Horia Sima
Ofensiva germana din Vest Total absorbiti de grijile drumului spre România, nu mai stiam ce se întâmpla în lumea mare. Toate gândurile si energiile noastre erau concentrate în aceasta directie. Nu faceam un pas din casa lui Tomici, în care gasisem un loc ideal pt. pregatirea trecerii spre tara. Cu atât mai mare ne-a fost surpriza când, în dimi - neata de 10 Mai 1940, am auzit la radio ca trupele germane au trecut la ofensiva pe frontul de vest.Olanda siBelgia fusesera invadate si primele comunicate anun tau patrunderi adânci ale blindatelor germane pe toata întinderea frontului, cu exceptia liniei Rinului.
Era într-o zi de Vineri. Interesul nostru pentru amanuntele plecarii a scazut brusc si ne-am azvârlit în speculatii asupra efectelor ce le avea la Bucuresti stirea ofensivei germane. In ajun se anuntase ca 10 Mai va fi sarbatorit anul acesta cu fast deosebit, deoarece se împlinesc 10 ani de la urcarea pe tron a Regelui Carol al II-lea.
Marile serbari au fost suprimate când s-a auzit ca tunul bubuie pe Rin. Am tras concluzia ca trebuie sa fie panica la Palat.
Si avea de ce sa fie camarila alarmata. Era a treia lovitura ce-o primise politica externa a regimului de la dezlantuirea razboiului: mai întâi, înfrângerea Poloniei în 18 zile, apoi fulgeratoarea campanie din Norvegia si Danemarca si acuma ata- cul contra Frantei.
Fara îndoiala ca toate aceste evenimente au zdruncinat încrederea Regelui si a complicilor lui în solidaritatea regimului, dupa cum, în aceeasi masura, înta- rea pozitia legiunii, care sustinuse înca din 1935 necesitatea unei aliante cu Axa.
Din perspectiva acelorasi evenimente externe trebuie judecata si graba Regelui de a goli lagarele de legionari.
Guvernantii actuali ai României – eram siguri de aceasta – mai pastrau o ultima speranta a salvarii lor: ei asteptau ca ofensiva germana sa se împotmo - leasca undeva în fata liniei Maginot sau sa se repete miracolul Marna din primul razboi mondial. Pâna când nu se va spulbera si aceasta ultima iluzie, regimul va continua politica de duplicitate fata de Puterile Axei.
Noi care stiam gradul de pregatire al armatei germane, nu ne îndoiam de rezultatele acestei ofensive. Franta va capitula în scurta vreme, exact ca Polonia. Iubeam poporul francez pentru tot ce ne lega de el, pentru ajutorul ce ni l-a dat la realizarea Unirii Principatelor si apoi la închegarea unitatii nationale, dar nu mai puteam fi alaturi de Franta dupa ce se aliase cu Moscova si dupa ce se anga- jase într-un razboi contrar intereselor ei proprii si care pentru noi însemna pri- mejduirea directa si iminenta a existentei nationale. Ne îndurera înfrângerea la care e sortita Franta, dar, de alta parte, o întepenire a frontului de vest ne-ar fi lasat total la discretia Moscovei. Cu cât s-ar fi prelungit mai mult ostilitatile din Apus cu atâta situatia României ar fi devenit mai grea.
Numai o Germanie biruitoare, si biruitoare în scurta vreme, ne-ar fi putut salva. Orice amânare a deciziei pe frontul de vest pentru an sau doi ne-ar fi fost fatala.
Simpatiile noastre de popor latin mergeau spre Franta, dar alternativa salvatoare pentru viitorul neamului nostru era alaturi de Germania.
Din punct de vedere al situatiei interne, deschiderea ostilitatilor din Apus deplasa miscarea în centrul de interes al vietii politice românesti. Declaratiile de politica externa ale Capitanului se îndeplineau ad-litteram. Toate combinatiile titulesciene, continuate si de Regele Carol, se prabuseau "ca niste castele de car- ton". Daca va cadea si Franta, hegemonia germana va fi solid instalata pe conti- nent. In acest moment, regimul nu va mai putea continua jocul perfid de pâna acuma fata de Puterile Axei, ci va trebui sa ia o atitudine clara.
Expeditia noastra spre tara se realiza sub cele mai favorabile auspicii externe. Dispuneam de un solid suport în politica europeana pentru a ne justifica atitu - dinea. Legaturile noastre cu Roma si Berlinul erau precare, dar cum inamicul nu va avea de unde sa stie, aflându-se si în ceas de primejdie, va da posibilitatilor noastre externe o amploare gigantica.Intelegerea cu miscarea i se va parea o con ditie sine qua non pentru a capta bunavointa Puterilor Axei.
Pe legionarii din tara, stirea atacului din Apus îi va întari în convingerea ca se apropie momentul culminant în clarificarea raporturilor dintre România si Puterile Axei, iar miscarea va fi chemata sa joace un rol hotarâtor în rezolvarea acestei crize. Ei vor întelege sensul real al destinderii, nu era o favoare a Regelui, ci ca o necesitate ce i-a fost impusa de evenimente. Marea masa a poporului va privi la noi ca la o rezerva în aceste momente cruciale pentru tara. Dincolo de bucuria ce-o aveam, ne gândeam cu groaza la pretul ce-l vor cere Regelui Roma si Berlinul, pentru a ne primi alaturi de ele, dupa ce din 1933 acelasi Rege nu a facut altceva decât sa saboteze permanent toate ofertele generoase ce ni s-au fa - cut din aceste capitale.
