George
Coşbuc
O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare
calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.
Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de
soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.
Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.
Şi cât vezi în
depărtare
Viu nimic nu se iveşte...
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.
Poate-i vrun bătut de
soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl
poartă,
Domnul ştie!
Poţi acum să-l vezi mai
bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în
scutec ţine
Un copil; şi-n sârg ea
vine,
Vine-n goană.
De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde
chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.
Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Şi se pleacă.
Scârţâind, din nou ea
creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se
grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.
Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să
sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.
Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe
maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.
Nici un nor văzduhul
n-are
Foc sub el să mai
ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.
Singur vântul, colo,
iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată -
Somnuros în sus el cată
Către soare.
Mai e mult! Şi ca să-i
fie
Scurtă vremea, până
pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.
Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o
mână
Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fântână!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu