Zuckerberg prezice viitorul de 3 miliarde al WhatsApp: Va fi cel mai popular serviciu

                                                                    Mark Zuckerberg

 
Directorul general al Facebook, Mark Zuckerberg, estimeaza ca numarul utilizatorilor serviciului WhatsApp va atinge 3 miliarde de persoane in viitorul apropiat, mentionand ca Facebook este pregatita sa cheltuiasca miliarde de dolari pentru ca tot mai multi oameni sa beneficieze de acces la internet.


"Cred ca WhatsApp va fi cea mai populara platforma de mesagerie de text din lume, si mai cred ca serviciul va conecta doua sau trei miliarde de persoane", a declarat Zuckerberg.


Aproximativ 1,3 miliarde de utilizatori folosesc in prezent serviciile oferite de Facebook, echivalentul a aproape jumatate din populatia conectata la internet.


"Credem ca Facebook are o responsabilitate in a oferi acces la internet tot mai multor persoane, chiar daca va trebui sa cheltuim miliarde de dolari pentru asta", a mai spus Zuckerberg.


Facebook a anuntat, in februarie, preluarea serviciului de mesagerie WhatsApp, in schimbul a 19 miliarde de dolari. Aceasta este cea mai mare achizitie a unui start-up in ultimii ani, cu mult peste tranzactia de 1 miliard de dolari prin care Facebook a preluat Instagram in 2012 sau achizitia pentru 8,5 miliarde de dolari a Skype de catre Microsoft.


La aceea data, Zuckerberg estima ca serviciul va fi folosit de un miliard de utilizatori, cifra care pare tot mai usor de atins, dupa ce in august numarul persoanelor care foloseau aplicatia era de 600 milioane.

Am amortit

Tania Mariana Ianto

S-au stins si stelele, iubite

Si soarele e tare amarat

Ca printre nori, nefericite,

Razele sale s-au oprit

Si vremea este a furtuna

Un pescarus mai tipa trist

Ca valurile marii se aduna

Schimbandu-i unda de-ametist

Se leagana frunze-n suspin

Copacul vrea a le mai tine

Dar vantul ii rapeste-n chin

Comoara ramurilor verzi si pline

Si bezna s-a facut, iubite

Un uragan nepotolit

Ne prinde in valtoare si ne minte

Ca ziua este la sfarsit...

Se-aprind iubite, felinare

Departe pe un tarm pustiu

Lumina lor ma cheama oare

Ca drumul sa-l gasesc, sa viu ?

Noaptea se tanguie un lautar

Furiile acum s-au potolit

Strigatul lui jalnic, e-n zadar

Nu-l mai aud, e liniste, am amortit ...

Traian Băsescu și ultima bătălie cu "Sistemul"

Dan Andronic

Vor să-l suspende pe Traian Băsescu? Și ce-i nou în asta? Singurul lucru, cât de cât mai deosebit, este că de obicei asemenea manevre erau anunțate de Dan Voiculescu, acum o face Călin Popescu-Tăriceanu. Președintele Senatului. Un om politic despre care spuneam la emisiunea lui Rareș Bogdan de la Realitatea TV că l-aș vedea jucând în prezidențiale pe cartea competenței. Se pare că numai eu l-am văzut așa… Ați citit motivele pentru care vor să-l suspende pe Traian Băsescu cu câteva zile înainte de terminarea efectivă a celui de-al doilea mandat? Eu da, și mi s-a părut că sunt scrise pe genunchi. Ce-i reproșează Tăriceanu lui Băsescu? Că a participat la acțiuni ale PMP, că l-a sunat pe Juncker ca să nu o pună comisar pe Corina Crețu, că a susținut scrisoarea lui Blaga și Iohannis adresată liderilor UE. Plus alte câteva prostioare fără o susținere reală.


Am văzut și reacțiile unor analiști și voi cita două din ele.

Ion Cristoiu:
"Suspendarea lui Traian Băsescu ar reduce campania electorală la confruntarea dintre Traian Băsescu și Victor Ponta. E drept, pentru Traian Băsescu suspendare pică atît de bine că o clipă ai crede că el a pus-o la cale. Deși nu candidează, Traian Băsescu va fi prezent în campanie la modul spectaculos. De regulă, președinții în situația sa – ultimele luni ale mandatului – intră în penumbră fie și pentru că în lumină rămîn candidații la Președinție. Suspendarea, campania pentru Referendum, Referendumul, vor face din Traian Băsescu vedeta campaniei pentru prezidențiale. Traian Băsescu va trece astfel în fruntea Opoziției înainte de încheierea Mandatului. Ceea ce, de altfel, își dorește".


Rareș Bogdan, un ziarist/analist mai apropiat de vederile liberale decât Ion Cristoiu, comenta inițiativa lui Călin Popescu-Tăriceanu folosind o măsură diferită de evaluare : "(…)Incerci să provoci o noua acțiune de suspendare a "Tiranului de la Cotroceni" pentru a muta întreaga temă a campaniei electorale pe formula "băsiști" - "antibăsiști". Fără soluții și în picaj, Puterea lui Ponta și Tăriceanu anunță o a treia suspendare, una care să împartă Parlamentul și scena publică între cei care îl vor suspendat și demis pe Băsescu, de parcă nu i s-ar sfârși mandatul/mandatele și așa prea lungi și cei care se vor poziționa împotriva suspendării pentru că înțeleg exact că, spre deosebire de 2007 și 2012, acum SUSPENDAREA are un singur scop și anume ocuparea scenei de o dispută acum falsă și fără temei, dar care îl poate duce pe Ponta spre Turul 2 cu un scor trecut bine de 40% și mai ales îl poate anula pe Klaus Iohannis, scena fiind ocupată de Ponta/Tăriceanu VS Macovei/Udrea/Băsescu, Klaus în Offsaid. Mizerie de laborator spusă prin vocea liberalului roşu Călin cel Leneș".

Am ales aceste două comentarii pentru că vin din partea a doi ziariști care fac o emisiune TV împreună, dar au în același timp vederi diferite asupra problemei.


Ceea ce mi se pare remarcabil este faptul că am ajuns să comentăm inițiative de tipul suspendării Președintelui cu detașarea unui telespectator al unui meci de wrestling. În care știm că bătaia, nu-i bătaie, că loviturile sunt regizate, iar învingătorul nici nu contează, dar în același timp publicul este în extaz. Știm că nu sunt motive de suspendare, dar analizăm consecințele suspendării. O atitudine prin care intrăm în logica politicienilor în loc să milităm în primul rând pentru respectarea formelor legale pentru un demers atât de important.


Paradoxal și în scrisoarea lui CPT întâlnim același tip de atitudine: aproape jumătate din epistola adresată concetățenilor este dedicată unei analize de tip SWOT a motivelor care ar putea împiedica o asemenea suspendarea. De la “Electoratul nu mai este atât de vehement împotriva lui Băsescu, așa cum era în 2012” până la “Îl reinventăm pe Băsescu” , președintele Senatului face o analiză politică și de imagine a contra-argumentelor celorlalți. Trebuie să recunosc că este o manieră cel puțin ciudată de a pune în discuție suspendarea unui președinte al României, printr-o cântărire a avantajelor și dezavantajelor.


În schimb nu poate fi negată premeditarea demersului în toate formele lui, printr-o încălcare evidentă a principiului democratic al votului: “suspendarea de către Parlament a Președintelui României în preajma datei de 23 septembrie și organizarea Referendumului de demitere a Președintelui României pe data de 2 noiembrie, aceeași zi în care se organizează primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. Coincidența datei primului tur al alegerilor prezidențiale cu Referendumul de demitere al Președintelui României va crea premise favorabile îndeplinirii cvorumului legal de 50%+1". Președintele Senatului Tăriceanu are onestitatea (sau naivitatea!) să motiveze calendarul suspendării printr-o “coincidență” a două momente de vot care vor duce la majoritatea așteptată. E amuzant să citești așa ceva, pentru că până acum ni se spunea că se economisesc bani, că nu vor să streseze alegătorii prea tare, sau alte false argumente. Acum, aflăm negru pe alb că suspendarea Președintelui va fi pusă în aceeași zi cu primul tur al alegerilor ca să fie suficiente voturi pentru întrunirea cvorumului legal necesar. Nici nu știu ce mai poate fi comentat…

 
Poate doar că România nu are nevoie de încă un moment de tensiune. Inutil și politicianist. Care în mod categoric nu va aduce mai multe voturi pentru Victor Ponta și nici nu-l va face pe Călin Popescu-Tăriceanu să arate mai popular sau democrat. Iar despre posibilitatea scoaterii lui Klaus Iohannis din jocul primului tur cred că se exagerează această posibilitate. Klaus Iohannis va fi scos sau băgat în joc de propria competență/incompetență, iar pentru asta nu are nevoie de ajutor din afară.

 
După cum ați putut observa am evitat să comentez posibilitatea ca Traian Băsescu să se implice în mod direct și legitim în campania electorală pentru alegerile prezidențiale. Ar fi însemnat să dublez spațiul editorial acordat editorialului pentru a argumenta un lucru evident. Sintetizat de Traian Băsescu: “Intru în campanie şi nu o să le fie bine…”. Analizând modul succint în care a comentat posibilitatea suspendării, am avut senzația că văd imaginea unui motan față-n față cu un borcan plin cu smântănă.

 
Iar pentru acei politicieni care deja sărbătoresc victoria suspendării înainte ca ea să se întâmple am ca recomandare o lectură atentă a declarației făcută ieri de Traian Băsescu: "De zece ani sunt într-o dispută cu sistemul, pe care domnul Iliescu l-a protejat pentru că așa a înțeles el, un sistem care pe domnul președinte Constantinescu l-a înfrânt, așa cum declara chiar el, sistem pe care eu zic că l-am îngenuncheat. A fost o luptă cumplită, dar energia mi-am luat-o de la oameni și aici sunt mulți oameni care au crezut în mine”.

 
Poate înțeleg ceva...

Prietenia

Sandu Alrox

Oricare prieten

este o lume in noi.

O lume nascuta la sosirea lui,

și numai prin intermediul acestei intalniri,

se naște o noua lume.

Ponta, pus la zid de șeful PPE: “Este îngrozitoare afirmația despre nazism”

Ionel Dancu

Presedintele PPE, Joseph Daul, a reactionat luni dur dupa ce Victor Ponta a spus ca efectele regimului Basescu sunt asemanatoare cu efectele nazismului in Germania.


“Remarcile făcute ieri de Victor Ponta sunt ingrijoratoare. Este cu adevărat scandalos ca un prim-ministru al unei țări UE să compare președintele țării sale cu naziști. După cum este bine cunoscut, presedintele Traian Băsescu a fost ales democratic de două ori  consecutiv și în timpul celor două mandate a implementat cu succes o serie de reforme economice și structurale dificile, dar necesare, care au pus țara pe calea stabilitatii și prosperitatii. România  se află intr-o situatie mult mai bună ca acum zece ani, înainte de alegerea președintelui Traian Băsescu.


Pe de altă parte,  în ultimii trei ani, Victor Ponta a fost obsedat de încercarea de a îl inlătura pe președintele Băsescu. În detrimentul stabilității și credibilității țării sale, Ponta  se face responsabil de organizarea multor jocuri si manevre nedemocratice , ca parte a incercarilor sale nereusite de a deveni presedinte.Ambițiile prezidentiale  ale lui Ponta continua sa nu aiba nicio limita: : emiterea de ordonanțe de urgență în mijlocul campaniei, încercarea de a incepe o nouă  procedură de suspendare a președintelui la sfârșitul mandatului său, utilizand declaratii populiste care instiga la ură, etc. România, ca  stat membru al UE de peste sapte ani, merită mai mult.



În cele din urmă, fac apel la Partidul Socialiștilor Europeni și la conducerea acestuia să condamne imediat remarcile îngrozitoare ale lui Ponta și să se distanțeze de astfel de comentarii”, a comentat seful PPE.

Femeia - muza tuturor timpurilor...

Angelina Nădejde

Când Dumnezeu a creat femeia,

I-a dat tot ce se putea da....

Armonia trupului, asemenea unei zeiţe

şi frumuseţea din suflet.

I-a mai dat Dumnezeu o inimă mare,

Să cuprindă toate iubirile lumii:

Iubire de soţ, de frate, de părinţi,

Dar mai ales, iubirea de mamă pentru copilul ei.

I-a dat gingăşia unei flori

Şi tăria unei stânci care nu se lasă doborâtă uşor

La greu.

I-a mai dăruit feminitate,

Sa fie artiştilor muză.

Pictorilor, să-i poata picta în culori

Obrajii imbujoraţi când işi zăreşte iubitul;

Fericirea sau tristeţea din ochi

Şi zâmbetul fermecător.

Iar muzicii, i-a lăsat nobletea din suflet

Să fie in cântecele trubadurilor lumii.

Toate acestea le-a lăsat Dumnezeu - femeii.

Elemente-cheie pentru a înţelege complexitatea Imperiului Otoman

Alina Ciobotaru

La origini, statul otoman a fost un mic principat de frontieră (beilik), destinat pentru războiul sfânt împotriva Bizanţului creştin, având o evoluţie care i-a permis ulterior să subjuge o mare parte a puterilor creştine. Printre cele mai îndrăzneţe acţiuni ale otomanilor se numără cucerirea unui cap de pod în Balcani „cu perspectivele unei expansiuni nelimitate către vest”, acest fapt permiţându-le expansiunea nelimitată spre vest, într-o Europă în care nu exista putere centrală, doar tendinţe centrifuge.


Factorii care au stat la baza unităţii otomane au fost sistemul otoman al robilor IMPERIUL OTOMAN „Pace, război șș(kul), în special, al yenicerilor, care erau recrutaţi din populaţiile supuse şi care confereau puterii otomane o reală superioritate asupra rivalilor săi; armata de spahii a întărit considerabil puterea centrală, iar prestigiul sultanului otoman a ajutat la rândul său la coeziunea statului.



Au existat însă şi probleme interne, care au stopat evoluţia acestei puteri, de pildă mişcarea turcomană, izbucnită către 1500 în Anatolia de est. Intervenţia otomană a produs schimbări decisive în Europa, fiind un factor important în ascensiunea monarhiilor naţionale (de exemplu: Franţa) şi în răspândirea protestantismului în Europa, pe care îl sprijineau vorbindu-se la un moment dat chiar de calvin-turcism. Sultanul a sprijinit principi creştini pentru a-şi păstra tronul, iar în acelaşi fel şi-a făcut vasali, care plăteau tribut, jurau credinţă şi îşi trimiteau un fiu ca ostatec la musulmani. Iniţial, otomanii nu au prevăzut succesul pe care urmau să îl aibă în de-a lungul campaniilor pe care urmau să le realizeze.“Lumea arabă a fost mult timp ostilă ideii de imperiu otoman.”


Una dintre problemele centrale ale istoriei otomane este felul în care Osman Gâzî a ajuns de la un mic şef de triburi al turcomanilor seminomazi, luptând la frontieră, fondatorul dinastiei otomane. Tradiţia a creat o origine legitimă a autorităţii lui Osman, conform căreia celebra victorie din 1302 (Baphaeon) i-a adus titlul de bey şi însemnele tradiţionale ale autorităţii (mantie, steag, cal şi tobă). În realitate, fiul său Orhan este adevăratul întemeietor al dinastiei, căci a purtat titlul de sultan şi a bătut primele monede otomane.


Următorii sultani au consolidat dinastia otomană, luând titluri precum „cel mai mare sultan” (Murad), „sultan al teritoriilor bizantine” (Bayezid I), prin anexarea de noi teritorii precum Siria, Egipt, Arabia, astfel încât lumea musulmană i-a privit pe musulmani ca pe singura putere în stare să îi apere de atacurile creştine.


Ascensiunea la tron era dificilă, înregistrându-se de-a lungul istoriei otomane numeroase lupte fratricide, ameninţarea continuă a războiului civil şi inventarea sistemului prin care fraţii sultanului erau închişi în cuşti (kafes), însă condiţiile generale care îi permiteau unei persoane să devină sultan erau acelea de a fi de sex masculin, major şi sănătos psihic. Sultanul trebuia să fie drept, conducând poporul pe calea şeriatului, fiind just cu supuşii, prevenind abuzurile asupra celor slabi şi apărând statul de duşmani.


Cu toate acestea, otomanii vor domina timp îndelungat lumea. Se stie ca “istoria imperiului otoman se întinde pe o perioadă de 600 de ani şi pe trei continente. În toate ţările aflate la un moment dat, pentru perioade diferite, sub stăpânirea statului otoman, moştenirea acestea dăinuie şi astăzi, dar sub diferite forme în funcţie de zonă şi de contextul istoric specific. În principiu, putem vorbi de patru zone ale moştenirii otomane: lumea arabă, Balcanii, ţările româneşti şi, bineînţeles, Turcia.”


