Oameni Celebrii - COSTACHE OPRISAN

Constantin (Costache) Oprisan s-a nascut in 1921 in comuna Oncesti, judetul Bacau. Geografia copilariei brazdata de coastele si vaile Podisului Moldovei avea sa-si largeasca orizontul pana la zenitul devenirii sale.

Termina cursurile liceale la Bacau, intrand in viata pe portile tineretii intr-o vreme de mari tulburari pentru tara, in anul 1940, cand se incadreaza in Fratiile de Cruce.

Dezlantuindu-se prigoana generalului Antonescu impotiva tineretului legionar (cand justitia avea sa dea condamnari mai mari decat varsta celor condamnati), Constantin Oprisan alege calea exilului si dupa ianuarie 1941 se refugiaza in Germania. Acolo are sansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger.

In urma unui plan pregatit mai dinainte de nazisti, de a-i interna in lagare pe legionarii aflati in Germania, la inceputul lunii februarie 1943 este adus in lagarul de la Buchenwald si Constantin Oprisan, intr-un transport de 9 tineri.

Acolo avea sa fie detinut pana la 24 august 1944, impreuna cu alte sute de legionari, cand scapa cu viata in urma unui bombardament aliat asupra lagarului (care avea sa faca mii de victime, intre care Principesa Mafalda).

Se elibereaza si, dupa ce se instruieste in scolile speciale germane, face parte dintr-un grup din care se formau echipele ce erau parasutate in Romania invadata de bolsevici. Dar pentru ca frontul avanseaza foarte rapid (urmare si a prabusirii frontului romanesc), in primavara lui 1945 se sisteaza programul parasutarilor si grupul este abandonat.

Sefii grupului, Nicu Marinescu, Oprisan si Cretu, iau hotararea sa plece spre tara, strabatand Ungaria in mars, strecurandu-se clandestin peste frontiere, pentru a infrunta dusmanul bolsevic.

Dupa ce a venit din Germania, Costache Oprisan preia sefia Fratiilor de Cruce pe tara. Totodata, in 1946 se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Cluj, unde ii are ca profesori pe Lucian Blaga, Stefan Bezdechi, D.D. Rosca. Acesta din urma, dandu-si seama ca nu are in fata un student ordinar, cand a fost vorba de existentialisti, l-a pus pe Oprisan sa tina cursul in fata studentilor.

A fost ceva extraordinar, tanarul student probandu-si inteligenta nemaipomenita si capacitarea rar intalnita la tinerii de varsta sa.

A treia arestare. Condamnat la 25 de ani d emunca silnica

Se casatoreste in 1947 (cu Constanta). Continua reorganizarea Miscarii Legionare - cu toate ca rusii invadasera tara.

Ernest Mafte, si el legionar incadrat, povesteste:

„Eram in Bucuresti la Teatrul Poporului. Si m-am intalnit cu el zece duminici, in fiecare duminica in alta Biserica. «Ci - imi zice el - io sa iau Moldova»; in '47, bre! «Sa organizez io legionarii pe Moldova, si el Ardealu'». Si l-am lamurit ca ne prinde... Da’, ar fi crezut Costica Oprisan, domnule?! L-au prins, a murit in chinuri...”

va urma

Vinovăţie

Aura Popa

Mai sting cuvinte printr-o întâmplare.

Să nu m-adaug frigului şi ceţii,

Transform căderi în anotimpuri pare

Şi pun argint în părul dimineţii

Căci legăn vise-n braţe de tăcere

Doar ca să crească-n mine toată vina

C-am dat la schimb un ţărm pe-o mângâiere

Şi-n întuneric mi-am închis lumina.

Azi curg în toate ca un fir de ceară,

Topită-n focul gheei muribunde.

Eu am lăsat iubirea să mă doară,

Neliniştea în mine să abunde.

Deschis-am poarta larg-a resemnării

Şi-am însemnat cu roşu toată zarea.

O utopie-aduce zburătorii

Şi-ndată-ţi seacă liniştea şi marea.

Demascarea (4)

Grigore Dumitrescu

Mă trezesc. Nu ştiu ce oră să fie; afară e încă întuneric. Rămân mai departe culcat. Cum aş putea îndrăzni să mă ridic! Mă mişc puţin şi simt dureri în tot cor­pul. Coşul pieptului e parcă tot o rană; fălcile nu mi le pot mişca; picioarele îmi sunt anchilozate. Cele cincizeci până la şaizeci de lăsări pe vine, mi-au zdruncinat toţi muşchii.

Degeneratul a reuşit până acum pe deplin în acţiunea lui. În următoarele zile va putea să facă ce vrea cu noi, aşa betegi cum suntem.

După zgomotul paşilor ce-i aud pe ciment, suntem păziţi de două plantoane.

Afară, e mereu întuneric. Îmi fac o socoteală, că la 22 Ianuarie, nefiind încă nici un semn de a se face lumină, trebuie să fie mai puţin de ora şase.

Din toate câte s'au întâmplat ieri, nu încape nici-o îndoială, că cei care au planificat teroarea au făcut-o ca să ne distrugă nervii, să ne epuizeze forţele, să ne demoralizeze. Camera 4 Spital e astfel purgatoriul în care am fost trimişi de Ministerul de Interne.

Gândul, că peste o oră sau două va trebui să trec iarăşi prin încercările grele de ieri îmi dă o senzaţie de sfârşeală.

Ce va aduce ziua de astăzi, refuz să întrevăd!

Cu ochii fixaţi în scoarţa ce ţine loc de saltea, speranţele mi se şterg din ce în ce mai mult, până la dispariţie. Viitorul, atât de enigmatic, mi-e simbolizat printr'un sarcofag, sub care sunt îngropate atâtea vise...

Îmi frec ochii şi m'arunc în trecut, la intrarea ruşilor în România, când, cu tot prăpădul ce venise peste noi, speranţe îmi dădeau încă curaj.

A fost ca o rupere de diguri....

Armatele sovietice se revarsă peste pământul României, într'un entuziasm delirant, divizii după divizii gonesc spre Apus. Primele ziare, după întorsătură, le numesc armate « eliberatoare ». N'o crede nimeni; cel puţin eu n'am întâlnit pe cineva care să le considere, în mod sincer, ca atare.

E armistiţiu, dar totuşi, regimente întregi ale armatei române sunt făcute prizoniere. « Eliberatorii » îşi dau arama pe faţă...

