Lichidati Parisul (2)

Sven Hassel


CAPITOLUL DOI

Porta se juca cu aparatul de radio întorcând butoanele într-o parte şi în alta, încer - când să izoleze vocea sonoră a postului B.B.C., dintre bolboroselile şi pocnetele ce se auzeau.
— Eşti nebun, spuse Heide dezgustat. Te laşi prins în joc şi dus la tăietor fără să clipeşti... De fapt, ce rost are? Nu poţi crede un cuvânt din ce spun ei, chiar dacă îi prinzi.
Porta făcu un semn din mână.
— Taci din gură, pentru Dumnezeu! Asta e, i-am prins.
Sunetele unui gong puternic, foarte deliberat şi ameninţător. Apoi vocea rece, corec - tă, a postului de radio B.B.C.:
„Ici Londres., ici Londres, B.B.C. pour Iu France..."
Fireşte, ceea ce nu înţelegeam noi atunci era că, practic, întreaga mişcare de rezistenţă franceză asculta aceeaşi emisiune.
„Ici Londres, ici Londres... Atenţiune, atenţiune. Iată câteva me­saje personale: „Les sanglots longs des violons de l'autômne". Re­pet: „Les sanglots longs des violons de l'autômne" (Suspinele lungi ale viorilor toamnei).
Era primul vers al unui poem, „La Chanson d'autômne" de Ver­laine. Era mesajul aşteptat de toată lumea de săptămâni între­gi. Locotenentul major Meyer de la Cartierul General al Armatei a XV-a, a cărui sarcină era să recepţioneze toate emisiunile B.B.C, informă emoţionat şi în mare grabă pe guvernatorul militar al Franţei, precum şi pe şefii de comandament din Olanda-Belgia. A fost tratat cu dispreţul pe care părea că-l merită. Ce să spun, aşa un mesaj important! Pur şi simplu trăncăneală fără noimă despre toamnă. Evident, tipul era un cretin. Locotenentul major Meyer a ridicat din umeri şi a continuat să asculte.
„Ici Londres, ici Londres. Continuăm să transmitem mesaje per­sonale: „Les fleurs sont d'un rouge sombre. Les fleurs sont d'un rouge sombre" (Florile sunt roşu închis).
Era mesajul pentru reţeaua Rezistenţei din Normandia.
„Hélene épouse Joe. Hélene épouse Joe." (Elena se căsătoreşte cu Joe)."
Semnalul pentru întreaga regiune Caen. El a declanşat o în­treagă serie de atentate, de sabotaje, dintre care multe au reu­şit. S-au prăbuşit poduri, linii de cale ferată au sărit în aer, legături telefonice au fost tăiate. La Cartierul General al Armatei a XV-a era general acceptată acum ideea că ceva, undeva, mergea foarte prost.
— Nu poţi tu să înţelegi nimic din toate astea, Meyer? întreba neliniştit generalul von Salmuth.
Meyer dădea din umeri şi continua să asculte.
Timp de trei zile a fost liniştit, după care mesajele au reînceput cu vigoarea şi inventivitatea reînnoită.
„Ici Londres, ici Londres..." „Les dés sont jetés" (Zarurile sunt aruncate). Repet: „Les dés sont jetés".
Ca urmare, o mulţime de santinele şi-au pierdut pe când nici nu se aşteptau viaţa, înjunghiate pe la spate şi aruncate în râuri sau mlaştini.
„Jean pense a Rita." (Jean se gândeşte la Rita) „Jean pense a Rita."
Crainicul pronunţa cuvintele foarte rar şi cu grijă, cu pauze între ele.
Porta râdea încântat.
— Ce de tâmpenii! Jean se gândeşte la Rita cea pierdută... Nu cred că tipul face asta. Şi la urma urmelor, cine dracu sunt ei? Cine sunt aceşti Jean şi Rita? Pare un basm pentru copii.
— Este codificat, explică Heide, care pretindea întotdeauna că ştie totul. Am fost cândva radiofonist. Foloseau mesaje de astea tot timpul.
„Le dimanche les enfants s'impatient." (Duminica copii devin nerăbdă­tori) „Le dimanche les efants s'impatient."
Asta era adresat membrilor Rezistenţei care aşteptau sosirea pa­raşutiştilor în Normandia.
„Ici Londres. Vom transmite noi mesaje peste o oră."

ULTIMA ORĂ
Înveleam morţii în giulgiu din pânză groasă înainte de a-i îngropa şi lângă fiecare puneam o cutie de bere goală, în care băgam actele personale. Mai curând sau mai târziu,probabil când războiul se va termina, ne închipuiam că cineva se va ocupa de nişte cimitire co­respunzătoare, cu morminte adevărate, cu şiruri după şiruri de mici cruci albe şi când va veni acel timp şi vor dezgropa morţii în des­compunere din şanţuri şi din porumbişte, ar fi fost bine să se cu­noască identitatea fiecărui cadavru. Deci — cutiile de bere şi ac­tele.
Ni se părea o necesitate categorică, pentru ambele părţi, să existe cimitire îngrijite, pline cu eroii căzuţi. Altfel ce le-ar putea arăta în viitor tinerilor recurţi pentru a-i impresiona?
— Iată, băieţi, aici sunt mormintele glorioşilor noştri ostaşi căzuţi pentru patrie în războiul trecut... Sub crucea de aici zace Paul Schultze, un simplu soldat care, cu ambele picioare zdrobite de o grenadă, a rămas totuşi la post şi a ţinut piept inamicului. Acest simplu soldat a salvat un întreg regiment. A murit în braţele comandantului său, cu un cântec patriotic pe buze. Erau atâtea cadavre de înmormân­tat, încât nu aveam suficiente cutii de bere pentru toate. După o dimineaţă de muncă grea la săpatul mormintelor ni s-a permis o jumătate de oră să mâncăm, după care am fost trimişi în misiune pentru dezamorsarea minelor.
Asta era mult mai greu decât săparea de gropi. Viaţa oricui lucra la dezamorsarea minelor era considerată, în genere, al dracului de scurtă şi, fără îndoială, deloc dulce. Minele erau magnetice şi potrivite astfel încât să explodeze la apropierea celei mai mici şi nesemnificative bucăţi de metal. De aceea, am renunţat la toate obiectele metalice pe care le aveam cu noi, scoţându-ne până şi nas­turii şi înlocuindu-i cu bucăţele de lemn. Nu ni se dăduseră bocanci cu talpa de cauciuc, şi cei mai mulţi dintre noi trebuia să ne des­curcăm înfăşurându-ne picioarele cu cârpe. Porta însă, atât de pri­ceput în inventarierea cadavrelor, avusese marele noroc să pună mâna pe o pereche de bocanci americani veritabili, din cauciuc gal­ben.
Era imposibil să te bazezi pe dispozitivul de detectare a mine­lor, deoarece reacţiona nu numai la mine, ci şi la cele mai minuscule particule de metal, astfel încât, potrivit personalităţii fiecăruia, ori înnebuneai de teama permanentă, ori deveneai apatic datorită obiş­nuinţei cu falsele semnale. Şi una şi alta însemnau un permanent pericol. Pentru a avea cea mai mică şansă de supravieţuire când ai de-a face cu minele, trebuie să fii mereu atent, să ai nervi de oţel, să acţionezi întotdeauna cu cea mai mare precauţie şi să ai mâini cât mai sigure. Locul care ţi se pare cel mai lipsit de pericol poate ascunde cele mai mari primejdii.
Fireşte, Rommel fusese iniţiatorul capcanei mortale cu aparenţă inofensivă, şi al ridicării la un atât de înalt grad de perfecţiu­ne. Uşa care se deschide şi îţi explodează în faţă, roaba care îţi barează drumul astfel încât trebuie să o ocoleşti, iar la primul pas pământul se deschide şi te înghite; uşa dulapului care rămâne des­chisă, iar când o închizi produce o asemenea nebunie încât sare în aer un întreg şir de clădiri. Apoi, este sârma aceea aproape invizibilă, ascunsă dibaci sub un covor de frunze: cei din fruntea şirului calcă pe ea, şi o jumătate de companie dispare într-o fracţiune de se­cundă.
Învăţasem o mulţime de lucruri despre mine, şi cu cât învăţam mai multe, cu atât ne plăceau mai puţin. Făcusem cunoştinţă cu mina P.2s, conectată în releu, care declanşa o reacţie de explozii în lanţ. Şi cu acele mine care trebuiau distruse prin detonare. Şi cu acelea — probabil cele mai groaznice — care trebuie demontate bucată cu bucată până ajungi la detonatorul făcut din cea mai fină sticlă posibilă... Dacă îţi doreai moartea şi în plus îţi era în fire să-ţi petreci ore în şir căutând o singură piesă dintr-un puzzle foarte complicat, totul era în ordine, putea să-ţi facă plăcere să lucrezi în astfel de condiţii. Dar dacă erai cât de cât ca mine, tran­spirat de spaimă şi complet neîndemânatic atunci, fără nici o îndoială, te potriveai ca nuca-n perete.