O imagine succincta si corecta despre etapele extinderii Imperiului Otoman o ofera urmatorul citat: “În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părţi din Africa de Nord, Balcanii şi Caucazul, adică o suprafaţă de circa 19.9 milioane de km². El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului. Instituţia califatului a devenit din primele secole de existenţă o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice. Otomanii se extend incredibil de mult între 1453 şi 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman.”


În secolul XV centrul comercial de greutate din lumea musulmană s-a deplasat către vestul Anatoliei, ca urmare a căderii Imperiului Ilhanid şi a ridicării otomanilor.Bursa, centrul comercial şi politic al Imperiului Otoman în secolul XIV a devenit cel mai important oraş comercial al Anatoliei, iar la baza prosperităţii sale a stat comerţul cu mătasea persană. Alepul a fost la rândul său un important centru comercial, rivalizând cu Bursa, iar când otomanii au cucerit acest oraş au intrat în posesia unor rute comerciale foarte importante. Ruta comercială indiană a fost productivă pentru otomani, căci a existat un schimb activ de bunuri indiene cu negustori europeni pe pieţele oraşelor Istanbul, Bursa, Cairo, Alep. Marea Neagră a fost o zonă importantă pentru economia otomană, căci a reprezentat o parte integrată a dezvoltării Imperiului, comercializându-se în această mare grâu, peşte, păcură şi sare. Datorită intereselor economice, otomanii au avut legături cu genovezii, veneţienii şi cu alte puteri comerciale ale vremii, iar comerţul a avut ca rezultat dezvoltarea oraşelor din imperiu.


Viaţa socială a imperiului a fost concentrată mai ales în oraşe, unde breslele şi negustorii aveau un rol foarte importantm iar reţelele de drumuri şi căile de comunicaţii au anumat permanent viaţa locuitorilor. Activităţile publice au fost preluate de stat, iar autorităţile au inteprins acţiuni care au modificat structura populaţiei urbane,transferând populaţii de alte etnii în marile oraşe otomane, astfel încât economia a prosperat datorită evreilor şi a negustorilor străini aduşi din alte regiuni cucerite.


Dezvoltarea capitalei otomane  a fost realizată inclusiv de construirea centrelor urbane (imaret) care au înzestrat oraşele cu pieţe şi servicii publice. Acest centru urban era un complex de instituţii (moscheie, spitale, hanuri, instituţii de învăţământ) care erau întemeiate de vaik-uri (fundaţii autonome administrativ şi financiar). Breslele, conform unor reguli şi reglementări precise, recunoşteau autoritatea supremă a sultanului, fiind organizaţii economice, consolidate prin puternice legături sociale.


În Imperiul Otoman cultura se baza pe ştiinţele caligrafice, orale, intelectuale şi spirituale, la care se adăuga religia islamică, iar desăvârşirea unui învăţăcel era absolută doar după ce studiase toate ştiinţele, căci acestea se completează reciproc, ceea ce făcea ca persoana care se dedica unei singure ştiinţe să fie departe de adevărul divin. Instituţiile educaţionale otomane se numeau „medrese” şi erau ierarhizate, variind de la cele de rang inferior, la cele „interioare” în care studiau cele mai importante persoane din imperiu.


Puternica influenţă religioasă a îngrădit primatul raţiunii, promovând idei conform cărora tot ceea ce se întâmplă îşi are izvorul în voinţa lui Allah, iar raţiunea e doar un auxiliar în serviciul religiei, Totuşi asta nu a împiedicat apariţia numeroaselor biblioteci, a tipăririlor (doar cărţile religioase nu au fost iniţial tipărite pentru că acest lucru era considerat păcat), iar unii erudiţi musulmani au fost enciclopedişti vestiţi.


Paralel cu ştiinţele raţionale, s-a dezvoltat un misticism religios, care a devenit periculos în condiţiile în care autorităţile imperiului aflate sub influenţa sa au luat măsuri împotriva tuturor persoanelor şi lucrurilor care afectau credinţa (dansul, muzica). Lumea otomană a cunoscut şi o formă de cultură care acoperea domeniul religios prin persoane care promovau forme eretice ale Islamului derivate din credinţe şamaniste şi adaptate la structura socială tribală.