Primele tancuri sovietice au intrat în capitală. în loc de entuziasmul de masă, pregătit de ziare, « eliberatorii » nu sunt întâmpinaţi decât de vreo două mii de oameni; cifră infimă pentru populaţia de peste un milion a Bucureştiului. Atât s'a putut aduna din mahalalele capitalei!

E un Septembrie cu căldură mare. Vara nu vrea să cedeze. Câmpurile stau părăsite; ţăranilor nu le mai arde nici de culesul porumbilor, nici de slobozirea pomilor încărcaţi de fructe.

Apoi, e panică: se aude că pe unde trec « eliberatorii » e prăpăd. Iau tot ce întâlnesc: cai, căruţe, birji, automobile în bună stare sau pe jumătate stricate; apoi, golesc prăvălii în câteva minute, taie un viţel numai pentru câteva fleici, sparg un butoi pentru câţiva litri de vin, îţi dau în casă totul peste cap, doar or găsi ceva de valoare....

Îi aştept, să-i vad şi eu, să mă încredinţez de tot •ce aud despre ei.

E ceva lume strânsă pe trotuarele străzii principale ale oraşului... Se aşteaptă cu înfrigurare!

Iată că la cotitura străzii îşi face apariţia primul « eliberator ». Armăsarul în spume galopează pe asfaltul străzii, ca şi cum ar fi venit aşa, în goana mare din stepele Rusiei.

Inima îmi bate, nu de frica mongolului care stă stângaci în şa, ci de teama unei alunecări a calului; mi-e frică să nu-şi rupă picioarele splendidul armăsar româ­nesc! Urmează apoi, căruţe încărcate cu soldaţi de diferite neamuri: ruşi, tătari, mongoli; camioane, tunuri enorme, automobile decapotabile, brisci, şarete... Şi toate trec în goana mare şi în cea mai perfectă dezordine. Apoi, murdăria de pe « eliberatori », bărbile ne-rase de săptămâni, sau poate de luni de zile, lipsa unei deosebiri în ţinută între ofiţeri şi soldaţi, totul îţi dă impresia că peste noi, în trecere spre Apus, se revarsă noi năvăliri barbare.

Nu mă pot abţine şi spun necunoscutului de lângă mine.
— Uite domnule, ce-a dat peste ţara noastră. La ce ne-am putea aştepta de la barbarii ăştia!
— Taci domnule, îmi spune cu falsă îngrijorare, omul de lângă mine.
— De ce să tac, îi răspund, ce ţi-e frică că ne înţeleg ăştia? Doar suntem între noi.

El, tot grijuliu:
— Oricum, trebuie să ne acomodăm...

Plec! Las în spatele meu primul specimen, întâlnit după « eliberare », din ceea ce se cheamă colaboraţionişti.

Nimeni nu mai iese la şoseaua mare. Prăvăliile sunt golite şi stau cu obloanele trase.

Armatele sovietice trec mereu, zi şi noapte, în revărsarea lor către inima Europei. Sunt grăbiţi să aducă şi altor popoare aceeaşi «eliberare » care ne-au adus-o nouă, românilor.

Câteodată, târziu în liniştea nopţii, îi aud de departe, după cântecele lor intonate de sute sau poate de mii, deodată; am impresia că în acest delir vor să ajungă mai repede la ţintă.

Cât despre mine, trebuie să fac un efort să nu mă simt străin pe pământ românesc!

Apoi, după ezitări, cu inima strânsă, ies la drum; nu să-i întâmpin, ci să le ghicesc gândurile.

Sunt singur pe drumul ce duce spre poalele Carpaţilor. Aştept. Cu privirea scrutez şoseaua până la punctul unde îşi pierde conturul. După un timp apare un vehicul, tras de cai. încet îl desluşesc: e o birjă.

Trec lungi minute până ce trăsura e în faţa mea; soldatul de pe capră trage domol hăţurile. Caii se opresc. Sunt obosiţi şi ei ca şi cel ce-i mână.

Am o uşoară tresărire, dar imperceptibilă pentru cei trei militari sovietici din birjă. De pe capră, sare jos soldatul de lângă vizitiu. E cu pistolul automat în mână.

Pentru o clipă, regret parcă ieşirea la şosea! Ofiţerul superior de pe canapeaua din fundul trăsurii îmi redă însă încrederea în mine: îmi zâmbeşte şi-şi ridică mâna, în semn de salut. îi răspund cu o uşoară, dar politicoasă înclinare a capului. După epoleţi, bănuiesc că trebuie să fie general.

Militarul cu pistolul automat în mână e proţăpit în faţa mea.

Amândoi suntem în aşteptare! Sovieticul e surprins, parcă, de tăcerea venită din partea aceluia, care după socoteala lui ar trebui să scoată o exclamaţie de « bun sosit». Trec câteva secunde. Eu, mă încăpăţânez, nu de altceva, dar vreau să-i arăt ca mă socotesc liber şi stăpân în ţara mea.

Generalul, om spre şaizeci de ani, figură atrăgătoare, ochi care observă, rupe tăcerea. Soldatul se întoarce; îl ascultă.

Nu pricep o iotă!

Apoi, spre surprinderea mea, cel proţăpit în faţa mea, îmi spune, într'o românească de parcă ar fi trăit toată viaţa aici, la poalele Carpaţilor:
— Tovarăşul General întreabă, dacă drumul până la Sibiu e bun.

Îmi revin din zăpăceala care a dat peste mine la auzul graiului românesc ieşit din gura unui soldat sovietic şi îi dau explicaţiile care mi s'au cerut.

După traducere, într'o rusească care, după socoteala mea, trebuie să fie tot atât de perfectă ca şi româneasca în care mi s'a adresat, soldatul îmi spune, ţintindu-şi privirea drept în ochii mei:
— Tovarăşul general vrea să mergi cu noi, să ne arăţi drumul până la Sibiu.

Cu respiraţia tăiată, uitându-mă însă la general şi căpătând imediat convingerea că comandantul de oşti sovietic nu a cerut aşa ceva, îi răspund:
— Numai.... să plec aşa, fără să ştie nimeni de mine, nu e de loc plăcut. Apoi, drumul până la Sibiu nu e complicat... Sovieticii mai vorbesc ceva între ei, după care soldatul îmi spune:
— Bine, Tovarăşul General nu ţine neapărat să mergi cu noi.

Dă să se întoarcă spre trăsură, dar nu mă pot abţine şi-1 întreb:
— Dar, cum se face, de vorbeşti atât de bine româneşte? Fără nici-o ezitare răspunde:

Sunt român.

Se întoarce brusc şi din doi paşi, e pe capră.

Îl salut pe general, după care caii se pun în mişcare. Rămân pe gânduri; refuz să cred că omul în uniformă sovietică e român. Vreau mai de grabă să cred că ruşii pot pregăti oameni atât de bine, încât să vorbească limba ţărilor « eliberate », fără nici-o deosebire de autohtoni.

După câteva minute, în trap domol, se apropie de mine o brişcă, trasă de un cal obosit. Totul e românesc; şi cal, şi ham şi brişcă. Acum, îmi dau şi mai bine seama că ruşii au pornit să cucerească Europa, până la Berlin, în căruţă, în birjă sau pe bicicletă!

Unicul ocupant al brişcii, îşi opreşte mârţoaga în faţa mea şi sare jos. îşi ia pistolul automat, dar se răzgândeşte şi-1 lasă de unde 1-a luat.

Văzându-1 atât de paşnic, îl primesc cu un zâmbet şi-o ridicare a mâinii drepte.

Rusul, prăfuit din cap până'n vârful bocancilor, ne-ras, cu tunica şi pantalonii soioşi, îmi întinde mâna agale ca şi cum ar avea poftă să stea la taifas.

După ce-mi adresează câteva cuvinte, dau din mâini, în semn de neputinţă. Apoi, face şi el acelaşi lucru. Următoarea mişcare din mâini, din partea mea, vrea să însemne: încotro?

Ivan înţelege:
— London, London.

Îi repar pe loc confuzia:
— Berlin.

Răspunsul e spontan; scutură din cap şi repetă:
— London.

Îi fac un semn de mare nedumerire.

Sovieticul se întoarce apoi cu faţa spre apus, dă din mâna dreaptă, cu degetul arătător înainte, ca şi cum ai certa un copil neascultător:
— Capitalist, capitalist.

Izbit de obiectivul rusului din faţa mea, mi se adevereşte, pentru încă odată, că aceasta lume capitalistă, pe care e mâniat Ivan a făcut cea mai ilogică alianţă din istoria omenirii, ajutându-şi duşmanul de moarte. Dar dacă a făcut-o totuşi, având de înfruntat formidabila armată a Germanii naziste, ce a împiedicat-o, să nu aranjeze lucrurile îi aşa fel, încât puhoiul sovietic să nu să reverse peste Europa? Fiindcă fără ajutorul american şi fără bombardamentele « fortăreţelor zburătoare », ruşii n'ar fi putut ieşi din graniţele lor. Şi apoi, o debarcare a aliaţilor pe coasta Mării Negre ar fi fost de bun augur, pentru ţările care priveau cu îngrijorare înaintarea armatei sovietice.

Ajutând trupele comuniste să pătrundă în Europa, « Liberatoarele » americane îşi dezic numele. Dar au timpul încă să rămână consecvente faţă de idea de libertate. Căruţele, brişcile, şaretele, pe care se transportă armata sovietică, în drumul ei spre Apus, pot fi oprite.

Ziua a doua în camera 4 Spital începe sub semnul batjocorii. Suntem traşi de pe prici cu brutalitate, ca să nu avem timp să ne dezmeticim. Înjurăturile şi loviturile de bâtă nu lipsesc.

În jurul meu simt mâhnirea celorlalţi!

Pentru mine însă, acest început e şi mai greu. Am dureri mari în tot coşul pieptului, fălcile îmi sunt încleştate iar picioarele de-abia le pot mişca.

Suntem la locurile noastre, aşa cum am fost aranjaţi ieri. De spălat nici pomeneală!

Degeneratul, în mijlocul camerei, având lângă el pe Gherman, Steiner şi Puşcaşu, îşi roteşte privirea peste noi. Pare mulţumit de ce a întreprins până acum! Dar nu se arată deloc, că ar fi dispus să ne dea pace. Vorbeşte în şoaptă, enigmatic, cu cei din jurul lui. Cel din dreapta mea îmi aruncă o fulgerătoare privire. O frântură de secundă mi-a fost de ajuns să-i văd teama de pe faţă. Inima începe să-mi zvâcnească, dându-mi dureri şi mai mari în coşul pieptului!

Toată echipa e strânsă în jurul degeneratului! De-abia îmi dau seama că un nou atac se pregăteşte, şi iată că toţi cincisprezece se şi aruncă asupra noastră.

În câteva clipe bătaia e generală; dau cu bâtele şi curelele, în dreapta şi'n stânga. Mai pot face totuşi o remarcă: bătăuşii, evită pe cât se poate, să ne lovească în cap.

Ne ascundem cum putem feţele în mâini şi ne încovrigăm în noi. Primesc lovituri de bâtă pe spinare şi pe picioare. Bătăuşii aleargă de la un loc la altul, în dezordine şi parcă fără să ţină socoteala de cine a fost lovit mai mult sau mai puţin. Fiecare cu norocul lui!

Din când în când, degeneratul îşi îndeamnă oamenii:
— Dă-i Gherman; fii atent Puşcasule la ăla din dreapta ta. Steiner, atinge-1 peste picioare cu bâta nu cu cureaua. Trece aşa poate o oră, cu unele mici pauze; câteva minute de odihnă pentru bătăuşi.

Cu o voce calmă, plină de mulţumire, şeful echipei dă încetarea:
— Ajunge.

Prima oră a zilei a fost atât de deprimantă, încât nici nu mai îndrăznesc să mă gândesc la ceea ce ar putea veni în următoarele douăsprezece, treisprezece ceasuri..... Mă simt copleşit; frânt de oboseală, golit parcă de toată forţa. Ceilalţi şi-au pierdut şi ei puterea de rezistenţă. Îi simt doborîţi de amărăciune! Aici trăim într'o lume a răului, a suferinţei, a morţii....

Am terminat de mâncat mălaiul fiert, după care suntem scoşi la toaletă, tot ca ieri, în grupe de câte zece. Suntem iarăşi la locurile noastre, mereu în aceeaşi poziţie.

Degeneratul, în mijlocul camerei, pare nerăbdător; îşi freacă mâinile, face câţiva paşi, se opreşte, se uită fix la câte unul din noi, îşi strânge buzele.

Dar iată că face semn unuia să vină la el. E la vreo cinci metri în dreapta mea. Cel chemat se scoală de pe prici şi cu un mers care îi trădează dureri, ajunge în faţa omului care ne terorizează. E Gică Şerbănescu, student la medicină, din cei care au fost aduşi de la Jilava împreună cu mine. Înalt, subţire, cu o faţă mai mult feminină, nu pare deloc omul care să poată îndura rigorile unei vieţi ca cea de aici.

