Idealurile

Friedrich von Schiller

Sã pleci vrei de la mine oare

Cu-a' tale plãsmuiri de ieri,

Sã zbori pe veci, nendurãtoare.

Cu bucurii si cu dureri?

Nimic nu-i chio sã te retie,

O, vreme-a vietii aurii?

Zadarnic! Valul te îmbie

Spre mãrile de vesnicii.

Pe-a' tineretii cãi vrãjite

S-au stins acum voiosii sori;

O, idealuri risipite,

Ce-n suflet îmi stîrneati fiori!

Credinta mea de altãdatã

În tot ce-n vis am zãmislit.

Cãzu asprimii vietii pradã,

Cu tot ce am dumnezeit.

Precum în strînsã-mbrãtisare

Pygmalion, de dor cuprins,

În marmura fãrã suflare

Simtiri aprinse a încins.

La fel eu gingasa naturã

Am îndrãgit-o de demult,

I-am dat rãsuflet si cãldurã,

Din pieptu-mi de poet le-am smult.

Si-mpãrtãind graiul l-a deprins,

Sãrutul dragostei redîndu-mi,

Ea tîlcul inimii l-a prins;

Se-nsufletiserã - pom si floare.

Si-n sipot argintiu un cînt,

Chiar pietrelor dãdu ardoare

Al vietii-mi tineresc avînt.

Simteam în piept îndemn nãvalnic

Un univers sã înfirip,

Sã iasã-n largul vietii, falnic,

Cu faptã, vorbã, cîntec, chip.

Aceastã lume, cît de mare,

Pãrea un mugur nemplinit,

Dar prea puþin a dat în floare

Acest putin, mic si zgîrcit!

Ce sprinten se-avînta flãcãul

Mãnat de-un vis rãtãcitor,

Cînd nestiind ce-i grija, rãul,

Pe-al vietii drum pornea în zbor!

Spre calea stelelor sã-l poarte

Nu sovãia-ndrãznetul gînd;

Nimic prea sus, nici prea departe

S-opreascã-al zborului avînt.

Usor e-urcusul tineretii,

Nimic nu-i prea anevoios!

O poartã-n dant, caleasca vietii,

Si-o însotesc în pas voios:

Rãsplata dulce a iubirii,

În nimb de stele-al faimei mit,

Cununa scumpã-a fericirii

Si adevãrul însorit.

Dar vai! însotitorii, ca si

Tot ce în viatã-i efemer,

'Si-ntorc cu necredintã pasii,

Si unii dupã altii pier.

Norocu-i învãtat sã zboare,

Zadarnic e-al stiinþei dor,

Al adevãrurilor soare

E-ascuns de-al îndoielii nor.

Vãzu-i al faimei nimb de stele

Pe-o frunte-ngustã, pîngãrit.

Vai! mugurii iubirii mele,

Prea scurt rãstimp ati vietuit!

Spre tot mai pãrãsite locuri

Duceau tãcutele poteci,

Abia mai licãreau pe-alocuri

Nãdejdi pe drumurile reci.

Din ceata ceea gãlãgioasã

Rãmîne oare cineva,

Sã mã-nsoteascã-n trista casã,

Nãdejde si puteri sã-mi dea?

Prietenie - mîini blajine,

Ce-atîtea rãni mi-ai vindecat,

Ce-ai dus al vietii greu cu mine -

De timpuriu eu te-am aflat.

Prieteniei stai alãturi,

Tu, muncã prea slãvit tãrîm,

Furtunile din piept le-nlãturi,

Clãdesti încet - dar nu dãrîmi,

Ea-n schela vesniciei poartã

Nisipul trudei, fir cu fir,-

Cu clipe, zile, ani, îti iartã

Din cartea vietii-al vremii bir.