Dreptul otoman al popoarelor era un ansamblu de norme care ghidau relaţiile internaţionale ale imperiului, reglementând pacea, războiul, drepturile şi obligaţiile străinilor şi statutul nemusulmanilor din interiorul şi din exteriorul Imperiului Otoman. Au fost utilizate în principal un drept religios (aşa-zisul drept canonic, fiind comun tuturor popoarelor musulmane, realizat prin interpretarea Coranului şi Sunnei) şi un drept laic (numit dreptul cutumiar şi civil, care se baza pe cutumă, jurisprudenţă, reglementările sultanale reportându-se la ansamblul lumii islamice).


Izvoarele care stau la baza dreptului otoman al popoarelor sunt şeriat-ul (legea sfântă), Kanun-ul (dreptul civil), Adet-ul (obiceiul) şi Ahdnâme (tratatul). Prin legea sfântă otomanii legitimau acţiuni militare, politice sau diplomatice în legătură cu nemusulmanii, iar prin dreptul civil erau concretizate în scris legile emise de sultan, confirmarea pe plan intern a unui tratat încheiat cu nemusulmanii, abrogarea sau întărirea unui obicei, etc.Normele juridice de drept intern sau internaţional cu caracter oral, seria de practici cutumiare moştenite din lumea turcică şi-au găsit legitimitatea în Adet (obiceiul) ,în timp ce izvorul juridic prin care se puteau institui raporturi bilaterale între sultan şi un principe creştin se baza pe Ahdnâme. Deşi cel puţin o parte a dreptului otoman nu a fost creat de o realitate istorică, ci a fost creatorul acestei realitaţi ( de exemplu, cum au fost create cutumele care s-au născut din obicei), uneori a apărut o discrepanţă îngrijorătoare între practică şi ceea ce era indicat de ideologia islamică.


Conform tradiţiei musulmane, lumea se împarte în „Casa războiului” şi în  „Casa Islamului”, realizându-se în acest fel o linie clară de separare între musulmani (consideraţi credincioşi) şi nemusulmani (consideraţi necredincioşi), iar aducerea celor din urmă în „Casa Islamului” reprezintă scopul războiului sfânt pe care musulmanii trebuia să îl poarte neobosiţi. „În limbile europene cuvantul "jihad" se traduce prin "razboi sfant". În fapt, termenul semnifică în araba "efort spre un scop determinat". Expresia completa este djihad fi sabil Allah, ceea ce inseamna "efort pe calea lui Dumnezeu". Aceasta semnificatie generala are in vedere orice intreprindere laudabila care vizeaza propagarea islamului in lume, acoperind inclusiv notiunea de razboi sfant”.


Jihadul purtat cu infidelii din „Casa războiului”, cu supuşii tributari rebeli şi cu apostaţii era considerat legitim, semnificând efortul pe care musulmanii îl depuneau pentru afirmarea Islamului, efortul depus pe calea lui Alah, nu numai acceptat, dar şi recomandat de unele versete din Coran. Ideologia complexă creată în jurul conceptului de jihad a clasificat războiul sfânt în patru categorii, şi anume Djihadul cu propria persoană, cu necredincioşii, cu păcătoşii şi cu diavolii, această clasificare arătând omniprezenţa conflictului dintre musulmani şi tot ce ar putea atinge religia islamică, ei având mereu la îndemână în acest fel pretextul de a se lupta şi supune noi popoare nemusulmane.


Adoptat încă din vremea califatului arab, se pare ca jihadul nu a fost niciodată un fenomen pur religios, în schimb a fost un instrument folosit din plin de clasa politică din statele musulmane pentru a legitima cuceririle, politica de forţă şi uneori politica defensivă. Încă de la început, sultanii au asumat odată cu ideologia de Djihad şi sarcina de conducere a acestuia, în timp ce supuşii care mergeau la război aveau perspective variate:puteau învinge şi fi părtaşi la pradă, ori puteau muri (devenind în acest fel locuitori ai Raiului), de aceea în situaţii de restrişte. Djihadul devenea o „obligaţie individuală” de la care un musulman nu se putea retrage foarte uşor. În aceste condiţii prada era un bun stimulent pentru soldaţi, iar dacă poporul sau comunităţile nemusulmane vizate nu răspundeau prin supunere somaţiilor religioase şi politice, războiul era considerat legitim.


Există in Islam un drept al păcii care presupunea anularea totală a Djihadului ca stare de război între „Casa Islamului” şi „Casa războiului”, doar atunci când toţi necredincioşii aveau să fie convertiţi la Islam, iar supremaţia Islamului era recunoscută de către nemusulmani, proces pe parcursul căruia „Casa războiului” urma să se diminueze până la dispariţie. De aici rezultă că între cele două Case exista o stare permanentă de război care nu putea fi anulată decât în cazul convertirii la Islam sau acceptării unui tribut permanent, caz în care nemusulmanii deveneau supuşi protejaţi.Aceştia erau consideraţi iniţial cetăţeni de clasa a doua sau supuşi de rangul doi ai Imperiului Otoman,dar cu timpul ia naştere conceptul de egalitate,frăţie şi unire între toţi supuşii sultanului.Dreptul otoman al popoarelor permitea încheierea unei păci cu un principe nemusulman, dar era  necesar ca aceasta să nu contravină nici Coranului şi nici intereselor imperiului, motiv pentru care au şi existat situaţii în care tratatul a fost anulat.


Musulmanii au acceptat să încheie tratate de pace temporară în special atunci când se aflau în stare de inferioritate militară şi doreau să evite distrugerea totală a armatei sau să câştige timp pentru reîmprospătarea forţelor. Fie ele „legăminte de protecţie tributară”, ”armistiţii“, ”angajament reciproc“ sau capitulaţii, acestea au fost actele prin care se dovedeşte că în Islam a existat un drept al păcii, care a stat, desigur, în slujba musulmanilor.


Regimul negustorilor străini în Imperiul Otoman a luat naştere în urma necesităţii schimburilor de mărfuri, a folosirii vechilor drumuri şi pieţe comerciale de către negustorii creştini. Astfel, au fost momente în care interesele comerciale au putut determina sau cel puţin au grăbit negocierile pentru încheierea păcii, ceea ce a făcut ca între starea de pace şi comerţ să existe o interdependenţă, iar însuşi războiul nu a eliminate total negoţul.


Tratatele de pace şi comerţ încheiate de otomani cu statele europene, legile consulare şi normele cutumiare au dat naştere cu timpul acestui regim al negustorilor străini, iar la baza acestui regim a stat principiul medieval al personalităţii legilor prin care străinii aveau dreptul de a trăi în conformitate cu propriile legi în funcţie de originea sau de etnia lor. Privilegiile comerciale acordate  de sultanii otomani purtau numele de capitulaţii şi acordau negustorilor nemusulmani libertatea de mişcare, navigaţia, protecţia vieţii şi a mărfurilor, moştenirea, rezidenţa, dreptul la comerţ . În situaţiile speciale în care musulmanii intrau în război cu ţări europene, capitulaţiile prevedeau ca negustorii străini sa poată părăsi imperiul în siguranţă.


Dreptul otoman al popoarelor include şi reglementări cu privire la Ţările Române, în condiţiile în care, slăbite de luptele interne şi de ineficacitatea alianţelor militare din care au făcut parte, acestea vor accepta supunerea în faţa otomanilor şi plata tributului. Iniţial, Dunărea a fost privită ca o graniţă între „Casa Islamului” şi „Casa războiului”, însă după expediţiile sfinte purtate contra spaţiului românesc, tradiţia românească a numit „închinare”, acceptarea tributului şi supunere faţă de Poartă a voievozilor munteni, moldoveni şi transilvăneni . Astfel,  procesul închinării a început încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, după care alţi voievozi precum Radu cel Frumos, Ştefan cel Mare, Ioan Zapolya, pentru a menţiona decât trei dintre conducătorii românilor care s-au supus. Dacă legămintele cu musulmanii sunt încălcate, iar tributul încetează a mai fi plătit, domnii români sunt consideraţi “duşmani”, ”rebeli”, iar razboiul sfânt este reluat.



Geneza Imperiului otoman, ideologia sa religioasă, reglementarile juridice şi conceptul de jihad, legăturile sale comerciale cu ţările nemusulmane şi elementele culturale pe care s-a fondat sunt câteva puncte cheie care, dacă sunt înţelese corect vor oferi o vitiune diferită, mult mai obiectivă, celui care doreşte să înţeleagă raporturile româno-otomane. Este cert că istoria este un vast domeniu de cercetare, care presupune teze, dar şi mai multe ipoteze. Totuşi, rămâne unul dintre cele mai interesante domenii ale vieţii şi de aceea merită timpul şi tuşul care i-au fost dăruite de-a lungul timpului.