Nu mai am timpul să fac vreo reflecţie, că dintr'o palmă, Şerbănescu e aruncat la câţiva metri pe ciment. Steiner şi Gherman sunt pe el cu picioarele. Apoi, e ridicat şi adus în faţa degeneratului. O altă palmă îl trimi-te din nou la pământ, după care e îmbrâncit la locul lui.

Teroristul îşi roteşte privirea şi ocheşte un altul. I se aplică aceeaşi bătaie

Trece în felul acesta poate o oră şi jumătate. îmi vine şi mie rândul. Palma degeneratului mă aruncă la câţiva metri; în faţa lui trebuie să stai cu mâinile la spate. Mă încolăcesc ca să-mi feresc partea vulnerabilă a corpului de loviturile de picioare; durerile din piept îmi dau griji.

În faţa teroristului e acum unul pe care nu-1 cunosc. E mic de statură şi rotund la faţă. După ce-şi primeşte ce e al lui, dă să fugă pe prici, când degeneratul strigă:
— Bă, tu ce umbli în şalvari?
— N'am mai avut timp să-mi trag pantalonii azi de dimineaţă, răspunde, bâlbâindu-se, cel întrebat.
— Cum te chiamă, întreabă degeneratul, rânjind:
— Mahmed, domnule.

Un hohot de râs îmi strânge şi mai mult inima.
— Bine, mă turcule, dar tu cum ai ajuns pe aici? se miră teroristul.
— Am vrut să fug în Turcia şi am fost prins la graniţă, răspunde omul, cu spaimă în ochi.

Degeneratul se apropie de turc, îl apucă de turul izmenelor, şi-1 ridică la vreun metru înălţime. Apoi, cu prada în mână, se întoarce către ceilalţi din grupa lui. Îl aduce aşa, câţiva metri, îl aruncă pe ciment, după care spune:
— Luaţi-1 voi în primire.

Mahmed, e luat în palme, întâi de Puşcasu apoi de Gherman şi Steiner. E asvârlit în braţele altuia, care la rândul lui îl aruncă cu un picior înfipt în spate până la câţiva metri. Şi aşa mai departe.

Turcul a ajuns pe prici la locul lui; rămâne cu privirea rătăcită, de parcă ar vrea să i se dea o explicaţie. Apoi începe să tremure din toate încheieturile. E ca un câine încolţit de lupi.

În felul acesta ne trece restul zilei..

Cum să descriu sentimentele care mă cuprind, teama care face să-mi bată inima atât de tumultos şi sângele care îmi aleargă în vine cu febrilitate?

Mă gândesc, în primul rând, că bătăuşii au fost terorizaţi în aşa măsură, până au fost aduşi la acest stadiu de brutalitate. Li s'au distrus simţurile. Au devenit un fel de roboţi care, la un semn, trec la atac.

Mă gândesc apoi că cei care au iniţiat această teroare — sunt, de bună seamă, în Ministerul de Interne, în Comitetul Central al Partidului Comunist sau poate la Moscova — trebuie să fie stăpâniţi de ură fără margini împotriva acelora care nu le împărtăşesc ideile. Au născocit cea mai demonică metodă de lichidare a adversarului politic, aducerea lui la starea animalică. Cei terorizaţi aici trebuie despuiaţi de orice caracter uman!

Eu mă găsesc în acest laborator de distrugere a sufletului, de aducerea omului la starea de robot!

Şi mă îngrozesc la gândul că mi se e va aplica şi mie această metodă care înseamnă, în primul rând, bătăi ceti pot aduce moartea.

Urletele care le-am auzit în subsol au fost scoase de oameni care au avut moartea în faţă....

Cu aceste gânduri, îmi închei încă o zi în camera 4 Spital. Seara târziu, când ni se dă liber să ne întindem pe locurile noastre, mă zbat să nu cad pradă somnului, ca să prelungesc în felul acesta sosirea zilei de mâine. Dar frânt de oboseală, cedez.

Sunt trezit a doua zi de dimineaţă de bătăuşi, îmbrâncit, ca să rămân apoi împietrit pe locul meu pentru încă o zi...


Au trecut cinci zile de când ne găsim în camera 4 Spital.

E seară, poate trecut de ora şapte. Ciorba de arpacaş am primit-o pe la ora cinci şi de atunci stăm înţepeniţi la locurile noastre. Nu îndrăznesc să-mi mai abat privirea fixată de pe metrul pătrat de ciment al podelei.

Pieptul mă doare mereu, dar picioarele mi s'au mai dezmorţit. Pielea mă mănâncă pe tot corpul, dar nu îndrăznesc să încerc o cât de slabă frecare cu coatele. Bătaia generală a avut loc astăzi cam între orele trei şi patru. Am avut norocul să cadă pe mine mai întâi Popescu, care s'a făcut mai mult că loveşte; era cu ochii mereu îndureraţi. Apoi, m'a luat în primire un altul, care m'a lovit numai cu cureaua pe spinare, fără să se folosească de bâta care o avea în cealaltă mână. După terminarea bătăii, degeneratul a părăsit camera. A lipsit mai bine de o oră. Am avut astfel linişte. A ieşit, desigur, să ia instrucţiuni de cum să continue programul de dezumanizare.

Plantoanele şi-au făcut plimbarea, fără să mai aibă ochii pe noi, iar ceilalţi din echipa de teroare au stat de vorbă, preocupaţi parcă de alte probleme, decât de chinuirea noastră.

E prima seară, până acum, când suntem lăsaţi în pace, fiecare cu gândurile lui!

Dar iată că reîntors în cameră teroristul rupe tăcerea:
— Am să vă spun câteva cuvinte.

Cincizeci şi cinci de capete, plecate, deznădăjduite, se întorc spre el; unora, chiar li se întipăreşte pe feţe speranţa.

Se uită cu toată atenţia la noi şi continuă:
— Vă găsiţi aici de cinci zile. V'aţi întrebat, desigur, de ce sunteţi bătuţi, de ce sunteţi obligaţi să nu vă mişcaţi pe prici, să vă culcaţi numai pe o rână sau să nu vorbiţi. Ca să înţelegeţi ce se petrece cu voi, e bine să ştiţi, mai întâi, cine sunt eu şi care mi-e ţelul în viaţă. Mă numesc Eugen Ţurcanu; am studiat Dreptul la Iaşi.

Sunt condamnat la şapte ani închisoare pentru nedenunţare. Pedeapsa am primit-o fiindcă ştiam de activitatea legionară a unor cunoscuţi, unii din ei chiar prieteni şi nu i-am dat pe mâna organelor de securitate. In trecut, fusesem şi eu legionar.

În 1944 m'am înscris în Uniunea Tineretului Comunist. Am avut acolo activitate rodnică; am fost trimes ca şef al unei brigăzi de comunişti la Sofia, în 1945, unde am rămas profund impresionat de credinţa în comunism şi hotărârea de luptă a acestui tineret în vederea făuririi unei vieţi fericite, pentru toţi oamenii.

In Bulgaria, credeam că rupsesem cu trecutul meu de fascist înrăit, de duşman al poporului şi al clasei muncitoare.

Mă înşelasem însă! în mine zăceau încă sentimente care mă împiedecau să-i denunţ pe cei care conspirau împotriva clasei muncitoare, de care eu mă simţeam totuşi legat. Nu i-am denunţat, fiindcă-mi erau prieteni...

Aşa am ajuns în închisoare. Şi nu-mi pare rău deloc! Aici, mi-am dat seama că sunt ros în interiorul meu, de un putregai al unui trecut urât şi al unei educaţii criminale. Era acest putregai care mă ţinea în loc să-mi denunţ prietenii. Şi m'am hotărât să-1 scot. Nu e o treabă uşoară să te cureţi de tot ce e rău în tine. Dar am reuşit.

Administraţia închisorii m'a ajutat, punându-mi la dispoziţie lucrări în acest domeniu, pentru care îi voi rămâne recunoscător toată viaţa. Asta s'a întâmplat în închisoarea Suceava, în 1948.

După ce am reuşit să-mi curăţ interiorul de toată murdăria educaţiei burghezo-capitaliste, primită în şcoală, în universitate, la biserică, mi-am propus ca ţel suprem în viaţă să aduc şi pe alţii pe calea cea bună.

M'am adresat direcţiei închisorii, arătându-i în mod sincer ceea ce vreau. Am fost înţeles, apoi ajutat şi sfătuit. Am înţeles că nu au nimic împotriva aducerii deţinuţilor la o viaţă sănătoasă, curăţirii trupurilor lor de putregaiul care le perverteşte conştiinţele. Am pornit la treabă. Alături de mine a venit un prieten. Îl cheamă Alexandru Bogdanovici. După câteva luni de zile însă, mi-am dat seama că prietenul meu e un criminal. Se ataşase acestei acţiuni de curăţire a trupului cu gânduri ascunse; pentru el, reeducarea prin convingere, de care îmi vorbea, era numai mijlocul de a scăpa din închisoare. L'am demascat!

E acolo pe prici. Uitaţi-vă la el.

Îşi întinde mâna spre priciul de vis-a-vis de mine. Îl priveşte apoi lung, cu o duşmănie ieşită din ochi, care face să-mi dea un fior.

E un om înalt, cel puţin aşa mi se pare cum sade turceşte. Capul şi-1 ţine în piept, privirea fixată pe crâmpeiul de prici dintre picioare. Are o uşoară tremură-tură a corpului, constantă şi înspăimântătoare. Pare un om căzut într'o resemnare totală şi care-şi aşteaptă irevocabil condamnarea.

Eugen Ţurcanu face câţiva paşi în direcţia priciului unde tremură Bogdanovici. După câteva secunde lungi, nesfârşit le lungi, cu voce ameninţătoare, spune:
— De mâinile mele ai să mori, banditule!

Fac un efort pentru a-mi stăpâni tremuratul violent al corpului.

În cameră e tăcere mormântală. Din mijlocul tavanului, becul electric lasă o lumină palidă peste cinzeci şi cinci de feţe schimonosite de spectrul morţii. Doar paşii rari şi apăsaţi ai gardianului pe cimentul culoarului amintesc că viaţa continuă dincolo de uşe după norme diferite de ale noastre. E paza nemiloasă a acestui purgatoriu şi totodată dovada peremptorie că degeneratul nu e decât executantul unui plan demonic.
— Aici, continuă Ţurcanu, vă veţi face DEMASCAREA exterioară; asta înseamnă că va trebui să spuneţi tot ce ştiţi despre voi şi despre alţii — toate faptele voastre sau ale altora, care au fost duşmănoase clasei muncitoare. Dar, absolut tot! Veţi da declaraţii scrise, care vor începe cu următoarele cuvinte: eu, subsemnatul bandit... declar.

Demascarea exterioară va fi urmată mai târziu de DEMASCAREA interioară; asta înseamnă că vă veţi face o autobiografie, verbal, în faţa celorlalţi din camera sau celula unde vă veţi găsi. Vă veţi scormoni trecutul, începând de la cea mai fragedă vârstă. Va trebui să lepădaţi tot ce-a fost criminal în voi. Şi numai după ce veţi fi curaţi, clasa muncitoare vă va da dreptul să vă însuşiţi doctrina marxistă.

E o treabă grea, care ar putea dura ani de zile.... Rămân năuc. Nu ştiu ce să gândesc. Reuşesc totuşi să fac o primă remarcă: el, Ţurcanu, unde şi-a făcut demascările de care vorbeşte şi în faţa cui s'a lepădat de tot ce a fost criminal în el? Din câte am înţeles, reiese că curăţirea de putregai, de care vorbeşte, pentru el a durat câteva săptămâni, cel mult două — trei luni de zile. Pentru noi, trebuie să dureze însă ani.... după care, de aici, nu poţi ieşii decât nebun.

Cum să-i calific pe cei care au născocit acest plan demonic dat pe seama clasei muncitoare? Ei înşişi nu sunt altceva decât demoni...

Ţurcanu face câţiva paşi rari, apăsaţi. Pe faţa lui nu se profilează nici o umbră că s'ar îndoi cumva de nereuşita demascărilor de care a vorbit. E parcă încredinţat că el este cel căruia, după terminarea acestei experienţe, i se va da mână liberă să organizeze pe tot cuprinsul ţării centre pentru reeducarea oamenilor. Are parcă aerul să spună: eu sunt creatorul omului marxist....

Dar iată, că brusc, întinde mâna către unul, la vreo cinci metri în dreapta mea. I se adresează pe un ton de superioritate:
— Tu, mă ăsta, în tunică militară, ce fel de ofiţer ai fost?
— Sunt student la medicină în anul patru, la Institutul Medico-Militar, răspunde scurt cel întrebat.