Ce va ramâne din tara? Ce angajamente si-a luat Berlinul fata de Rusia si fata de ceilalti vecini ai nostri? Nu vom suferi soarta Poloniei?
Am petrecut ziua în discutii aprinse. Tomici nu stia ce sa mai creada de agitatia noastra. Oare traieste Capitanul? Din nou ne iscodea, când pe unul când pe altul. la urma a coborât în pivnita si ne-a adus un vin vechi, pe care îl tinea el pentru zile mari.
In orice caz, expeditia noastra spre tara luase o noua dimensiune prin comunicatele de razboi de pe frontul de vest pe care le urmaream acuma cu ne- sat. Nu ne îndoiam ca buletinele victoriilor germane se vor întipari ca tot atâtea "mane, tekel, fares" în constiinta tulbure a guvernantilor de la Bucuresti.
Inainte de a adormi, m-am gândit la Papanace si la ultima noastra discutie. Va întelege el, cel putin acuma, ca era momentul suprem sa parasim Berlinul? Ca orice întârziere în rasturnarea regimului va avea ca urmare ciopârtirea tarii si, cine stie, stergerea ei de pe harta? Ca numai un guvern legionar va dispune de prestigiul si acoperirea populara necesare, ca sa înfrunte la nevoie cu Roma si Berlinul, daca ne vor pune conditii inacceptabile?
Surprinsi de Sârbi la OfceaZiua de Sâmbata, 11 Mai, am folosit-o pentru a face ultimele revizuiri ale proxi- mei etape. Nimic nu parea sa stea în calea unei bune executii a partii a doua a planului nostru.
Venise si Vârlan, care avea misiunea sa ne conduca peste frontiera. Cunoscut sub numele de Negru între românii din satele banatene, a folosit iarna petrecuta aici ca sa gaseasca un nou loc de trecere spre România, pentru a evita vechile va- duri. Dupa multe drumuri si cercetari se oprise asupra satului Marghita. Cunos- tea locurile ca-n palma si ne putea trece ziua sau noaptea cu egala siguranta. Nu ne încredintase calauzelor, ci facuse el însusi drumul spre granita de mai multe ori.
Odata iesiti din zona frontierei, trebuia sa luam trenul de la cea mai apropiata statiune pentru a ajunge la Timisoara. De aici fiecare trebuia sa se raspândeasca la locurile de comanda. Dar mai înainte trebuia sa ne reunim cu camarazii nos- tri din Cuvin, Eugen Teodorescu si Ion Boian. Intreaga echipa urma acelasi iti - nerar. Odata cu noi, parasea Banatul sârbesc si Vârlan, pentru a nu lasa nici o urma susceptibila sa ne tradeze mai târziu. De Vârlan aveam nevoie si în actiu- nea proiectata, fiind unul din cei mai talentati curieri.
Mai aveam de aranjat actele de identitate pentru România. In Banatul sârbesc umblam cu hârtii eliberate de Primaria Uzdin si de aceea am lasat pâna în ulti - ma zi confectionarea actelor românesti. Dispuneam de livrete militare în alb, caci, pe acea vreme de continue mobilizari, erau cele mai sigure hârtii. Traian Borobaru, în timpul când fusese chemat la concentrare, în vara anului 1939, în- data dupa eliberarea din lagar, reusise sa sustraga de la regimentul din Timisoa- ra, unde îsi facea serviciul, câteva librete în alb. Lucra ca furier la companie si majorul îi lasase pe mâna toata arhiva companiei. Petre Ponta fabricase apoi în cauciuc stampilele militare ale regimentului. Tot Borobaru procurase o tunica militara si rând pe rând ne-am îmbracat cu ea si ne-a tras fiecaruia o poza osta- seasca. Mai ramânea ca filmul sa fie developat la Belgrad si odata în posesiunea fotografiilor, sa le lipim pe livret si sa le aplicam stampila corespunzatoare.
Asta se întâmpla Duminica dimineata, 12 Mai. Plecarea o fixasem pentru luni dupa masa sau Marti dimineata, cel mai târziu. Totul depindea de graba cu care Borobaru putea sa procure fotografiile.
Dupa ce am mâncat de amiazi, ne atragem în camera noastra. In vad pe Pe- trascu agitat.
– Ce-i Petre?
– Nu stiu ce am. Nu-mi gasesc locul. Am o presimtire ca si cum s-ar întâmpla ceva. Am stat cam mult aici.
– Ei, lasa Petre. Mai avem o zi, doua, si apoi pot sa ne caute. Nu putem iesi de aici, cu trenurile pe jumatate facute. Unde mai gasim asa o casa?
Eu eram linistit, desi îmi dadeam seama ca am abuzat de acest loc. La Ofcea venise de mai multe ori Vârlan în cursul iernii, apoi Borobaru, tragea aici ca la el acasa, fiind aproape de Belgrad, apoi venise Petrascu, apoi Boian cu Dumitriu, apoi eu...