Înaintam încet, înşiraţi, tatonând terenul pas cu pas, niciodată destul de liniştiţi, nici măcar când ne aflam la coadă şi deci ne puteam aştepta să fim relativ feriţi de pericol. La fiecare zece minute ne schimbam capul de coloană (ca şi bocancii de cauciuc). Astfel, ne riscam viaţa doar câte unul, şi fiecare ştia că perioada în care era supus pericolului avea măcar o limită. Menţineam tot timpul o distanţă de siguranţă între noi şi fiecare păşea cu grijă pe urmele celui din faţa sa. Pentru câteva momente, totul mergea bine, inima îşi mai potolea bătăile nebune, sudoarea se mai liniştea... şi de­odată, cu un şuierat care-ţi îngheţa sângele în vine, omul din fruntea coloanei făcea semne disperate cu mâinile şi ne oprea. Detectorul de mine reacţionase din nou...
Ne oprim cu toţii. Nefericitul aflat temporar în posesia bocancilor îndreaptă detectorul înainte, într-o parte, în spate. Indică locul care provoacă tot necazul, se lasă pe vine, şovăind, lângă el, şi începe să râcâie cu teamă pământul la suprafaţă. Trec cinci minute. Cinci minute de sudoare şi teroare. Şi tot ce iese la iveală este o bucată de şrapnel, o frântură de obuz sau o rămăşiţă de grenadă. Mereu aceeaşi poveste. Sau aproape mereu.
Ne eliberăm de tensiunile noastre interioare prin adevărate crize de nervi şi înjurături la adresa prizonierului care a declarat că regiunea ar fi plină de mine, împotriva Serviciului de Informaţii care răspândise ştirea şi era deci răspunzător pentru faptul că ne aflam acolo. Era clar că prizonierul minţise şi că Serviciul de In­formaţii era o adunătură de tâmpiţi creduli.
Pornim mai departe ceva mai repede, supăraţi şi bombănind. O explozie bruscă ne ţintuieşte locului. Bietul om care se întâmplase să fie în frunte este aruncat cu putere spre cer, de unde cade pe pământ în mii de bucăţi, de nerecunoscut. Aşadar, prizonierul nu minţise, iar Serviciul de Informaţii nu e plin de tâmpiţi creduli, ci de tipi foarte inteligenţi, care fac o treabă excelentă,... ajutân­du-ne să sărim în aer. Poate este vorba despre o mină T, fabricată special pentru distrugerea tancurilor. Dacă-i aşa, atâta-ţi trebu­ie: greu să-ţi închipui că cineva scapă cu viaţă după explozia unei mine T. Pe de altă parte, dacă este o mină S, situaţia nu-i aşa de cruntă: mai poţi scăpa, pierzându-ţi doar picioarele. Ei, asta nu-i cea mai mare tragedie în vremurile de război pe care le trăim. O să-ţi pună o pereche de minunate picioare artificiale şi, dacă nu se dovedeşte că eşti un cretin irecuperabil, o să fii primit la un curs de subofiţeri. Există o mulţime de ologi la astfel de cursuri în ziua de azi. Poate fi şi mai rău. Poţi să te înrolezi pentru treizeci şi şase de ani, să aştepţi să devii „Feldwebel" după vreo cinspreze-ce-optsprezece, şi să te pensionezi la şaizeci şi cinci de ani cu un venit gras.
De aceea, în general vorbind, când nu eram implicaţi efectiv în detectare, priveam problema minelor cu sentimente amesteca­te. Pe de o parte, puteai să-ţi pierzi viaţa. Pe de altă parte, puteai să-ţi pierzi numai picioarele cu avantajul enorm de a deveni invalid şi a părăsi linia frontului pentru totdeauna. Dar, să fie clar: n-avea nici un rost să-ţi pierzi un singur picior sau un singur braţ. Trebuia să fie ambele, sau deloc. Erau destui şchiopi pe front, iar ciungii erau atât de numeroşi încât ajungeai să-i consideri drept fiinţe umane perfect normale şi bine adaptate. Maiorul Hinka, de pildă, îşi luase adio de la braţul drept cu vreo doi ani în urmă, şi de atunci a fost tot timpul în forul acţiunii.
Iată-mă acum pe mine, pentru un timp în postura de conducător de coloană, purtând bocancii galbeni, riscându-mi viaţa şi picioare­le. Cu nervii încordaţi pentru a sesiza orice semn de pericol, m-am aplecat cu precauţie şi am netezit un smoc de iarbă deasă. O fi aici ceva... ceva metalic? Chiar în spatele meu se opriseră Porta şi Legionarul. Simţeam apriga tentaţie să mă întorc şi s-o iau la goană. Din nefericire, era imposibil. M-am aplecat încet şi mi-am pus urechea la pământ. Auzeam oare un ticăit, sau era numai ima­ginaţia laşului din mine? Era oare o mină magnetică, sau o mină cu acţiune întârziată? Eram deja asudat tot, dinţii îmi clănţăneau nervos şi genunchii îmi tremurau mai să se ciocnească. Era, în­tr-adevăr, o mină.Tăcută deocamdată, dar nu mai puţin periculoa­să. O cobră ar fi fost mai puţin de temut. Cu vârfurile degetelor pipăiam conturul antenelor invizibile, calota boltită, plăcuţa subţire de sticlă uşor casabilă. Era o mină T clasică.
— Acu-i acu'. Controlează-te, învinge-ţi frica, dacă vrei să tră­ieşti. Aminteşte-ţi tot ce te-au învăţat... Două degete pe sub calotă, două răsuciri spre stânga... Dar încet, încet... Dacă spargi sti­cla, s-a zis cu tine, Sven, băiatule! Roagă-te la Dumnezeu să nu aibă vreun fir ascuns, să nu fie legată de alte mine, cei care pun capcanele astea ale morţii îşi folosesc toată viclenia de care sunt în stare... Două răsuciri. Am făcut-o şi pe-asta. Acum, doi milimetri mai sus, trei răsuciri spre dreapta... Nu se mişcă! Nenorocita nu se mişcă! Ce dracu' vrea să-nsemne asta? Un nou soi de mină? Una de care nici nu ne-au pomenit? Dumnezeule mare, fă-mă să scap de aici! Ducă-se la dracu' tribunalele lor marţiale şi acuzaţiile lor de laşitate! Vreau să trăiesc. Cu puţin noroc, se sfârşeşte războiul până mă condamnă ei.
Raţiunea îmi dictează să mă întorc şi să o iau la goană. Trupul meu însă, într-un mod detaşat şi parca făcându-mi în ciudă, rămâne pe loc. Bun, am rămas. Ei, acum ce fac? Să scot blestemăţia asta afară înainte de a o dezamorsa? De ce nu, când nu-i vorba decât să te sinucizi?
În tot acest timp când eu stau fără să fac nimic, blestemata de mină zace acolo, disreţuitoare, în pământ. Privind în sus, la mine, cu obrăznicie. Bătându-şi joc de mine. Apoi, îmi vine o nouă idee, şi mai îngrozitoare: dacă e o mizerie de-aia cu efect întâr­ziat? Ţinând în continuare calota cu dreapta, îmi vâr uşor mâna stângă pe sub corpul minei. Încep să trag cu dinţii smocurile de iarbă de pe ambele părţi. De ce n-or dresa nişte nenorocite de mai­muţe să facă treaba asta? Alea ar putea să-şi folosească şi mâinile şi picioarele. Şi în plus, ar face şi o treabă mai bună, pentru că n-ar trebui să se lupte tot timpul cu spaima. De ce nu s-o fi gândit nimeni la asta mai de mult? Au folosit porumbei, şi câini, şi cai, şi porci, de ce nu şi maimuţe? (În Polonia foloseam porci. Îi mânam peste câmpurile minate pentru ca să cureţe drumul. Necazul era că porcii ajunseseră să valoreze greutatea lor în aur, şi în cele din urmă s-a hotărât că oamenii sunt mai ieftini).
Cu o încetineală chinuitoare, am tras mâna în sus. Era mai grea decât prevăzusem, dar în sfârşit era afară, la vedere, în toată grozăvia ei. Oribil de urât obiect. Tare i-aş mai fi dat un şut puternic, s-o văd zburând, dar plăcerea asta trebuia amânată până când aş fi reuşit s-o dezamorsez.
I-am chemat şl pe ceilalţi. Porta şi Legionarul se târâră până la mine. Porta, deşi nu făcuse o pregătire specială, era un geniu în mecanică, el se uită întâi la mină şi apoi îmi aruncă o privire dispreţuitoare:
— Tâmpit nenorocit ce eşti! Ai întors mizeria asta de mină exact pe dos! Ăsta nu-i un fir franţuzesc normal, credeam că până şi tu ai fi în stare să-ţi dai seama.
Se întoarse şi-i făcu semn Micuţului:
— Adu-ne o cheie franceză!