Cuvintele au fost rostite de un om care se arată sigur pe el.

Ţurcanu are o uşoară încruntătură a sprâncenelor, după care, cu acelaşi aer de superioritate:
— Şi ce crime ai comis împotriva clasei muncitoare de te găseşti aici?

Cu aceeaşi siguranţă, medicinistul militar răspunde:
— Tot ce-am făcut a fost lămurit la proces.
Răspunsul îmi dă un fior, fiindcă faţa lui Ţurcanu se congestionează, privirea parcă îi varsă foc, trupul îi tremură.

Îl privesc cu emoţie. Cred că n'am văzut în viaţa mea o faţă atât de fioroasă ca cea pe care o are el acum!

Se repede, mai mult se aruncă, asupra medicinistului militar. Ca la comandă, Puşcaşu, Steiner, Gherman şi Pătrăşcanu, sunt în spatele lui. Ţurcanu îl trage de gulerul hainei până în mijlocul camerei. E de statură mijlocie, blond, cu trăsăturile feţei regulate.

E culcat pe podea; degeneratul îi înfaşcă gâtul în mâini, îi izbeşte capul de ciment. Cinci-şase lovituri. Se iasă cu toată greutatea pe gâtul victimei; îl ştrangulează. Medicinistul horcăie, se zbate în strânsoarea mâinilor lui Ţurcanu. Îl ţine aşa mult (noţiunea timpului n'o mai am).

După un timp îi dă drumul din strânsoare; apoi îl trage în sus. Steiner şi Gherman îl ţin de mâini. Ţurcanu îl pălmuieşte — palme care îi sucesc gâtul brutal, nemilos, batjocoritor.

Apoi, degeneratul urlă:
— Desbrăcaţi-1 la piele.

I se scoate tunica, cămaşa, pantalonii, pantofii şi ciorapii.

Şase din echipa de bătăuşi se aliniază la o distanţă de circa un metru unul de altul. în faţa lor, la doi metri, alţi şase.

Toţi au în mâini curele şi bâte.

Medicinistul e legat la gură cu un prosop înnodat strâns la ceafă. Ţurcanu îl împinge apoi pe culoarul format de cei doisprezece bătăuşi. Un culoar al disperării, al groazei; o văd în ochii holbaţi ai medicinistului militar, deasupra prosopului albastru, murdar.

Loviturile încep din ambele părţi. închid ochii. Instinctiv, îmi fac semnul crucii pe cerul gurii. Parcă totul se învârteşte cu mine. Am impresia ca viaţa se opreşte aici. Inima îmi bate de mă sufocă.

Demascările încep pe acest culoar, pe acest drum al Golgotei!

Victima îndură durerile de pe urma loviturilor de bâtă şi ale cataramelor de la curele cu o răbdare care mă impresionează. Rabdă năbuşit în prosop! După un timp, pe spinare şi pe picioare, pielea-i e ruptă. Sângele se prelinge pe picioare în jos. Cimentul e roşu....

La un semn al lui Ţurcanu, loviturile încetează.

În afară de horcăitul năbuşit al medicinistului, de zvâcnirile spasmodice ale muşchilor, în camera 4 Spital e o linişte şi o nemişcare totală — o scenă a unei deznădăjduiri de infern, de apocalips...

E lăsat aşa, cinci-şase minute. Apoi, i se pune cămaşa şi e târât la locul lui.

Imediat după aceasta, ni se dă ordin să ne culcăm. Sunt frânt de oboseală, dar nu pot să dorm şi nici nu vreau, să prelungesc aşa sosirea zilei de mâine....

Colaborarea dintre Ţurcanu şi iniţiatorii acestei acţiuni de dezumanizare, mă înspăimântă. E batjocoră faţă de fiinţa umană şi răzbunare în aceleaşi timp, faţă de adversari. Nu încape îndoială, că bătăuşii au fost la rândul lor terorizaţi până la un nivel care depăşeşte puterea de suferinţă a omului — bătaia care a avut loc aici e dovada necontestată a acestei terorizări — ca apoi să fie aduşi în situaţia de a teroriza la rândul lor pe alţii.

Ar fi putut-o face ei, comuniştii, dar atunci suferinţa ar fi fost numai fizică. Ei au nevoie, după cum se vede, de o suferinţă de ordin moral, care să ducă la distrugerea sufletului, la crearea omului fără suflet. Este cea mai diabolică tentativă de deformare a fiinţei umane aşa cum a fost creată de Dumnezeu!

Creştinii au fost sfâşiaţi în Roma imperială de fiare sălbatice; de fiare, dar nu de oameni! Gladiatorii s'au omorât între ei, dar li s'a dat cel puţin posibilitatea să se lupte! Noi, cei cincizeci şi cinci din această cameră nu-i putem împiedica sub nici-o formă pe bătăuşi, deţinuţi ca şi noi, la realizarea planului diabolic la care, de voie sau de nevoie, s'au angajat; nu-i putem scoate din rătăcirea lor care ne copleşeşte de durere. N'o putem face, fiindcă ne ţin în loc gloanţele gardienilor de pe culoar. Şi după cum ei, mercenarii de după uşă, sunt gata să ne ucidă, în aceeaşi măsură, noi, stăpâniţi de instinctul de conservare, vrem să trăim. Puşcaşu, Gherman, Steiner, Pătrăşcanu — poate chiar Ţurcanu —sunt fiinţe dezumanizate, roboţi creaţi de o forţă, care se găseşte undeva în Comitetul Central al Partidului Comunist, sau la Moscova. De aici înainte mi se profilează o luptă, care va dura mult, poate ani, după spusele lui Ţurcanu; va trebui să nu-mi pierd sufletul...

Târziu, cad pradă somnului....

Mă trezesc brusc, buimăcit. Trebuie să fie în miez de noapte. în faţa mea am un spectacol dat parcă de nebuni. Ţurcanu loveşte cu bâta în trupurile încovoiate ale câtorva, la vreo patru-cinci metri în dreapta mea. Ceilalţi bătăuşi, în jurul lui, se izbesc unul de altul, de parcă ar face un joc stupid.

Îl aud pe Ţurcanu zbierând:
— Bine mă, criminalilor, de ce n'aţi dat alarma că şi-a tăiat vinele?

Cuvintele îmi pătrund orbii în urechi, fac să-mi palpite inima.

