă naţiunii, darnic şi dezinteresat. Îndrăzneala este semnul sub care trebuie să aşezăm această operă, memorabilă, de reflecţie asupra statului.

Un parlament puternic, trainic, numeros şi ocrotit împotriva încercărilor de a-i intimida membrii, iată cheia de boltă a noii viziuni democratice. Imunitatea aleşilor noştri este o pavăză ce trebuie întărită. O dată ales, un parlamentar va beneficia, pe toată durata vieţii sale, de iresponsabilitate penală, neputând fi nici arestat, nici condamnat. Spre a elimina cheltuielile publice inutile generate de alegeri şi vulgaritatea luptei politice, doritorii de locuri în camere se vor înscrie în cadrul licitaţiilor ce vizează cumpărarea , onestă, a voturilor oferite de cetăţeni. Am admite, in fine, că temeiul democraţiei noastre îl reprezintă corupţia electorală şi traficarea voinţei naţionale. Practica deceniilor din urmă ar deveni parte din ordinea noastră constituţională.

Şi tot parlamentului, crescut în număr şi privilegii, i se va încredinţa şi rolul de şef de stat- fiecăruia dintre aleşi i-ar reveni, la un interval de o lună, misiunea de a fi preşedinte prin rotaţie, cu atribuţii de reprezentare limitate. În felul acesta, standardele de transparenţă în materie de bună guvernare ar fi atinse. Cei ce exercită suveranitatea ar fi cei care sunt, pe rând, conducători ai României.

În această patrie ideală, liniştea cetăţenilor de rând ar fi asigurată. Scutiţi de povara alegerilor, alegătorii se vor putea dedica, în fine, cultivării artelor şi meseriilor. Din codul penal ar dispărea orice referire la corupţie. De vreme ce toţi ce toţi politicienii şi oamenii de afaceri condamnaţi sunt victime nevinovate ce trebuie graţiate neîntârziat, egalitatea în faţa legii implică renunţarea la acest odios instrument represiv. Seninătatea va reveni pe frunţile celor care se sacrifică pentru binele public.

Organisme dăunătoare şi neliniştitoare precum Parchetele sau Agenţia naţională de integritate ar dispărea, la rându-le. Conflictul de interese ar fi o amintire, iar omenia ar permite o creştere a calităţii funcţionării administraţiei de stat. Controlul averilor s-ar realiza, în deplină transparenţă, în platourile de televiziune, în prezenţa competenţilor şi echidistanţilor moderatori,stimaţi şi respectaţi de popor.

Curtea Constituţională ar fi înlocuită de către o secţiune specială a camerelor, secţiune ale cărei decizii să poată fi anulate de plenul parlamentului. Cine ar putea fi mai bine pregătiţi să cerceteze conflictul dintre legea fundamentală şi opera parlamentului decât aleşii naţiunii înşişi? O constituţie flexibilă va putea fi modificată ori de câte ori se va simţi necesar. În acest scop, se vor lua măsuri pentru instituirea unui forum constituţional cu activitate permanentă, al cărui preşedinte să fie senator de drept cu remuneraţie corespunzătoare.

O autentică democraţie se va naşte, în cele din urmă. O democraţie din care să dispară, pentru totdeauna, vrajba, iniţiativele legislative cetăţeneşti, criticile, referendumurile, îndoielile, grevele, protestele paşnice. Cu bucurie, vom pune temeliile unui viitor luminos şi senin, ca o zi de fierbinte vară românească.