Noi nu ne-am miscat din casa. Dar Vârlan si Borobaru erau mereu pe dru- muri. O circulatie neobisnuita de domni necunoscuti la crâsma lui Tomici. Nu se poate sa nu fi observat lumea. N-ar fi exclus ca jandarmii sârbi, care au iscoa- de prin fiecare sat, sa fi prins ceva de veste. Lasând la o parte presimtirile, teama lui Petrascu avea temeiuri reale.
Abia trecuse un sfert de ora de la agitatia lui Petrascu si intra în odaie Pera, baiatul cel mai mic al lui Tomici, caci cel mai mare, Traian, plecase la Sibiu la scoala.
– Au venit jandarmii sârbi, ne spune Pera cu respiratia taiata si se întoarce înapoi.
In camera unde dormeam noi, ne aflam concentrati în acel mai moment toti cinci: eu, Dumitriu, Borobaru si Vârlan. Stirea adusa de Pera ne-a naucit.
Presimtirile lui Petrascu... Nu stiam ce sa facem. Sa iesim în strada si sa fugim ni se parea primejdios, cai era Duminica, cu lumea pe ulite si apoi cine stie daca nu pazeau alti jandarmi la poarta. Dintr-un moment într-altul ne asteptam ca jandarmii sa-si faca aparitia în pragul usii noastre. In acest timp, în cârciuma, Tomici pertracta cu ei. Era un om respectat în sat si statea în bune raporturi cu autoritatile sârbesti. Dar,în zadar si-a desfasuratTomici toata puterea lui de con- vingere ca sa-i înduplece sa plece, spunându-le ca sunt doi tineri de treaba, care vin din când în când pe aici si au acte în regula. Jandarmii, nici una nici alta, au insistat sa-i vada. Neavând încotro, Tomici l-a trimis pe Pera sa cheme pe Boro- baru, stiindu-l mai descurcaret. Borobaru a plecat fara o clipa de sovaire. Dupa câteva minute, Pera vine din nou si-l cheama pe Vârlan-Negru. Si acesta îl ur - meaza fara a clipi din ochi. Se sacrificau pentru restul echipei.
Nu le-a fost greu jandarmilor sa descopere ca actele de identitate ale lui Borobaru si Vârlan nu apartineau purtatorilor lor, deoarece nu stiau limba sâr - ba, fapt neobisnuit prin regiune. Au fost declarati arestati si jandarmii au înce - put sa perchezitioneze camera lor de dormit.Au scotocit geamantanele si au ras- turnat pe dos toata camera. N-au gasit nimic compromitator, cai toate lucrurile care trebuia sa ne serveasca la expeditie, între care si niste pistoale, se gaseau în camera noastra. Noi asteptam aici cu sufletul la gura rezultatul primelor con - fruntari.
La un moment dat intra femeia lui Tomici la noi si, cu un calm pe care noi nu-l aveam, ne face semn sa o urmam. Casa lui Tomici avea doua aripi care se împreunau într-un dreptunghi. Camera noastra se gasea la extrema unei aripi. Urmând pe femeie, noi trebuia sa trecem curtea în diagonala,pentru a ne ascun- de într-un sopron care se gasea si camera unde dormeau Borobaru si Vârlan si unde acuma se gaseau jandarmii. Tomici s-a gândit totusi sa riscam aceasta mis- care, pentru a nu fi gasiti de jandarmi, daca le-ar trece prin cap sa perchezitio - neze toata casa. Ne-am strecurat cum am putut prin curte, tiptil, ca sa nu facem zgomot. Cu coada ochiului l-am zarit pe Vârlan în pragul camerei lor, acope - rind cu toata marimea trupului intrarea ca sa nu ne poata vedea jandarmii. Ajunsi în coltul casei, femeia a deschis sopronul si ne-am îngramadit claie peste gramada printre saci, fiare de plug, resturi de mobila, roti rupte, si alte vechituri, pe care Tomici, ca orice gospodar prevazator, le pastra pentru cine stie ce nevo - ie. Dar nici aici nu ne-a lasat femeia. Pe o scara strâmta, ne urcam în podul sopronului, unde dormeau gainile. Speriate de brusca noastra iruptie în locuinta dorm pasarile au zburat în curte cotcodacind ca de groaza cutitului.
Dar mai disperati eram noi care nu stiam daca alarma gainilor nu va atrage atentia jandarmilor. Aici am stat înghesuiti, cu respiratia taiata, fara a face nici cel mai mic zgomot. Gainile se linistisera si ele si acum le vedeam de sus ciugu - lind prin curte.
Intre timp, dincolo se terminasera primele cercetari. Cu toate insistentele lui Tomici, jandarmii i-au luat pe cei doi pentru a-i transporta la Primarie, unde aveau de gând sa-i supuna la un interogatoriu mai strâns. Cum însa pâna în acel moment nu gasisera la ei nimic compromitator, i-au tratat cu relativa blândete. I-au condus la Primarie fara a-i lega.
Indata dupa plecarea jandarmilor, Tomici s-a gândit la salvarea noastra. Trebuia sa disparem cât mai repede din casa lui, cai nu se stia cum va decurge ancheta si daca jandarmii nu vor reveni. A pus sluga sa înhame caii la caruta, iar pe nevasta lui a trimis-o la noi ca sa ne scoata de unde eram si sa ne îndrepte spre marginea satului. Intr-o clipa ne-am dat jos din pod si am iesit în strada, dar nu pe poarta, ci pe o usa a sopronului, de multa vreme nefolosita, pe care femeia o deschisese atunci, dând la o parte lucrurile ce stateau în cale. Ne-a ara- tat directia încotro sa apucam si apoi ne-a lasat singuri.
Eram plini de pene si alte murdarii. Cum era Duminica dupa masa, lumea sedea, dupa obiceiul de la sate, în fata caselor, pe laicere sau scaune.
Ne-au vazut zeci de oameni cum am zbughit-o din casa lui Tomici si cum, mai mult fugind, ne-am îndreptat spre marginea satului. Aici, lânga o mica bal- ta, astepta sluga cu caruta. Cum ne-am urcat, a dat niste bice zdravene cailor si caruta a pornit în goana pe drumul care duce la Panciova.
La vreo trei kilometri, sluga ne-a lasat într-o holda, iar el, ca sa ascunda oa- menilor din sat pentru ce a înhamat caii, a taiat în graba niste nutret pentru vite, l-a pus în caruta si apoi s-a întors.
Timpul era rece. Ploua o ploaie marunta si deasa, iar noi nu aveam decât hainele pe noi. Pardesiile ne ramasese în camera unde dormisem. Cum lumea trecea pe drum si daca am fi ramas în picioare ne-ar fi zarit, ne-am întins pe razoare.
Dupa o buna asteptare, l-am vazut pe Pera venind cu bicicleta pe drum. I-am iesit în întâmpinare. Ne-a spus ca deocamdata nu ne putem întoarce în sat pâna nu se înnopteaza.
Tatal lui nu voia sa ne lase sa plecam în necunoscut. Admirabil om acest Tomici. Desi el însusi în mare primejdie, îsi punea în joc linistea lui si a familiei pentru a ne scapa pe noi. Daca o sa afle sârbii cine suntem,n-o sa-i mearga usor. Ne-am resemnat sa asteptam noaptea pe pamântul umed. Mai târziu am desco- perit pe câmp niste gramezi de coceni. Le-am strâns laolalta si ne-am întocmit din ele un adapost. Acolo, înghesuiti unul într-altul si uzi pâna la piele, am stat pâna noaptea târziu, când ne-a gasit Pera. Venise însotit de un alt om, un fin al lui Tomici. Ne-a spus Borobaru si Vârlan, dupa ancheta de la Primarie, au fost escortati la Belgrad, legati unul de altul cu mâinile la spate. Din faptul cum i-a tratat acuma, se parea ca jandarmii descoperisera a fi legionari. La ei acasa nu ne puteam întoarce, dar vom dormi peste noapte în casa omului care a venit cu el, iar dimineata vom vedea ce este de facut.
Ne-am întors în sat taind holdele, iar când am ajuns la marginea lui, ne-am strecurat pe lânga garduri, caci tocmai încetase ploaia si iesise o luna frumoasa. Ca niste umbre am intrat în curtea omului si apoi în casa. Aici ne-a condus într-o odaie, unde pe întuneric, ne-a adus ceva de mâncare si un pahar cu vin. Apoi ne-am întins toti trei pe doua paturi si am dormit îmbracati.
De dimineata tare, vine omul la noi si ne zguduie zdravan, caci eram cufundati într-un somn de plumb si ne spune ca peste ziua nu putem ramâne în casa, caci am fi vazuti de vecini. Trebuie sa ne urcam în pod. Ne-am bucurat, gândindu-ne ca în pod vom gasi fân si vom putea continua somnul întremator. Când colo pe podeaua podului nu se gasea decât pamânt si nici pe el nu te pu - teai aseza. O multime de porumbei se roteau prin pod, intrau si ieseau, speriati de aparitia acestor oaspeti nedoriti. Nici nu ne puteam misca, ca sa ne dezmor - tim oasele, caci gazda ne-a vizat sa nu facem zgomot, cai s-ar putea sa ne auda vecinii si sa întrebe ce se petrece în podul lui.
Am curatit un petec de podea si am stat acolo înghesuiti cum am putut. Am profitat de acest timp pentru a reflecta asupra situatiei noastre. Petre Dumitriu era de parere sa nu întrerupem expeditia nici dupa caderea celor doi camarazi.
Sa trecem în tara, asa cu efectivele scazute, sa ne ascundem si, la momentul oportun, sa reîncepem organizarea. Eram bucuros sa descopar în Petre Dumi - triu un camarad atât de viteaz si hotarât, dar pentru mine nu mai exista nici o îndoiala ca planul cazuse. Arestarea lui Borobaru si Vârlan daduse lovitura de gratie pregatirilor noastre.Acum nu mai e nimic altceva de facut decât sa salvam ce se mai poate salva, adica viata noastra si a camarazilor nostri de la Cuvin. Odata iesiti din zona primejdiilor,trebuie sa studiem modalitatile de a ne întoar ce în Germania. Nu pentru a renunta la lupta, ci pentru a relua pregatirile de la capat. Poate n-ar fi rau, ma gândeam, daca am putea sa cream un punct de spri- jin clandestin în Ungaria, prin regiunile locuite de Români. Dupa experienta facuta cu ospitalitatea camarazilor national-socialisti, as fi preferat sa nu mai pun piciorul în Germania.
Le-am explicat, lui Petrascu si Dumitriu, ca desprinderea de plan nu era usoara. Intoarcerea la locul de plecare era împreunata cu nenumarate greutati si obstacole. Mai întâi, în nici un caz nu ne vom întoarce în Germania pe drumul pe care am venit, adica pe la Villach sau Graz.