Reuşesc să-mi adun gândurile. Unul dintre noi a ales moartea în locul demascărilor. Ţurcanu, — mâinile încrucişate la piept, privirea aţintită pe cadavru, mişcări spasmodice la gură, articulează rar trei cuvinte.
— Cum îl cheamă?

Unul din plantoane, cu buzele tremurânde, mai mult se bâlbâie:
— Şerban Gheorghe.

Fără să mai pună vreo întrebare, calm, Ţurcanu trage cadavrul de pe priciul pătat de sânge. E ajutat de câţiva bătăuşi să-1 ducă până la uşă. Bate în geam. După câteva minute de lungă aşteptare, uşa se deschide şi în prag apar doi gardieni. Şerban Gheorghe dispare pentru totdeauna!

Cât de repede poţi pune capăt demascărilor! Dar cât de sfâşietoare trebuie să fie clipa când mama deţinutului trecut în altă lume, va afla în ce fel şi-a pierdut fiul!

Ochii mi se împăienjenesc. Coşmaruri îmi dezvăluie un drum obscur, lung, greu, la capătul căruia aşteaptă moartea.

Mă simt copleşit de demoni ai răului!

În jurul meu — feţe obosite de chin, priviri pierdute în aceeaşi deznădejde care mă încearcă şi pe mine! Nici unul nu mai e cel de acum cinci zile, fiindcă fiecare îşi dă seama, în acest moment, că urletele ajunse până la subsol au fost scoase de oameni care au avut moartea în faţă.

Ni se dă ordin să ne culcăm. Trebuie însă, să avem mâinile afară din pătură, trasă şi aceasta numai până la mijlocul pieptului. E mărită şi paza în timpul nopţii: trei plantoane, în loc de două.

S'a făcut linişte. Rămân aşa, înţepenit, fără somn, sub ochii vigilenţi ai celor trei roboţi .


(va urma)

Un vis de toamnă

Versuri: Teodora Popescu

by Sandu Alrox

Iubirea

Picaturi de iubire si lumina

by Sandu Alrox

SEX-STIINTA (16)

Jocuri pentru sex pasional

Vrei sa incerci ceva nou cu partenera ta? Vrei sa eliberezi bestia sexuala din ea si adaugi o doza de necunoscut in partidele voastre de sex?

Fa lucrurile mai interesante si, in loc sa ii spui verde in fata ca e plictisitoare si nu te mai satisface indeajuns, planuieste niste jocuri sau situatii in care sa o implici si care sa se termine obligatoriu cu o partida fierbinte de sex.

Schimbati rolurile

Data viitoare cand vrei ca ea sa fie ceva mai dominatoare in pat, roag-o sa faceti schimb de "personaje in timpul preludiului. In felul acesta ea devine sefa si, cine stie, s-ar putea sa ii placa, iar tie cu atat mai mult. Va trebui sa fie ea cea care ia decizia pentru "una mica" (pe care o poti lungi cat vrei tu, pana la urma) si tot ea sa decida ce urmeaza in jocul vostru. Cine stie ce fantezii pe care le ai or sa ti se implineasca? Merita sa incerci, mai ales ca in felul acesta s-ar putea sa scapi de "povara" de a gasi tot timpul noi metode de a mentine satisfacuta.

Mancare si sex

Pregateste si tu, macar o data, o cina si astepat-o sa vina de la munca, fara sa stie nimic. Ai grija ca in meniu sa fie feluri la care va puteti folosi mainile. Dulciurile, fructele, salatele sunt foarte bune. Plus ciocolata... cat mai fluida asfel incat sa fie nevoita sa o linga... Cand sunteti la masa, foloseste-te de fructe si frisca sau orice alt sos. Linge-ti degetele, joaca-te cu limba pe boabele de struguri din salata de fructe, ofera-te sa o hranesti tu si murdareste-o intentionat pe buze, pe piept cu frisca sau ciocolata. Atentie totusi sa nu mananci prea mult ca sa poti sa te bucuri de pasiunea de dupa.

Poker pe dezbracate

Desi e o metoda folosita des, nu ar fi rau sa o puneti in practica, jucand doar voi doi. Stabiliti de la inceput numarul de articole de imbracaminte pe care sa le purtati, acelasi numar pentru amandoi, si, de fiecare data cand unul dintre voi pierde o mana, trebuie sa renunte la ceva ce poarta. Tensiunea sexuala care se acumuleaza nu poate duce decat la orgasm. Cand sunteti amandoi (aproape) goi, schimbati miza. Cel care castiga o mana cere favoruri sexuale celuilalt.

Atentie: daca e cazul, scoate-ti sosetele de la prima mana pierduta, nu de alta, dar daca ramai gol si cu sosetele in picioare s-ar putea sa o bufneasca rasul si se cam duce de rapa totul.

Pune-o sa adopte un anumit look

Daca ti-ai dorit intodeauna sa se imbrace si sa poarte intr-un anumit fel - ca o asistenta, o profesoara sau orice iti trece prin cap, acum ai sansa sa iti vezi viusul cu ochii. Bineinteles ca trebuie sa poarte cat mai veridic, sa intre cat mai bine in pielea personajului. Mai tarziu vei reusi tu sa intri pe sub pielea ei. daca ea iti va satisface dorinta, asteapta-te sa iti ceara sa te transformi, la randul tau, intr-un pompier, politist sau maseur. Bineinteles, tu trebuie sa fii primul care adiuce vorba despre jocul acesta pentru ca ea sa se simta apoi libera sa iti ceara sa te transformi in fantezia ei.

Scrie-i mesaje pe spate

unul dintre cele mai interesante si usor de pus in practica jocuri sexuale este sa incerci sa scrii pe spatele sau fesele ei, cu degetelul, fara nimic altceva, mesaje sexuale pecare ea trebuie sa le identifice. Daca ghiceste ceea ce scrii, are dreptul sa iti ceara orice favor sexual isi dorest. daca greseste, si sunt foarte mari sanse sa o faca, ai dreptul la ore intregi din ceea ce ai scris.

Fiti doi straini

Dati-va intalnire in oras, intr-un bar dar purtati-va ca si cum nu v-ati cunoaste. Ajunsi la bar o vei vedea a{/|\}nd mai fierbinte ca niciodata. Abordeaz-o exact cum ai face cu o straina si vorbiti nimicuri.

