Călimara

George Topârceanu

Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint

Cu două guri întunecate, ca două porţi de labirint,

Prin care gândurile mele s-or afunda neştiutoare

Şi-adesea n-or găsi ieşire din bezna umedă, la soare.

Cu două guri ca de fântână, din care ultimul meu vis,

Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis,

Va încerca, zadarnic poate, s-adune înşirată-n salbe

Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe.

În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini

Ce vor cădea cândva, inerte, pe câmpul alb al unei pagini,

Închipuiri neplăsmuite şi gânduri negândite încă

Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adâncă,

Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte,

O ploaie miniaturală de-accente, virgule şi puncte -

Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie

Sau numai mâna mea distrată le zugrăveşte pe hârtie.

În ea, tăcute şi smerite stau viitoarele regrete,

Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete;

Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie

Unui amic în doliu după vreo rudă care-i încă vie;

O epigramă inedită; figura unui tip ridicol,

Pe care nu-l cunoaştem încă; un titlu mare de articol,

Asupra unei chestii care va fi de actualitate,

Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an şi jumătate, -

Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pân' la 9,

Amestecate şi stupide, în călimara asta nouă...

În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul,

Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul;

O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire

A unei clipe viitoare, - sau o poemă de iubire

Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară

În ochii tăi cei mari şi negri ca două guri de călimară....