Borobaru si Vârlan se gasesc în moment în ancheta Sigurantei de la Belgrad si se va descoperi identitatea lor legionara.Se va da alarma în tot Banatul Sârbesc si pe toate liniile care duc spre Germania. Apoi vor fi extradati în România,con- form conventiei existente între cele doua guverne ca, reciproc, sa-si predea ina- micii, calcând în picioare sacrosantul drept la azil politic.
In tara cercetarile vor fi si mai aspre. Vor fi supusi la mari chinuri si vor spune tot. Trebuie sa tinem seama si de repercusiunile cele va avea prinderea lor în tara.
Ce avem de facut? In situatia data, tinând seama de toate aceste împrejurari si prevederi, primul pas de facut este sa ne reunim cu camarazi nostri din Cuvin. Tot ei au majoritatea banilor. Cu cei 20 de dolari ce-i avem nu ne putem întoar- ce si nici nu avem de la cine sa cerem. Odata împreuna cu Boian si Teodorescu, ne vom fixa undeva, probabil la Vârset, la vechea noastra gazda, cârciumarul Taranu. Boian se duce apoi la Timisoara ca sa anunte organizatia de cele întâm- plate. Nu-i putem lasa în nestiinta. Cei din tara nu aveau nici o raspundere, acti- unea fiind proiectata si executata de grupul Berlin, dar trebuia sa-i avizam pt. a nu fi luati prin surprindere. In primul rând trebuie anuntat Stoicanescu, pentru ca, împreuna cu legionarii din Capitala, sa pareze... o eventuala actiune a guver- nului. La Timisoara nu va sta decât strictul necesar pentru a-si îndeplini aceasta misiune si apoi se întoarce. Cu banii ce-i avem si cu altii ce eventual îi va putea strânge în graba de la camarazii din Timisoara, ne pregatim întoarcerea în Ger- mania. Avem doua posibilitati: fie profitând de experienta lui Boian si Dumitriu luam directia Seghedin, trecând si noi din Iugoslavia în Ungaria, prin terenul mlastinos pe care l-au strabatut ei, fie ca facem un ocol prin România si de aici trecem în Ungaria, pe la Beba-Veche, drum pe care îl facusem în 1939.
Fuga în necunoscut De unde ne gaseam, nu ne puteam misca pâna spre seara. Asteptam dintr-un moment în altul sa vina gazda cu ceva de-ale mâncarii, caci frigul si emotiile ne supsera pâna la oase. Când se va înnopta, si poate cu ajutorul lui Tomici, ne vom urni spre rasarit în cautarea lui Cuvin.Dar destinul avea alte socoteli cu noi si ne pregatea o noua lovitura.
Odata îl vedem pe taran ca se urca la noi, dar nu cu o bucatura întrematoare, ci cu ochii holbati de groaza si ne spune sa plecam îndata de la el. Venise nevas- ta lui Tomici si îi spusese sa fugim, caci lucrurile luasera o întorsatura grava. Fusese arestat si Tomici. Dupa cercetarile la care fusesera supusi la Belgrad, se deplasase la Ofcea o comisie de ancheta, formata din primele autoritati din Ca - pitala: procuror, judecator de instructie, comisari de la Siguranta si mai multi jandarmi. Au rascolit de asta data toata casa si în camera unde dormeam noi au gasit si doua pistoale, pe care le uitasem în graba primei fugi. Se descoperise la Ofcea un grup de teroristi legionari care se pregateau sa treaca în România. Fusesera arestati doi, dar, dupa spusele vecinilor, altii trei reusisera sa scape si trebuie sa fie ascunsi prin împrejurimi. Tomici, fiind considerat tainuitor al gru- pului legionar, a fost retinut si dus la Belgrad. Totusi, în mijlocul furtunii care se dezlantuise în casa lor pasnica, oamenii acestia au mai avut atâta putere sufle - teasca sa se gândeasca la noi, în loc sa caute sa scape ei, au facut totul sa încurce ancheta, pentru a câstiga noi timp ca sa ne putem salva. Si acuma, când Tomici fusese ridicat, nevasta lui a venit în goana la taranul nostru ca sa ne anunte sa fugim.
Sigur ca pentru noi nu era alta solutie decât sa plecam. Dar unde? Jandarmii umblau prin sat. Era ziua si lumea iesise la câmp. L-am rugat pe taran sa ne du- ca la un adapost pâna ce se va întuneca. Omul era atât de înfricosat încât nici n-a voit sa auda de asa ceva. Sa plecam, sa plecam, unde ne-o mâna soarta, numai sa nu ne gaseasca jandarmii la el. Nici atâta n-a voit ca sa ne arate drumul cel mai potrivit ca sa ajungem la Panciova, pe unde sa nu întâlnim lume.
Neavând încotro, am iesit pe poarta omului, am trecut cele câteva case pâna la marginea ulitei lui si apoi am luat ca punct de orientare malul Dunarii, care se vedea foarte bine deoarece era aparat de un dig. N-am mers pe drumul de care spre Pancoiva, pe care-l cunosteam din ziua precedenta, ci am taiat direct prin holde si araturi. A fost un mers greu si obositor, prin pamântul cleios si înca plin de ape prin multe locuri. Fiecare pas ce-l faceam cerea o sfortare cumplita. Trebuia sa ridicam odata cu piciorul si noroiul care se înclestase pe el. Eram si sleiti dupa pataniile din noaptea trecuta si nici nu aveam la noi ceva de mâncare sau de baut. La teama de jandarmi,care puteau sa apara în spatele nostru,se ada- uga si teama de oamenii de pe câmp. Dar daca ne oprea cineva si ne cerea soco- teala? Poate ca taranii români ne-ar fi lasat în pace, dar Ofcea era locuita si de sârbi. Ne uitam cu grija în dreapta si stânga si ocoleam cât puteam locurile unde lucrau oamenii. Spre norocul nostru, taranii ne priveau cu curiozitate când tre- ceam prin fata lor, dar nu s-au legat de noi.
Cei trei kilometri care ne desparteau de lunca Dunarii parca nu se mai gateau. Cu cât ne apropiam, digul, ridicat cu scopul sa ocroteasca terenurile cultivabile de inundatii, se facea tot mai înalt. Ne bucuram gândindu-ne ca dincolo de el vom scapa de privirile oamenilor si vom gasi un locsor adapostit, unde sa stam ascunsi pâna se va înnopta. Dar ajungând la dig si urcându-ne pe el, ne astepta o crunta deceptie.
Toata valea Dunarii era inundata, cât vedeai cu ochii, pâna la malul celalalt. Nu puteai pune piciorul, nici o palma dincolo de întaritura. Numai apa si apa.
N-aveam ce face. Trebuia sa ne continuam drumul. Am mers de-a lungul digului pe partea apei, ca sa scapam din vederea oamenilor de pe câmp. Dupa o distanta am ajuns la locul unde soseaua care vine de la Belgrad spre Panciova ta- ie digul. Panciova se gaseste la confluenta râului Timis cu Dunarea. Inainte de a intra în oras, soseaua trece peste apele Timisului pe un pod impunator, care, în alte împrejurari, ne-ar fi placut sa-l privim, dar acuma ne uitam la el cu neîncre- dere, ca la un dusman ascuns. Sa fie oare podul pazit?
Il trimitem pe Dumitriu înainte ca iscoada, iar noi dupa el, la o oarecare departare. Am trecut podul cu bine, dar când Dumitriu se apropia de primele case, îl vedem ca face stânga împrejur, coboara de pe sosea si se întoarce spre noi cu infinite precautiuni. Vazusem si noi de departe doi indivizi care stateau în mijlocul soselei si vorbeau. El se apropiase mai mult de ei si ne confirma ca sunt agenti care supravegheaza pe calatorii care trec podul. Am luat-o înapoi pe dig pâna ce am lasat podul soselei în urma noastra si am intrat în oras pe podul caii ferate. Ne-am apropiat de gara, dar n-am intrat în ea, ci ne-am cautat un loc mai ferit prin împrejurimi.Am gasit în apropierea garii o plantatie tânara de sal- câmi si acolo ne-am curatit cum am putut,cu smocuri de iarba si hârtii aruncate. Apoi l-am trimis pe Dumitriu sa identifice linia ferata care merge spre Vârset. Pe aceasta linie se gasea localitatea Vladimirovat si de aici se desparte bratul spre Cuvin. In nici un caz nu puteam risca sa luam trenul. Aveam certitudinea ca atât gara cât si liniile care pleaca din Panciova sunt controlate. Dumitriu s-a întors fara nici un rezultat. Cum de la Panciova pleaca mai multe linii, n-a putut sa se orienteze care din ele strabate Banatul spre rasarit si n-a îndraznit nici sa întrebe. In schimb a intrat în restaurantul garii, de unde a cumparat ceva de-ale mâncarii. Era o victorie mare, caci de aseara n-am pus nimic în gura,iar cu pro- viziile aduse ne puteam împrospata fortele pentru lungul drum de noapte ce ne astepta.
In timp ce ne sfatuiam înfrigurati ce sa facem si încotro sa apucam, cum eram aproape de statiune, printre lumea care se îndrepta spre gara am zarit pe Pera. Indata i-am iesit în cale si, în cele câteva minute ce mai lipseau pâna la ple- carea trenului, ne-a povestit ce s-a întâmplat dupa fuga noastra din Ofcea. In timp ce tatal lui fusese arestat, mama lui a izbutit sa se strecoare din casa si sa ne anunte sa plecam de la finul lor.
Pâna la urma, probabil prin pâra vreunui vecin, s-a aflat unde am ramas peste noapte si au venit jandarmii ca turbati sa ne prinda. Negasindu-ne, l-au arestat si pe finul lor,iar acuma umblau prin împrejurimi ca sa ne dea de urma. In sinea noastra, am multumit acuma lui Dumnezeu ca taranul s-a purtat asa de aspru cu noi si ne-a alungat din casa lui fara mila. Daca mai ramâneam câteva ore, azi eram si noi la Siguranta din Belgrad. Bietul baiat era speriat si abia îsi retinea la- crimile. Pera venise cu un avocat sârb, prieten al familiei, ca sa intervina pentru eliberarea lui. Acesta i-a fagaduit ca îndata va porni la Belgrad sa se intereseze de Tomici si acuma Pera se întorcea acasa cu trenul. Asa se face ca l-am desco - perit în drumul spre gara.
Când s-a despartit de noi, si-a pus capul în pamânt si ne-a spus de câteva ori, ca o trista presimtire, "acuma e rau, e tare rau, acum e rau, e tare rau". Pera se gândea la tatal lui, dar cuvintele lui ne-au sunat în urechi tot timpul drumului si când am ajuns si noi în mâna dusmanului, ne-am adus aminte de ele. Inainte de -a pleca, ne-a mai facut un serviciu: I-a aratat lui Dumitriu linia care duce la Vladimirovat.
Nu mai era timp de pierdut. Dupa toate probabilitatile, întreaga regiune era pusa sub supraveghere. Trebuia sa ne îndepartam cât mai repede de Panciova si de împrejurimile ei. Fara îndoiala, autoritatile se vor gândi la toate trecatorile spre rasarit: la gari, la trenuri, la autobuze, la sosele, la carute, dar nu vor avea timp sa intercepteze si caile ferate. Intr-un timp atât de scurt – nu trecuse decât o jumatate de zi de la fuga noastra din Ofcea – nu ar fi putut sa-si desfasoare întreg dispozitivul de alarma pentru a pune mâna pe fugari.
Era în dupa masa zilei de 13 Mai, o zi frumoasa cu soare. Intremati de merindea adusa de Dumitriu si mângâiati de caldura ce se revarsa din cer, am apucat pe linia ferata, printre traverse si bolovani.Oricât de usor ni se parea dru- mul acesta în comparatie cu ceea ce ne-a fost dat sa patimim azi dimineata? Parca zburam!
Zburam de teama focului din spate, dar bucurosi ca ne putem ridica picioarele în aer. Paralel cu drumul de fier, curgea si soseaua nationala,încât, din când în când, mai schimbam ruta, dupa cum ni se parea a fi mai siguri. Când dibuiam în departare un canton, treceam pe sosea, si când nu se parea ceva suspect pe sosea, reveneam pe calea ferata.
Pe înserat am ajuns la primul sat si la gara care îl servea. Le-am ocolit cu grija pe amândoua si ne-am ascuns în dosul unei gradini. Conform obiceiului, l-am trimis pe Dumitriu iscoada, întâi sa vada ce sat este, si apoi daca nu pleaca vreun tren spre Vladimirovat.
Incepuse oboseala sa ne apese si ne gândeam daca n-am putea cruta picioarele de restul drumului. S-a întors repede, caci în spatele garii gasise niste tarani români si acestia i-au spus ca asezarea se cheama Satul Nou, pe sârbeste Novoselo, si peste câteva minute pleaca un tren spre Vladimirovat. Ce sa facem?
Petrascu propunea sa dormim acolo unde ne gasim,în spatele gradinii, pe o gra- mada de coceni. Dumitriu înclina sa luam trenul. Mi-am facut repede socoteala. Daca dormim aici noaptea, va trebui sa umblam, mâine ziua, pe linia ferata, ce- ea ce nu-i recomandabil. Daca mergem cu trenul, s-ar putea sa avem noroc sa ajungem cu bine la Vladimirovat. Dar daca trenul e controlat si suntem legiti - mati? La ce-a servit atunci tot efortul cela-m facut pâna acuma ca sa scapam din mâinile Sârbilor? Mai bine adaugam oboseala peste oboseala decât sa dormim peste câteva ore în beciurile Sigurantei din Belgrad. Poate ca exageram, poate ca autoritatile nu vor fi luat masuri atât de strasnice cum banuiam eu,dar, în cazuri d-astea, e totdeauna mai bine sa iei ca baza ipoteza cea mai rea. Dupa câteva mi- nute de refacere, am ales calea cea mai grea, dar cea mai sigura, per pedes apostolorum.
Când am plecat din Satul Nou, se înnoptase. Cu multa greutate ne-am urnit din loc. In timpul cât ne-am oprit în dosul garii, am simtit cum oboseala ne în - tepenise tot corpul. Daca ne lasam acuma cotropiti de oboseala, adormeam aici si cine stie ce se putea întâmpla cu noi. Statul sârbesc, care ne urmarea tot asa de aprig ca si aparatul politienesc din România, ni-l imaginam a fi muma padurii din povestirile care ne-au mângâiat copilaria. Sa fugim sa, nu ne prinda muma padurii, ale carei vapai le simteam din spate. La acest gând înfiorator, ne-am ridicat în picioare si prin forta vointei ne-am pus în miscare, târând picioarele dupa noi ca doi busteni.
Am umblat toata noaptea, tinându-ne numai de calea ferata. De la o vreme, cum se întâmpla în asemenea cazuri de oboseala extrema, nu mai simteam obo- seala. Umblam ca niste automate, lipsiti de orice sensibilitate. Un singur gând tiranic ne calauzea: cât mai departe de locul unde fuseseram surprinsi si cât mai aproape de camarazii nostri.
Mersul pe drumul de fier nu e usor. Trebuie sa urci si sa cobori, cu un picior pe traversa si cu altul pe piatra. Tot timpul suferi un zdruncin continuu. Ca sa scapam de aceste izbituri, mai saream de pe o traversa pe alta, dar sfortarea era prea mare. Trebuie sa adaug ca mergeam în mars fortat, pentru ca sa ajungem la Vladimirovat cât mai de dimineata, înainte de a se fi desteptat satul.
Nu trebuia sa ne prinda ziua pe calea ferata, caci ne-ar fi putut vedea vreun cantonier si poate ar fi dat alarma. Când se îngemana noaptea cu ziua, ne-am hotarât totusi sa facem un mic popas.
Facusem socoteala ca nu mai suntem departe de Vladimirovat si ne putem permite luxul unei mici întreprinderi. Ne-am strâns toti trei pe o gramajoara de coceni ce-i gasisem pe o aratura, nu departe de calea ferata, si am atipit. N-am stat mai mult de o jumatate de ora si am sarit ca arsi. Se luminase binisor. Odih- na ne-a prins bine. Parca ne mai înviorasem. Am trecut iar pe linia ferata si în acelasi ritm salbatic ne-am reluat mersul printre traverse si pietre.
Se facuse ziua de-a binelea când am ajuns în dreptul satului Vladimirovat sau Petrovaselo, cum îi spun românii. Satul are o populatie mixta, formata din români si sârbi. In ceata diminetii, am zarit gara. Satul se întindea într-o depre - siune la stânga liniei ferate, cum mergi spre rasarit. Am ocolit linia ferata pe dreapta, si am descoperit în fata garii un dâmb, acoperit cu tufisuri, care ni s-a parut un bun post de observatie. Locul era uscat si ne-am putut aseza pe manta- le. Dupa ce ne-am fixat punctul de sprijin, l-am trimis,ca de obicei, pe Dumitriu sa se intereseze de trenul spre Cuvin si daca poate sa cumpere ceva de la cantina garii. S-a întors repede si ne-a comunicat ca trenul spre Cuvin pleaca peste o ju- matate de ora. In mâna tinea o pâine alba frumoasa, si o sticla cu apa minerala. Am mâncat toti trei, înghitind bucatile de pâine fara sa le mai mestecam si am baut cu nesat pretiosul lichid din sticla.
In câteva cuvinte, i-am spus cum sa procedeze. Nu stim unde sa gasesc camarazii nostri, dar îi va gasi usor, întrebând de învatatorul român din sat. Ii informeaza de cele întâmplate si apoi se întoarce cu primul tren înapoi. Boian si Teodorescu vin pe jos, ca nu cumva sa se afle de prezenta lor la Cuvin si sa se fa- ca control în tren. Dumitriu mai putea risca o înfruntare cu autoritatile, dar ei nu, caci de ei depindea salvarea noastra ulterioara. Boian avea banii si, în afara de asta, cunostea o familie la Alibunar, unde ne puteam adaposti câteva zile si ne puteam pregati pentru a disparea definitiv din Banatul sârbesc.
Dupa plecarea lui Dumitriu, ne-am întins pe mantale sa dormim. Soarele se ridicase binisor pe cer si începuse sa ne încalzeasca oasele rebegite. Dar n-am avut noroc de liniste nici aici. Odata cu soarele iesise si lumea la câmp. In jurul dâmbului nostru s-au ivit niste copii cu vite la pascut. Ne-am schimbat locul, dar copiii blestemati se tineau dupa noi, învârtindu-se cu vitele în jurul movili - tei. Ii auzeam vorbind sârbeste. Vazând ca nu-i chip sa scapam de ei, ne-am luat hainele si ne-am îndepartat de gara în directia liniei ferate care cobora spre Cu- vin. Ne-am oprit în santul liniei, unde am descoperit o iarba înalta si matasoasa. Pamântul se uscase binisor. Ne-am pus mantalele si am încercat sa dormim. Eu am cazut într-un somn greu, dar Petrascu, temator de surprize, a stat de veghe si m-a pazit.
Dupa masa, târziu, când soarele se înclinase binisor spre apus, auzim pufaind trenul care venea de la Cuvin.Repede ne-am luat mantalele si ne-am facut neva- zuti, pentru a nu fi zariti din tren. Ne-am reluat locul la postul de observatie din fata garii. Copiii, plecasera si ei spre casa cu vitele. Eram linistiti.
Dupa câteva minute de la intrarea trenului în gara, Dumitriu era lânga noi. A gasit usor casa învatatorului si pe camarazii nostri. Ei nu stiau nimic de cele întâmplate la Ofcea si vazându-l pe Dumitriu în loc de Vârlan sau Borobaru, au banuit ceva rau. Nici în sat nu se aflase nimic. Invatatorul l-a primit cu toata dragostea, si cum picase chiar în ceasul prânzului, l-a poftit la masa.
Dar abia începusera sa guste toti trei din bucate si intra învatatorul ca o furtuna si le spune sa plece îndata din casa lui. Se aflase în sat de focul ce-a izbucnit la Ofcea si el nu voia sa fie amestecat în aceasta afacere si sa aiba soarta lui Tomici. Invatatorul era un om foarte cumsecade, ne întelegea lupta si ne-a ajutat mult în timpul pribegiei noastre prin Banatul sârbesc, dar nu era pregatit sufleteste sa în frunte o perchezitie în casa lui sau chiar o arestare. Abia au avut vreme camara- zii nostri sa se înteleaga asupra locului de întâlnire de la Vladimirovat, movilita din fata garii. Dumitriu s-a întors cu primul tren si într-o traista ne-a adus lu - cruri de-ale mâncarii, ce i le-a pus în graba. Boian si Teodorescu urmau sa vina pe jos. Am calculat ca vor fi la noi pe la miezul noptii.
(va urma)