Cumpara-i un pahar, sau mai multe, din bautura ei prefe{/|\} si roag-o sa te insoteasca la tine. Cand zice da (orgoliul tau va da pe dinafara mai ales daca toata scena se desfasoara in fata celorlati barbati care, fii sigur ca au remarcat-o) du-o acasa si pune-ti in scena cea mai tare partida de-o noapte din viata voastra. In mod sigur vi se va parea ciudat la inceput, dar cand ajungeti acasa si "o puneti" va veti simti ca prima data.

E destul de greu sa mentii o relatie mult timpul in stadiu de "noua" asa ca nu e nimic gresit in a incerca sa o condimentezi cu mici jocuri. Toate acestea va vor ajuta sa alimentati o relatie care e deja pe placul amandurora.

Fa-o sa te doreasca!

Daca ti-ai pus in minte sa ai parte de o partida de sex pe cinste ar trebui sa incepi prin a-ti aduce partenera in starea de spirit, si nu numai, potrivita. Cu alte cuvinte, alunga-i “durerea de cap” si fa-o sa te doreasca.

Cum faci asta depinde de la femeie la femeie. Daca unele prefera sa fie luate prin surprindere, puse la zid, iar tu sa le smulgi la propriu hainele de pe ele, multe femei prefera sa fie sarutate incet, mangaiate si sa aude vorbe de dragoste. Depinde de tine sa afli ce prefera partenera ta. Astea fiind spuse, citeste incontinuare cateva ponturi despre cum sa iti innebunesti iubita si sa o pregatesti pentru cea mai tare partida de sex.

Imbraca-te elegant. Orice femeie a atrasa un tip imbracat bine, cu bun gust. Daca poti sa arati oarecum ca un star de cinema sau o vedeta muzicii, mai ales cu unul pe care partenera ta il admira, cu atat mai bine. Asa ca nu fi niciodata sleampat, incearca sa ai un stil coerent, presarat cu mici surprize (accesorii sau combinatii care sa ii atraga atentia) si vei avea succes mult timp de acum incolo. In plus, daca tu arati bine, ea va adopta aceeasi idee, iar cand va veti intalni acasa dupa o zi de munca, a{/|\}nd in forma, ca si cum va pregatiti sa iesiti in oras, nu trebuie sa va spun eu ce o sa se intample.

Vorbeste-i provocator. As fi zis “murdar”, dar trebuie sa precizam ca nu toate femeile sunt atrase de un astfel de limbaj. Unora le place sa le soptesti, chiar in locuri publice, cu multi oameni in jur, vorbe de amor sau mici indicii care sa prefigureze “aventura” de dupa. Nu exista limite. Trebuie doar sa stii ce ii place, si poti sa pui in aplicare planul aproape oriunde. Daca sunteti singuri, cu atat mai bine. Fraze ca “Departeaza-ti picioarele” spuse incet la ureche, in timp ce ii mangai lobul urechii cu limba ar putea sa o arunce in bratele tale fara indoiala.

Mangai-o cu limba. Aici se greseste de cele mai multe ori. Cei mai multi se ocupa doar de zonele explicit sexuale. O vei excita mult mai puternic daca iti folosesti limba pentru a-i mangaia spatele, mai ales sira spinarii, gatul, sau coapsele. Departeaza-i picoarele si sarut-o, joaca-te cu limba pe picoarele ei, mai ales pe zona interriora a pulpelor, incet pana ajungi la solduri, dar fara sa te apropii de “zona de interes”. Asta o va innebuni si va fi gata sa te implore dupe dezmeirdarile tale.

Filmele erotice.

Barbatii se atata foarte repede cand vad lucruri legate de sex. Dar si femeile fac la fel, diferenta fiind doar lucrurile la care preferam sa ne uitam. Data viitoare cand vrei sa faci un dus, cheam-o si spune-i ca vrei sa ii arati ceva. Pune-i un film erotic, nu pornografie dura, doar erotic. Pana vei iesi tu de sub dus, ea va fi gata sa sara pe tine.

Sun-o!

Daca vrei sa o pregatesti pentru ce va urma cand ajungi acasa, e foarte bine sa o suni, chiar daca e la munca si e ocupata. {/|\}ste-i, cu o voce plina de dorinta, cam ce ai vrea sa ii faci, cum iti imaginezi ca va fi revederea, {/|\}ste-i o mica fantezie fierbinte, nu da toate detaliile, dar fa in asa fel incat sa aiba o oarecare idee despre ce o asteapta. In felul asta preludiul incepe cu mult mai devreme decat crezi...

Leag-o la ochi!

Daca vrei sa iti atati iubita, sa o faci sa geama de placere inca din timpul preludiului, leag-o la ochi. Luandu-i posibilitatea de a vedea ce faci, nu mai poate anticipa ce urmeaza. In plus toate celelalte simturi se ascut, iar reactiile sale se vor amplifica.

Sunt multe metode de a excita o femeie. Uneori un simplu sarut apasat, lin si voluptuos poate fi tot ce ii trebuie unei femei pentru a fi gata de actiune. Nu exista metoda de a afla exact ce o face pe o femeie sa innebuneasca de placere in afara de “experimentare” si discutiile deschise si sincere.

Acolo ...

Bunget Marin

Acolo unde iarba răsare din pământ

Şi-n firul ei plăpând simbolul vieţii saltă,

Sălbatica-i privire ne pare-atât de-naltă

Şi dorul ei de viaţă ne pare atât de sfânt.

Acolo unde roua se varsă-n dimineţi,

Ţintind mărgăritare pe umbre şi pe flori,

Săgetă de lumină, a astrului din zori,

În murmururi tăcute cântate de poeţi.

Acolo unde floarea ne-mbată de parfum,

Culori nemuritoare şi vise de iubire,

Crescute parcă-n dor, din firul ei subţire,

În leagăne celeste la margine de drum.

Acolo unde noaptea auzi privighetori,

Pierdute voci de îngeri în cântece de iele,

La umbra nevăzută a darnicelor stele,

Pierdute-n bolta-naltă spre clipele din zori.

Acolo unde ploaia ne cântă s-adormim

În tril de picuri mari lovindu-ne tăcerea,

Ascunsă-n glasul ei se-aude adierea

Din valurile mării, pe voci de pantomim.

Acolo unde toamna ne daruie pe noi

Şi câmpul plin de rod ne mângâie privirea,

E ca un loc în care s-a zămislit sfinţirea

În darul vieţii noastre, din fulgere şi ploi.

Acolo unde munţii privesc de sus câmpia

Şi lacrimile-şi curg, din susur de izvoare,

Ducându-şi parcă dorul în nesecata mare,

Acolo suntem noi ... acolo-i România.