Cheia apăru. Un timp, Porta studie mina.
— În regulă, întoarce-o din nou.
M-am supus, cu un aer umil. Legionarul îşi şterse palmele tran­spirate de turul pantalonilor. Porta ridică cheia.
— Bun, băieţi! Capetele jos, mâinile pe fund!
Se aplecă spre mină, fredonând ca pentru sine o frântură de melodie aleasă întâmplător:
Ce va fi cu noi, iubito?
Vom fi fericiţi sau trişti?
Cum o vom sfârşi, iubito?
În lacrimi, sau optimişti?

Ţepeni ca nişte beţe, Legionarul şi cu mine stăteam şi-l priveam. Porta ridică mâna cu nepăsare.
— Uite-o! rânji el spre noi. Inofensivă ca un pui de găină.
Se întoarse şi se împăuna către ceilalţi, ţinând mina sub braţ ca pe o minge de rugby. Deodată, o aruncă spre Gregor.
— Ia-o! încearcă tu! Eu nu mă descurc cu ea!
Gregor scoase un ţipăt ascuţit de groază şi se aruncă la pământ. Porta se aplecă spre el, ridicând din sprâncene.
— Ce-i, mititelule? Te-ai speriat?
— Imbecil nenorocit! îi spuse Gregor dându-i şuturi la gioale lui Porta. Ticălos prost şi nenorocit ce eşti!
— Terminaţi odată, spuse Bătrânul cu oboseala în glas. N-am chef de joc şi distrac - ţie. Gândiţi-vă totuşi că am pierdut şase oameni până acum cu treaba asta.
— Îmi plânge inima, spuse Porta. Hai, Sven, dă-mi gumarii. E rândul meu să fiu erou.
Îmi luă bocancii şi se îndreptă spre fruntea coloanei, să-şi ocupe locul, dar nu făcu decât câţiva metri şi se opri, se aplecă, examină locul şi ne făcu semn Legionarului şi mie, care ne aflam în spatele lui. Ne-am uitat unul la altul. Ştiam ce se întâmplase: Porta dăduse de o mină în releu şi avea nevoie de încă cineva să-l ajute. Care dintre noi să fie? Avui o clipă de ezitare, şi atunci Legionarul ridică din umeri şi înaintă. Va fi rândul meu data viitoare, şi în clipa aceea, mi-aş fi dorit să fi fost eu cel care s-a dus de data asta, ca să scap.
Porta şi Legionarul se târâră, urmărind firul. Existase cândva o vreme când ei ar fi putut tăia pur şi simplu nenorocitul de fir şi gata, dar de atunci inamicul devenise mai deştept. Acum înveleau firul în cupru. Dacă îl atingeai cu ceva metalic, curentul tre - cea prin el şi detona mina. Ne trebuise ceva timp până să descoperim acest nou truc. Inamicul avea grijă să nu lase instrucţiunile de folosire prin apropiere, iar noi pier - dusem câţiva oameni până să des­coperim secretul.
Acest mic cadou special fusese agăţat într-un pom şi era conectat la trei grenade 10,5. Porta strigă enervat peste umăr:
— Vino încoace, pentru Dumnezeu! Doar nu ne ducem la bi­serică!
Cu o dureroasă strângere de inimă, mi-am dat seama că eu trebuie să mă duc,cu unel- tele necesare; ca să scoatem nenorocitul de de­tonator. Nu era o treabă uşoară. Mulţi oameni buni avuseseră un sfârşit rău pe când demontau detonatoare, şi, în plus, exista oricând riscul ca inamicul să ne fi pregătit încă o mică surpriză pentru a ne arunca în aer.
Porta, pe jumătate urcat în copac, ţinea cele patru fire care veneau dinspre mină. M-am întins în faţă, strângând bine uneltele. Era o mină T. Detonatorul nu era mai mare decât un pachet de ţigări, dar mie-mi era prea de-ajuns. Pe una din grenade, vreun glumeţ scrisese mesajul: „Lua-v-ar dracu, Friţi blestemaţi". Era semnat, simplu, Isaac. Dacă te gândeai, puteai să vezi punctul de vedere al necunoscutului Isaac. Nimeni cu un astfel de nume nu avea vreun motiv special să ne iubească.
Prin cine ştie ce minune, am avut noroc. Ne-am descotorsit de mina antitanc şi de declanşatorul ei disimulat, şi am furat câteva clipe de odihnă deşi ne simţeam oarecum cu un picior în groapă. Ne-am aşezat pe jos, înghesuiţi, în semicerc, şi am fumat — ceea ce, în condiţiile date, era strict interzis.
— Ştiţi ce? spuse Porta deodată. Pun pariu că dacă nea Adolf ar fi obligat să vină ca noi pe un câmp minat timp de o jumătate de oră, n-ar mai fi aşa al naibii de ţanţoş... Şi poate nici n-ar mai ţine aşa mult la nenorocitu' ăsta de război!
Gândul ăsta, spus aşa de simplu, ne înveseli pe toţi. Şedeam acolo şi râdeam fără grijă, până când ajunse la noi restul grupei, condus de locotenentul Brandt, care răs - pundea de întreaga operaţiune. Brandt fusese cu noi încă de la început. Dispăruse din timp în timp, la cursuri de pregătire, dar se întorsese de fiecare dată la noi şi aveam tendinţa să-l considerăm mai curând ca pe unul de-al nostru decât ca pe un ofiţer, până-ntr-acolo încât îi spunem pe numele de botez şi îl tratam cu stilul nostru propriu de familiaritate obscenă. Era un adevărat ofiţer de front şi unul dintre puţinii oameni care reuşeau să ne impună un anume respect — altfel acordat cu mare greutate.
— Ticăloase mine, mormăi el. Dacă o mai ţine mult tot aşa, o să sfârşim cu toţii jucând arşice, la casa de nebuni.
— O să visăm nenorocitele de mine, zise Porta, şi când o să ne-ntoar­cem acasă şi-o să ne săpăm grădina de zarzavat. O să ne trezim încercând să detonăm şi cartofii, uitând unde, ne aflăm.
Porta spunea totdeauna „când", niciodată „dacă". Cred că de fapt toţi gândeam cam în aceiaşi, termeni, dar cei mai mulţi dintre noi erau prea superstiţioşi pentru a o spune cu glas tare. Pe undeva, nu reuşeai nicicum să-ţi imaginezi că într-o zi s-ar putea să-ţi vină rândul să sfârşeşti într-un şanţ, lângă o cutie de bere coţinând actele tale personale. Te gândeai deseori la moarte, te trecea o sudoare rece, dar în străfundul inimii nu puteai crede cu seriozitate că asta ţi s-ar putea întâmpla ţie vreodată. Destul de des, înaintea unui atac masiv, ajutam la pregătirea mormântului comun, îl căptuşeam cu fân, înfigeam crucile mici de lemn. Niciodată, în tot acest timp, nu-ţi imaginai propriul cadavru aruncat acolo, împreună cu ale altora, deşi, Dumnezeu mi-e martor, moartea era o experienţă foarte la-ndemână. De câte ori pe zi nu auzeai şuieratul ascuţit al unei grenade, bufnitura ei în cădere, apoi explozia, apoi ţipete de durere, ca să-ţi dai seama că omul care se aflase lângă tine cu o secundă în urmă nu mai era... De câte ori, nu se întâmplase ca jumătate din pluton să sară în aer, de jur-împrejurul tău să zacă numai oameni morţi sau muribunzi şi tu singur să fi rămas teafăr? Ştiai că norocul nu poate dura o veşnicie şi totuşi, instinctiv, simţeai că norocul tău era cu siguranţă inepuizabil.
Porta iar mânca. De data aceasta era o cutie cu conserve de ananas pe care o găsise într-un jeep american abandonat.
— Curios cum niciodată până acum nu am apreciat ananasul la justa lui valoare, spuse el meditativ. Primul lucru pe care o să-l fac când s-o sfârşi războiul o să fie să mă duc într-un restaurant şi să mă îndop până mi s-o face rău şi mi-o ieşi pe urechi.
Acesta era, fireşte, semnalul pentru una din distracţiile noastre preferate: jocul de-a „când s-o sfârşi războiul...".
De fiecare dată vorbeam despre asta cu o vigoare reînnoită şi, cumva, jocul nu-şi pier dea niciodată atracţia, deşi dintre noi toţi Heide era singurul care ştia sigur ce vroia să facă în viaţă. Era deja subofiţer şi se hotărâse demult să facă cerere pentru a fi primit la cursurile de ofiţeri. În acest scop, el îşi consacra zilnic o parte din timp, indiferent unde eram şi ce făceam, învăţării a zece pagini din Manualul Campaniilor Militare. Ne băteam joc de el fără milă, deşi eram probabil puţin invidioşi pe hotărârea; lui încăpăţânată de a reuşi. Toţi ştiam, dar nimeni nu ar fi recunoscut, că am fost ostaşi pentru prea multă vreme pentru a ne mai putea întoarce la viaţa civilă, obişnuită. Bătrânul zicea că numai fermierii îşi pot relua în mod fericit activitatea dinainte de război şi, probabil, avea dreptate. Pentru mine fermierii erau, oricum, o rasă aparte. Arată-le numai un câmp de cartofi, sau un şir de meri, şi ai toate şansele să-i vezi ieşindu-şi din minţi. Mulţi fermieri au dezertat din cauza unui măr în floare. Aproape toţi erau prinşi două-trei zile mai târziu şi căraţi în faţa curţii marţiale unde bolboro - seau înfriguraţi vrute şi nevrute despre porci sau pruni. Din nefericire, nici o curte marţială, din câte am cunoscut, nu putea să înţeleagă şocul pe care îl trăiau aceşti oameni puşi faţă în faţă cu o părticică din adevărata natura vie, iar rezultatul era, ine - vitabil, plutonul de execuţie.
Trecuseră zece ore de când pornisem să croim drum prin câmpul de mine. Zece ore de tensiune, zece ore de mers, într-adevăr, pe calea morţii, zece ore fără întreruperi, căci ce înseamnă o pauză de douăzeci de minute ici şi colo, când ştii că treaba nu-i făcută nici pe jumătate?
Dar, în cele din urmă, ne-am apropiat de sfârşit. Tocmai fixasem indicatorul alb de trecere fără pericole a tancurilor şi ne puteam destinde. Eram pe punctul de a înfige ultimul par, când cu coada ochiului am văzut ceva. M-am oprit şi m-am uitat în sus. Ceilalţi stăteau înţepeniţi ca nişte statui, cu gurile căscate şi cu ochii holbaţi. Toţi se uitau spre locotenentul Brandt. Se afla ceva mai departe de grupul principal, cu picioa rele imobilizate, cu braţele puţin de­părtate de corp... De spaimă, am simţit cum mi se face pielea de găină pe mâini şi pe picioare. Ştiam foarte bine ce însemna poziţia aceea stranie: Klaus se afla direct pe mină. Cea mai mică mişcare şi ea va exploda. Puteam să văd firele care porneau de la ea. Klaus ştia probabil la fel de sigur ca şi noi ceilalţi că îi venise cea­sul. Cei aflaţi mai aproape de el au început să se retragă, pas cu pas, mergând de-a-ndăratelea. Şi ei erau în mare pericol. Era evident, din poziţia firelor, că era legată de altele. Unul singur manifestă dorinţa să se repeadă înainte, într-o încercare eroică, dar, fără îndoială, sinucigaşă, de a veni în ajutorul locotenen - tului şi acesta a fost Micuţul. L-am reţinut prin forţă şi a fost nevoie de trei dintre noi pentru ca s-o putem face. Abia reuşisem să-l li­niştim, când pe Barcelona îl apucă o criză de nebunie şi începu să se târască încet spre Klaus, care continua să stea imo - bilizat în capcana morţii.
— Prinde-l pe tâmpitu' ăla de nebun, strigă Porta.
Faţa locotenentului era oribilă, ca de plumb. Era unul dintre cei mai curajoşi oameni pe care îi cunoşteam, dar chiar şi cei mai bravi oameni au dreptul la o oarecare îngă - duinţă când se află pe o mină amorsată. Noi pregăteam o seringă cu morfină, scoteam bandaje şi faşe. Dacă, printr-un miracol, supravieţuia, ar fi avut nevoie de toate bandajele de care dispuneam. Legionarul îşi scoase revolverul. Intenţia lui era clară: orice s-ar fi întâmplat, Klaus nu trebuia să sufere mai mult decât era necesar. Consideraţi-o cri­mă, dacă vreţi, dar el fusese împreună cu noi timp de şase ani, luptănd umăr la umăr cu oamenii de sub comanda lui în unele dintre cele mai grele momente ale războiului. Când cunoşti, iubeşti şi respecţi pe cineva aşa cum îl cunoaş tem, îl iubim şi îl respectăm pe Klaus, nu te mai interesează prea mult ce va gândi restul lumii, ci vei merge mai departe, făcând ceea ce trebuia făcut.
Să fii prins în acest mod de o mină relativ simplă, expus privirilor tuturor, era una din ironiile războiului atât de greu de supor­tat. Şi totuşi, cred că era aproape inevitabil ca ceva asemănător să se întâmple. După zece ore de muncă încordată în mijlocul unui câmp de mine, nu este foarte surprinzător dacă atenţia te părăseşte pentru o clipă sau două. Din nefericire, absenţa atenţiei — fie şi pentru o fracţiune de secundă — este prea adesea fatală în asemenea circumstanţe.
Deodată Porta îi strigă lui Klaus:
— Sări! Este singura ta şansă!
Klaus ezită — şi cine l-ar putea acuza! Una e să spui că e unica şansă şi cu totul altceva să ai curajul să-ţi încerci no­rocul.
Între timp, noi aşteptam. Şi moartea şi ea, la fel de răbdătoa­re, o pradă care era foarte sigură.
După un timp — zece minute? O jumătate de oră? Zile, săptămâni, luni? Părea o veşnicie — Klaus a ridicat mâna spre noi în semn de adio, şi-a îndoit genunchii pregătindu-se pentru unica sa şansă...
Mi-am acoperit urechile cu mâinile. Klaus a rămas în poziţia aceea ca un alergător în aşteptarea pistolului de start. Cred că toţi i-am împărtăşi agonia ultimelor lui gânduri. Atâta timp cât ră­mânea pe loc era un om viu; în momentul în care se mişca, el devenea, probabil, un om mort. Îşi înfipse vârfurile degetelor în pământ pregătidu-se pentru mo­mentul când trebuia să-şi încerce norocul. Apoi, deodată, se îndreptă din nou.
— Aruncaţi-mi mantalele de luptă!
Zece mantale fură aruncate imediat spre el. Numai trei au ajuns la el. Micuţul se repezi din nou, dar Porta îi trase pe loc o casma şi îl trânti la pământ.
— Să-i mulţumeşti din partea mea, spuse Klaus cu gravitate.
Îşi înfăşură cele trei mantale în jurul corpului protejându-şi abdomenul şi pieptul cum putea mai bine. Apoi ridică din nou mâna în semn de salut.
— Sări! Pentru numele lui Dumnezeu, sări!
M-am auzit imediat şi pe mine şoptind comanda dar sunetul se înecă în dangătul brusc înlănţuit al clopotelor din întreaga ţara. Clopotele anunţau eliberarea Franţei. Vântul ne aduse dangatul vic­torios care striga că Franţa este liberă. Oamenii uitaseră ororile războiului, iadul debarcării din Normandia, clădirile ruinate şi câm­purile devastate. Ştiau numai că erau din nou liberi. Pe străzi sol­daţii americani dansau cu fetele franceze. „Vive la France! Mort aux Allemands!"
Locotenentul Brandt îşi încordă muşchii şi sări. Iar o explozie care ne sparse timpa - nele acoperi dangătul clopotelor. O limba de foc... Am sărit înainte. Ambele picioare îi fuseseră retezate Unul zăcea în apropiere, lângă el, celălalt Dumnezeu ştie unde era. În­tregul corp îi era acoperit de arsuri, dar era conţient încă.
Bătrânul îi făcu imediat injecţia cu morfină. Porta şi cu mine îi legarăm bandajele în jurul cioturilor picioarelor. Uniforma îi atâr­na în zdrenţe: se simţea miros de carne friptă. Klaus strânse din dinţi cât putu, dar curând durerea începu să îl răpună şi ţipe - tele lui de durere izbucniră şi se împletiră cu dangătul vesel al clopotelor.
— Mai faceţi-i morfină! strigă Micuţul care îşi venise în fire după lovitura de cazma a lui Porta.
— Nu mai avem, spuse Bătrânul încet.
Micuţul se întoarse spre el.
— Ce dracu vrei să zici, că nu mai avem?
— Ce am zis, spuse Bătrânul aruncând seringa cu un gest de dezgust. Nu mai avem morfină.
Ce mai putem face? Nu prea mult. Numai sa ne aşezam lângă locotenent şi să împăr - ţim agonia cu el. Cineva îi puse o ţigara între buzele care se învineţiseră deja.
— O să-ţi fie bine...
— O perioadă simpatică la spital...
— O să fie în regulă când o să te ducem la bază...
— Auzi clopotele? E sfârşitul războiului!
Sfârsitul războiului şi curând sfârşiţul vieţii însăşi pentru locote­nentul nostru. Muri peste câteva secunde şi noi porniram înapoi prin câmpul de mine, printre indicatoa - rele albe pe care el ne ajutase să le instalăm, purtându-l pe umeri, o procesiune mortuară având ca acompaniament clopotele triumfătoare. Micuţul mergea în frunte. Porta încheia procesiunea cântând din fluierul sau o melodie me­lancolică. Era "Călătoria lebedelor sălbatice", una dintre melodiile care lui Klaus îi plăceau cel mai mult.

(va urma)