ORBITOR (9)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Şi monştrii. Ies tot mai mulţi, îi vezi peste tot, estropiaţi, coco­şaţi, vagabonzi puţind inimaginabil, babe cu ţeasta cheală şi obrajii supţi ca-n Goya, nebuni şi nebune, cretini cu mucii intrîndu-le-n gură. Un bătrîn cerşetor trîntit pe asfalt în faţa Turnului Bărăţiei, venerabil, cu o barbă căruntă şi-ngălbemtă, pînă la brîu, cu o-nfăţi-şare severă, căruia însă îi atîrnau prin şliţul desfăcut, ca o hernie, penisul şi ouăle, roze ca de adolescent. Şi alţii, şi alţii, umplînd străzile, animînd staţiile de metrou, umanitate a subteranelor crescînd ca o apă ameninţătoare.

La început am privit-o distrat, deşi mi-am dat seama de neobiş­nuitul înfăţişării ei. Umplea un scaun în metrou şi dădea bine şi pe dinafară. Se distingea în primul rînd ca o mare pată de roz deschis, fiindcă purta o combinaţie de bluză şi pantalon făcute din acelaşi material roz-satinat, subţire, cu floricele, ca de pijama. Era consi­derabil mai lată decît înaltă, bondoacă, pufoasă ca un mandarin (şi chiar linia corpului ei avea ceva de chinez atins de obezitate), cu braţe nefiresc de albe, adipoase, cu pielea foarte subţire, ieşite din mînecile scurte. Capul mare, cu păr sîrmos, foarte încărunţit, avea ceva paradoxal: era parcă mai grosier decît corpul în privinţa pielii, cu trăsături oarecum îmbătrînite artificial. Ochelarii cu rame de metal contribuiau la impresia asta. Şi totuşi ceva nespus de naiv şi de neajutorat se citea pe faţa ei: o expresie de fetiţă de zece ani, amestec de frică şi de timiditate. Uneori încreţea nasul ca un ursuleţ panda, iar gura cărnoasă stătea deschisă într-o expresie de blîndă perplexitate. Părea atît de curată, atît de îngrijită (parcă mirosea de departe a săpun de lux) încît ai fi spus: o străină, sau o păpuşă asiatică. După ce o decupai cu privirile din gloata transpirată care moţăia în metrou, îţi dădeai seama că nu era singură. Lîngă ea, în picioare, se mai afla o femeie. Părul îi era la fel de grizonat. Părea, după figură, mai în vîrstă decît cea aşezată (dar cu cîţi ani?), şi înfăţişarea ei nu atrăgea deloc atenţia: o femeie obişnuită, într-o rochie obişnuită. Pe faţă, o expresie de asprime: gura bine strînsă, cute între sprîncene, femeie fără bucurii, lovită probabil de viaţă. Corp voinic, adipos, fără aspectul flasc al primeia. Urmărind privirile pe care şi le aruncau mereu cele două, ai fi putut la-nceput să crezi că te înşeli: cea din picioare o privea pe cealaltă cu o dragoste care părea şi mai patetică pe faţa aceea aspră, iar cealaltă-i răspundea cu mici zîmbete timide, uitîndu-se-n sus cu ochii cei mai copilăreşti pe care ţi i-ai fi putut imagina. Cînd s-a apropiat staţia, cea mai în vîrstă i-a făcut semn să se ridice celeilalte, şi cuplul format împreună a devenit mult mai explicit ca limbaj al gesturilor şi mai enigmatic în acelaşi timp. Căci cele două, cu coafură identică, acelaşi păr sîrmos şi pe jumătate cărunt, se atingeau, se priveau, circula între ele o iubire foarte greu de interpretat, înduioşătoare şi ciudată. Cea mai în vîrstă o lua uneori după umăr pe cealaltă, cu priviri de liniştire, de asigurare, alteori o strîngea uşor de braţul grăsuţ sau o mîngîia pe antebraţ. La care prima, stîngace, uşor aplecată-n faţă, cu mîinile mereu atîrnînd pe lîngă corp, răspundea mereu cu acelaşi zîmbet mic şi pierdut, nedus niciodată pînă la capăt. Cînd uşa s-a deschis, glisînd într-o parte, cea mai în vîrstă a făcut-o atentă cum păşeşte, ca pe un copil, şi s-au îndepărtat pe dalele peronului prin mulţime. Cea mai tînără mergea nefiresc, greoi, mutîndu-şi parcă picioarele groase cu mîna, lată şi bizară ca un balon roz, şi deodată a părut iarăşi singură, o păpuşă chinezească sau un ursuleţ.

Mi-e teamă că n-o să-l pot descrie cum îl văd: urcasem, într-o zi insuportabil de luminoasă, într-o maşină aglomerată. Cineva s-a ridicat de pe scaun chiar în faţa mea şi m-am aşezat în locul lui la fereastră. Am scos cartea ca să citesc pînă acasă. Maşina încă nu plecase din staţie. Printre ultimii au urcat doi bărbaţi înalţi, osoşi, în cămăşi boţite, cu mîneci lungi. Arătau bine, la modul provincial. N-aveau mai mult de patruzeci de ani. Unul dintre ei a ajutat să urce un pitic, care era al treilea din grupul lor. Abia atunci s-au în­chis uşile şi autobuzul a pornit. Cînd ne-am apropiat de staţia ur­mătoare, femeia de lîngă mine s-a ridicat şi unul dintre cei doi bărbaţi, care discutaseră tot timpul despre fotbal, odihnindu-şi braţele pe umerii piticului, s-a aşezat şi l-a luat pe acesta ca pe un copil, pe genunchi. Era un biet om relativ bine proporţionat, de cel puţin cincizeci de ani, după părul umed, jumătate cărunt, după ridurile de pe faţă, după corpolenţă. N-avea mai mult de un metru înălţime. Purta ochelari negri, avea gura roşie şi crîmpoţită, barba îi era cam nerasă pe faţa lucioasă şi roşiatică. Braţele, lăsate la ve­dere de cămaşa-n carouri cu mînecile suflecate, erau tot roşiatice, micuţe şi cu pielea fragedă, doar pe falangele degetelor cu puţin păr. Se ţinea de speteaza scaunului din faţă, iar picioarele îi atîrnau în abisul de sub scaun. Tulburător era faptul că acest om tremura.

Ca un animal înspăimîntat. Nu se uita la nimeni, stătea agăţat acolo, în braţele tînărului, şi tremura necontenit. Sudoarea îi curgea din păr pe obraji. Cei doi nu-i dădeau nici o atenţie, de parcă ar fi fost o maimuţă sau un cîine dus la veterinar. Cînd a trebuit să cobor m-am ridicat de la locul meu, şi abia atunci piticul s-a uitat speriat, de jos în sus, la mine. N-a schiţat însă nici un gest. Tînărul s-a rotit cu el cu tot şi mi-a făcut loc să ies.

Acum două-trei zile, întorcîndu-mă noaptea, singur, spre casă, am trecut pe la Scara 1. Am intrat în gang, am privit în sus prin nesfîrşitul puţ pătrat căptuşit cu ferestre şi adunînd în vîrf un spîrc de stele, am intrat în scara mirosind a insecticid, cu vopseaua jupu­ită de pe pereţi în coji late, am ieşit iarăşi şi am înaintat, somnambu­lic, spre curtea de beton. Un singur bec chior, portocaliu-roşiatic, lumina spectral curtea. Totul a fost ca în vis. Am văzut tronul cu acel vas ruginit deasupra, groapa, micul pod de ciment de peste ea, dînd spre intrarea zidită. Totul strimt, cenuşiu, apăsător, cu umbre nete şi ascuţite, în tăcere şi-ntr-un fel de putere ascunsă, latentă, mitică. O scară de incendiu prinsă în inele de fier îşi arunca umbra de mileu pe zidul clădirii miliţiei. Frunzişul unui plop se zbătea uşor pe fundalul unui zid de var. Mă mişcăm, fascinat şi prudent, într-o fotografie. Priveam fix către puntea cu trepte, sprijinită cu un capăt în imensul zid orb. Balustrada din stînga lăsa o umbră de smoală, triunghiulară, pe dalele punţii. Din acel ungher s-a ridicat, cu ochii scînteietori, cu buzele umede, Silvia. Îşi ţinea braţele în­crucişate peste sfîrcurile micuţe, dar ele i se zăreau prin carnea fantomatică a braţelor. Corpul gol şi subţire, pubisul fără păr, pi­cioarele limpezi, albe ca de cretă, se desenau pe fundalul zgrun­ţuros al peretelui, pe care alergau insecte de noapte. Am recunoscut în Silvia pe una dintre acele fiinţe străvezii, vizitatori tot mai frecvenţi, care-mi stau noaptea la căpătîi privindu-mă cu atenţie şi nedispărînd la timp cînd deschid ochii şi, terifiat, mă ridic în coate. A coborît uşor treptele pînă jos, s-a oprit în faţa mea, şi atunci, confuz, mi-am dat seama că sînt de înălţimea ei, că ne privim ochi în ochi de la acelaşi nivel al vîrstei de zece ani, pe cînd zidurile crescuseră teribil, iar moara, peste gard, era un castel obtuz, mare cit un continent, înghesuind bucăţica de cer nocturn de deasupra. Fluturii de noapte lopătau, cafenii, prin aerul spectralizat de lumina electrică şi se aşezau pe varul zgrunţuros, formînd triunghiuri mozaicate. Silvia s-a suit pe tronul înalt, s-a aşezat pe vasul de metal, iar eu am rămas în picioare, cu capul dat pe spate, privind-o în ochi, privindu-i corpul sticlos, alburiu, în mirosul de gărgăriţe şi făină de moară. Privindu-mă-n ochi şi zîmbind, fata a-nceput deodată să urineze un şuvoi galben scînteietor, care sărea-n stropi de diamant pe asfalt, la picioarele mele. Încremenită în enigma ei, părea o fîntînă barocă, de o ambiguă frumuseţe.

Erau zile în care nu-ntîlneam pe străzi decît orbi. Cum îl ve­deam pe primul, aveam deodată un presentiment. Şi-ntr-adevăr, începeau apoi să curgă din toate părţile. Alteori îmi săreau în ochi doar cerşetorii estropiaţi, ce-şi desfăceau cămăşile ca să-şi exhibe cîte-o tumoare cît un cap de copil ieşindu-le din stomac, o trahectomie zîmbăreaţă, un antrax întins pe gît şi clavicule, mîini şi picioare retezate grosolan şi cioturile legate cu sfoară ca nişte cîrnaţi. Parcă întreaga populaţie a Bucureştiului ar fi fost mutilată. După fiecare astfel de ieşire mă-ntorceam aici, în mansarda mea, în vîrful blocului stacojiu de pe Uranus, bloc pe care-l ştiam încă din adolescenţă, căruia-i dădusem tîrcoale pe cînd nici nu bănuiam că-ntr-o zi am să las totul baltă ca să-mi realizez visul dintotdea-una: mansarda cu un scaun, o masă şi-un pat, în care să trăiesc, aureolat de singurătate, o viaţă nepămîntească. În care să încerc (cum fac de trei luni încontinuu) să mă-ntorc acolo unde nimeni nu s-a-ntors, să-mi amintesc ce nimeni nu-şi aminteşte, să-nţeleg ceea ce nici un om nu poate să înţeleagă: cine sînt, ce sînt. Toam­na trecută am închiriat garsoniera, în care m-am mutat progresiv, mai întîi cîteva ore dimineaţa, doar pentru scris, apoi pentru som­nul de după-amiază, în fine pentru zvîrcolirile şi coşmarele nocturne. E o cameră mică, avînd tavanul în pantă accentuată dinspre pe­retele cu uşa spre cel cu fereastra. O ciudăţenie e că fereastra e ovală ― are pe dinafară o ghirlandă de ipsos susţinută de doi amo­raşi ―, aşa că-n cadrul ei, ca într-o ramă de tablou cam pretenţios, se vede Bucureştiul, conglomerat de clădiri şi vegetaţie sub un cer mereu schimbător. Masa e chiar în faţa ferestrei şi se scaldă-n lu­mina ei, pe cînd patul e sfios şi umbrit, în colţul întunecat. Patul e adîncul adîncului cuibului meu de păianjen. Masa de scris e doar o proiecţie a patului meu. Textul ăsta, care mănîncă tot mai mult, ca un mucegai sau ca o rugină, paginile albe, e sudoarea, sperma şi lacrimile ce mînjesc cearceaful unui bărbat singur. Întins ca o bucată de pergament jilav, abia jupuit, pe o ramă de lemn, cear­ceaful ar putea fi o hartă a vieţii noastre secrete, cu mari zone albe şi zone îngălbenite, zone-ncreţite şi zone arse, nimic altceva decît ţări şi dominioane cu nume alegorice, delte şi fluvii şi deserturi: Tara Dragostei şi Ţara Atrocităţii, Laguna Fricii, Fiordul Ame­ţelii... Suprafeţe mînjite de toate dejecţiile lumii, cortexul înghesuit sub ţeastă ca o boarfă soioasă într-o maşină de spălat, cearceaful boţit în pat şi foile din caiet, opacizate de dîrele de pix, cele trei texte se-nfăşoară şi se-ntrepătrund în nebunia mea. Dacă mi-aş întinde scoarţa cerebrală pe pat, l-ar acoperi-n întregime, ca un pled din şase foiţe cenuşii, străbătute de vinişoare. Dacă aş tăia-o-n bucăţi şi le-aş lipi între două coperţi, ar ieşi textul ăsta îngălat de acid lisergic, ţesătura asta în care asud de frică şi de concupiscenţă. Sculîndu-mă din pat, mă aşez la masa de scris. Apoi mă trîntesc la loc în pat, tîrînd după mine, în mintea mea pulverizată, dantelăria literelor formate cu pixul, ca nişte pînze de păianjen, care se topesc în reţeaua mai vastă a visului.

