George
Topârceanu
O, e-atât de bine când
pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu
lumini aprinse,
Un ogeac din care se
ridică fum,
Când te prinde noaptea
călător la drum!
Sania coboară clinul de
pădure.
Fug în urma noastră
luminişuri sure
Şi-n singurătatea care
ne petrece,
Peste vârf de arbori,
asfinţitul rece
Străbătând podoaba
crengilor subţiri
Luminează-n aer bolţi de
trandafiri.
Dar amurgul palid a-nceput
să scadă.
Noaptea, ca un abur,
creşte din zăpadă.
Se ivesc departe măguri
de hotar,
Într-un loc se face drum
pustiu de car,
Şi-o fântână strâmbă
pe lumina zării
Pare că sporeşte
liniştea-nserării...
Drum de vis! E clipa mutei
agonii
Când alaiul Nopţii
zboară pe câmpii,
Când singurătatea
umbrele-şi arată
Şi departe-n şesuri Ziua
alungată
Lângă reci fruntarii
alergarea-şi curmă,
Cu ochi mari de spaimă să
privească-n urmă,
Să-şi adune-n locul
unde-a-ncremenit
Peste sâni de gheaţă
părul despletit.
Ca-ntr-o presimţire
sufletul ţi-e-nchis.
Unde eşti? Îţi pare că
trăieşti un vis...
Treci lăsând în urmă,
la răspântii mute,
Umbre solitare şi
necunoscute,
Treci ducând o parte din
tristeţea lor,
Un suspin, o rugă, un
zadarnic dor.
Iar târziu, când taina
dimprejur te cheamă
Şi-ţi strecoară-n
suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului
tău
Te cuprind deodată lungi
păreri de rău
După-o fericire care
întârzie,
După câte n-au fost, dar
puteau să fie,
După cele duse pentru
totdeauna...
Astfel, cu mirare, te
trezeşti când luna
Luminează somnul unei
lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea
de fantasme.
. . . . . . . . . . . . .
. . . . . .
. . . . . . . . . . . . .
. . . . . .
O, e-atât de bine când
pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu
lumini aprinse,
Un ogeac din care se
ridică fum,
Când te prinde noaptea
călător la drum!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu