George
Topârceanu
Ţii minte tu, iubita mea,
O noapte de argint în
care
Mi-ai arătat pe cer o
stea
Din Carul mare?
Cu faţa-n sus spre
Dumnezeu,
Lăsându-ţi capul să se
culce
Pe braţul meu,
Te legănam, povară
dulce.
Deasupra noastră, un
castan
Cu frunze pudic răsfirate
Pentru-a servi de paravan
Iubirilor nevinovate,
Tinzând o ramură-n zadar
Ca să ne apere de stele,
Fusese martor ocular
La toate cele.
Şi nu mi-ai spus atunci
nimic,
Dar când mi-am coborât
privirea,
Un deget mic
Mi-a arătat Nemărginirea.
Un strop de-argint a
lunecat,
Şi, cu paloarea-i
siderală,
Pe cerul negru a-nsemnat
Un fir subţire de
beteală...
Ţii minte ce fior străin
Trecu atunci, din
constelaţii,
Prin bluza ta de
crepe-de-Chine
Cu aplicaţii?
Ce veşti din cerul
depărtat
A nins pe fruntea ta
zenitul?
Ce gânduri tainice-ai
schimbat
Cu Infinitul?...
Sclipind departe, prin
frunziş,
O stea smerită şi
albastră
Sta singuratică, pieziş
Deasupra noastră.
Şi ca un spin,
Cu raza-i rece şi
subţire,
Mi-a strecurat un gând
străin
În visul meu de fericire.
Zicea: - Sub cerul vast şi
mut
V-a aruncat aceeaşi
soartă
Pe-un strop de lut
Ce-n învârtirea lui vă
poartă.
Sărman atom sentimental!
Nu ştii tu oare
Că viaţa voastră-i
colosal
De trecătoare?
Zicea: - Mă mir că te-ai
gândit
Să-mi cânţi o odă.
De când poeţii s-au
prostit,
Amorul nu mai e la modă.
Oricum, voi sunteţi prea
mărunţi
Şi eu, prea mare...
N-ar fi mai bine să
renunţi
Şi să vă duceţi la
culcare?
Că nu există pe pământ
Mai venerabilă manie
Decât - sub stele
jurământ
Pe veşnicie.
Şi nu există-n univers
Mai mare crimă
Decât - la coada unui
vers -
Să pui o rimă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu