Lichidati Parisul (9)

Sven Hassel

CAPITOLUL NOUĂ

De trei săptămâni, un băiat de doisprezece ani, condamnat la moar­te, era reţinut în închisoarea de la Fresnes în aşteptarea execu­ţiei. Crima pentru care fusese închis putea fi considerată nu mai mult decât un act de entuzi­asm copilăresc. Dar putea fi şi un act de rezistenţă împotriva duşmanului. Fireşte că nemţii au preferat să creadă în cea de a doua posibilitate. Băiatul furase un revolver de la un soldat german la colţul Bulevardului Saint-Mi­chael cu Place de la Sor­bonne şi pentru acest lucru trebuia să moară.
Mama, înnebunită, încercase tot ce era posibil ca să fie anulată sentinţa şi în final ajunsese în audienţă la cea mai mare autorita­te: generalul von Choltitz. Şeful său de cabinet, pe nume Schwanz, i-a expus cazul. Nu a obţinut un succes mai mare decât s-ar fi aşteptat.
— De ce vii la mine cu aceste banalităţi?! a strigat, cuceritorul Rotterdamului şi al Sevastopolului, aruncând supărat documentele pes­te birou. Sun reţele speciale pentru acest gen de probleme: foloseşte-le! Dacă băiatul a fost condamnat la moarte, probabil că a existat o foarte bună motivare. Şi oricum, am probleme de departe mai pre­sante pe care trebuie să le rezolv. Ia-le înapoi şi nu-mi irosi tim­pul.
Nu mai era nimeni la cine femeia ar fi putut cere ajutor şi în ziua următoare un copil de doisprezece ani a murit în faţa unui pluton de execuţie, la Vincennes. De ce ar fi fost impresionat un om de talia generalului von Choltitz de soarta unui copil? Nu era acesta drumul spre glorie sau celebritate. Posteritatea nu-şi va aminti de un general care a graţiat un copil de la pedeapsa capitală. În schimb, ţine minte un general care a distrus unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii...

AR PUTEA FI SALVAT PARISUL?

Generalul von Choltitz s-a întors la Paris. Oraşul era sobru şi mohorât; sub calmul aparent de viaţă liniştită, o ameninţare ascunsă plutea în aer. Numărul dezertărilor din armata germană atinsese pro­porţii catastrofale. Ca atare, numărul represaliilor sporise. Într-o singură seară peste patruzeci de oameni suspectaţi de activitate pentru Rezistenţă au fost duşi în faţa plutonului de execuţie. Primii care au murit au fost comuniştii.
Într-o dimineaţă, în zori, doi ofiţeri din prima linie a frontului s-au prezentat lui von Choltitz. Unul era general-maior, purta un bandaj pe unul din ochi şi uniforma neagră a trupelor de tan­curi; celălalt era un tânăr căpitan din trupele de geniu, expert în pla - sarea minelor. Îndată după ce au intrat în biroul generalului, pe uşă a fost agăţată o inscripţie uşor vizibilă: „Intrarea strict interzi­să." În spatele uşii se decidea viitorul Parisului.
În acelaşi timp cu această conferinţă foarte secretă, o alta, chiar mai secretă, avea loc într-un apartament din Bulevardul Victor Hugo, între un anume Hauptmann Bauer, un ofiţer în serviciu! amiralului Canaris, şi un diplomat care folosea pseudonimul "Farin". Hauptmann Bauer relata cu seriozitate diplomatului evenimentele, aşa cum le vă­zuse el şi diplomatul asculta la fel de serios.
— Domnule Farin, a declarat ofiţerul, vorbind şoptit şi foarte repede, tot oraşul ăsta e pe cale să devină scrum şi fum. Totul se va prăbuşi în ruine dacă nu se întâmplă ceva neaşteptat care să prevină evenimentele. Este absolut necesar să vă duceţi să-l vedeţi pe von Choltitz înainte de a fi prea târziu.
Diplomatul şi-a şters de pe frunte câteva perle discrete de trans­piraţe, iar înainte de a răspunde a dat pe gât două pahare de coniac.
— Cine este acest general von Choltitz? De unde a venit? De ce nu am auzit niciodată despre el?
— Aţi auzit de el — probabil că nu vă amintiţi numele. Aţi auzit de Rotrerdam, bănuiesc? Aţi auzit de Sevastopol? Ei — a dat din cap cu severitate Hauptmann Bauer — acesta este generalul von Choltitz!
— Vrei să spui...
— Vreau să spun că acest om şi-a dat doctoratul în arta di­strugerii. Pentru care alt motiv presupuneţi că l-au ales pentru această muncă? Aparţine aceleiaşi şcoli ca şi mareşalul Model: su­punere oarbă indiferent de împreiurări. Dă-i un topor şi spune-i să-şi taie mâna dreaptă şi o s-o facă, cu condiţia ca rangul tău să fie mai mare decât al lui.
Diplomatul şi-a dres vocea înainte de a răspunde.
— Ce-au avut de spus despre acest lucru în Bendlerstrasse?
— Nimic, în general.
— Atunci de ce... De ce suntem noi... de ce sunteţi...
Ochii lui Hauptmann scânteiau sub ochelarii fumurii.
— Singurul motiv pentru care ei nu vorbesc este că acei puţini care au mai rămas sunt îngrozitor de speriaţi ca să mai deschidă gura! Ceilalţi s-au... dus.
— S-au dus? Unde?
— În acelaşi loc unde o să merg şi eu şi dumneavoastră dacă nu suntem prevăzători, la Plötenzee.
Diplomatul a rămas cu gura căscată.
— Spânzuraţi? a spus el răguşit.
— Bineînţeles, spânzuraţi! Acum ascultaţi-mă, domnule Fa­rin, şi spuneţi-mi ce părere aveţi în legătură cu acest fapt: un nou regiment de tancuri a sosit la Paris. Sunt staţionaţi în barăcile Prin­ţului Eugen, din afara Versailles-ului. Ofiţerul comandant este ca­racteristic pentru tipul de om cu care trebuie să tratăm: un ge­neral-maior, de două ori retrogradat, comandând cel mai teribil grup de tancuri din lume. Şi nu fac această afirmaţie cu uşurinţă. Vă pot spune că dacă un singur cuvânt ar ajunge la urechile celor de la Berlin, în sensul că ei au fost implicaţi, amiralul Canaris ar dispare aşa de repede că nu o să puteţi vedea nici măcar norul de praf.
— Deci ce sugerezi? a întrebat diplomatul cu nervozitate. Ce aş putea face? Şi oricum, de ce au fost aduşi aici?
Bauer a ridicat din umeri.
— Poate fi ceva mai distructiv decât un tanc? În special un tanc din Divizia a 27-a Z.B.V.... Daţi-mi voie să vă spun ceva despre ei. Regimentul este format din şase batalioane sub comanda ge­neralului-maior Mercedes. El însuşi, după cum v-am mai spus, a fost degradat de două ori în timpul carierei lui militare. Oamenii aflaţi sub comanda lui au făcut puşcărie, o dată sau de câteva ori în timpul armatei. Viol, tâlhărie, omoruri, perversităţi sexuale — numiţi orice altă porcărie, ei au făcut-o... Ei sunt, exprimându-mă moderat, o bandă de brute total nedisciplinate... Vă imaginaţi ce s-ar întâmpla dacă vor fi lăsaţi liberi pe stăzile Parisului?
— Da.
— Un toptan de masacre.
— Da.
Farin s-a dus spre fereastră cu un alt pahar cu coniac în mână. A stat un timp privind tăcut jos în stradă.
— O baie de sânge, a spus în sfârşit. Ai dreptate, desigur, trebuie făcut ceva ca să prevenim masacrul.
— Mă bucur că aveţi aceeaşi părere.
— Ce-ar fi — Farin a ezitat — ce-ar fi dacă am ridica baricade? Priveşte acolo, Hauptmann Bauer.
I-a arătat, privind pe fereastră, un sergent de poliţie care patrula pe stradă. Apărarea Parisului — de ce nu? Poliţia ajutată de oameni din Rezistenţă...
— Sunt sigur că s-ar putea, domnule Farin. Dar în acelaşi timp mă tem că ne vom îndrepta direct în mâinile lui Hitler. Se întâmplă să ştiu că un batalion din Brigada Dirlewanger, chiar în acest moment, se îndreaptă spre Paris. Fiecare om al acestei forţe este un criminal căruia i s-a suspendat pedeapsa — suspendare nu pentru că li s-a considerat cazul într-o nouă lumină, dar pentru că Führer-ul a hotărât brusc că şi criminalii ar putea fi folosi­tori. Deţin informaţii că au fost trimişi special ca să pro - voace acţiuni de tipul celor pe care le-aţi menţionat. Bauer şi-a clătinat capul cu regret. Poliţia şi Rezistenţa... Este o idee ispititoare, dar cât timp vor putea ţine piept puterii germane? Şi cât de mare ar fi rezistenţa pe care ei ar putea să o opună? Insuficientă, mă tem. Insuficientă.
— Atunci ce propui, Hauptmann?
— După părerea mea, ne-au rămas deschise numai două căi de acţiune. O cale este să întârziem cât mai mult oamenii şi vehiculele pe care le aşteaptă von Choltitz; cealaltă este să obţinem înaintarea diviziilor blindate americane spre Paris cât mai repede posibil.
Farin chibzuia asupra posibilităţilor de a pune în practică aces­te deziderate.
— Acum aş fi vrut să fiu la Londra!
— Vă cred, a fost de acord Bauer, zâmbind uşor. Parisul de azi nu e cel mai confor - tabil loc de pe pământ, nu este aşa? Nici Germania nu e un pat de trandafiri. Amiralul şi-a ars deja toate hârtiile. Ştiţi cine a fost numit Oberbefehlshaber pentru Vest? Ge­neralfeldmarschall Walter Model. Nimeni altul. E omul care poate să adulmece tră - darea de la sute de kilometri distanţă, cred că nici măcar Hitler nu este prea subtil pentru amicul nostru.
— Omul este o brută necivilizată, spuse Farin, foarte con­vingător. Ai auzit povestea despre şampania lui von Rundstedt? Spionii lui Model au descoperit că el avea în cameră 60 de lăzi cu această băutură. Cinci minute mai târziu — cinci minute, ţine minte! — toată cantitatea a fost vărsată. Ce risipă! Şi cât de inutilă!
— Se spune că doarme având sub pernă o ediţie de lux a vo­lumului Mein Kampf. Sunt convins de asta. El şi von Choltitz nu mai sunt oameni, sunt roboţi militari.
Cei doi conspiratori au mai stat un timp de vorbă, după care diplomatul şi-a terminat coniacul, şi-a luat haina şi servieta, ară­tându-se ceva mai hotărât.
— Să vedem ce se poate face. Parisul trebuie salvat cu orice preţ. Am să mă prezint lui von Choititz în persoană şi să văd ce şanse avem cu el. Ne-ar fi de ajutor dacă am găsi ceva împotriva lui — o vină — ceva ce ar putea interesa pe prietenul Model.
— Mă îndoiesc de aşa ceva. Omul este un model de perfecţiune. Totuşi vă doresc mult succes. O să ţinem legătura prin reţeaua obişnuită — presupunând că voi mai fi în viaţă ca să fac asta.
— Sunt convins că vei fi.
Farin s-a oprit un timp, ascultând în dreptul uşii înainte de a o deschide.
— Cred că e mai bine să ne despărţim. Şi pietrele caldarâmului au ochi în zilele astea... La revedere, Hauptmann.
— La revedere!

(va urma)