Cine sînt? Cine am fost? Cum este posibil? De ce am văzut lu­mea? Ce-nseamnă toată nebunia asta, tot circul ăsta, toată scama­toria asta? De ce am apărut dintr-un uter de femeie pe un punct dintr-un praf constelat? Şi de ce pot să-nţeleg demenţa asta? Pe lîngă banalitatea gîndului nocturn că vei dispărea în curînd pentru totdeauna, cînd te ridici brusc în capul oaselor şi spui "Nu, Doam­ne, nu vreau, te rog, te rog, Doamne...", şi ştii foarte bine că nu vei mai gîndi şi nu vei mai simţi nimic niciodată, pe lîngă hidoşenia asta banală, am trăit de-atîtea ori o alta, care m-a tulburat poate şi mai mult: aş fi putut să mă nasc rimă sau acarian sau ploşniţă sau doar o bacterie, aş fi simţit existenţa şi-apoi aş fi dispărut fără să iau nimic din ea cu mine, afundîndu-mă-n noroiul meu de pe fun­dul lacului, înaintând cu mişcări peristaltice, fluturîndu-mi cilii vibra­tili într-un strop de apă, săpînd cu mandibulele canale printr-un boţ împuţit de brînză care-ar fi fost universul meu pentru-ntreaga viaţă. Aş fi putut fi o ciupercă provocînd o candidoză bucală vre­unui cîine vagabond, sau naiba mai ştie ce, orice. Nu numai fără conştiinţă, dar şi fără conştientă, pînă şi fără senzaţii. Doamne, cît de oribil o fi să trăieşti fără senzaţii? Să ai şansa dumnezeiască să apari în lume şi să nu poţi fi-n lume decît o bucată de iască pe un trunchi de brad, sau un oxiur mîzgălit de fecale într-un rect care pentru tine este tot universul. Şi aici mă apucă nebunia, aici sar cu totul din pat şi umblu prin casă cu capu-n palme, mormăind re­pede ceva, doar ca să nu mă mai aud gîndind. Pentru că mintea mea limpezită brusc şi perversă îmi spune continuu că asta şi sînt, că sînt cu adevărat un oxiur şi că lumea e cu adevărat un anus scîrbos şi că n-o să ştiu niciodată cum e adevăratul univers, ade­vărata conştiinţă, adevărata lumină, faţă de care ce e aici e o cloacă. Mintea mea-mi spune că nu-s decît o mocirlă de carne, vene şi artere, zgîrciuri şi mucus, şi că ea însăşi nu-i decît o mizerabilă conştientă, abia capabilă să-nţeleagă propria ei mizerie.

Acum, cînd scriu frazele astea, abia le mai pot vedea în paginile tot mai crepusculare. E un amurg pe care rar îl poţi vedea primă­vara. Cerul s-a-ngălbenit deodată şi ameninţă, lăsîndu-şi în scobi­turile blocurilor drojdiile de aur. E un galben-verde cum ar putea fi veninul cobrelor. Bolta se-ntunecă tot mai mult, pe cînd lumina persistă încă pe case şi ferestre, încălzindu-le pielea palidă, dîndu-le culoarea răvăşitoare a amintirii. Eu însumi sînt galben ca un stîlp de sare în camera tot mai întunecată. Mă ridic în picioare şi privesc, de la masa de scris, Bucureştiul, oraşul meu, alterego-ul meu. Blocul ciudat de pe strada Uranus, în care m-am decis să lo­cuiesc, mi s-a părut întotdeauna penisul erect, stacojiu, cu vene şi cabluri străbătându-l pe sub piele, al oraşului. Cu craniul meu stră­veziu în amurg, cu trupul meu subţire şi fluturător, ros de stră­lucirea ferestrei, sînt doar o spermie gata să ţîşnească spre cer. Pînă în depărtare, unde se vede Interul, oraşul îşi ridică volumele amestecate cu crengi, acoperişurile amestecate cu nori. Fereastra mea cea ovală e însă prea micuţă ca să mai pot avea senzaţia de lipsă de margini a priveliştii, cum o aveam în adolescenţă, în Ştefan cel Mare, înainte să se construiască blocul de vizavi. Acum sînt de partea cealaltă a blocului, într-un chakra simetric şi-ndepărtat. Sînt matur, adică imbecil, adică obosit, cu viaţa mea terminată definitiv, făcînd însă singurul lucru care-mi rămîne de făcut, adică strecurînd priviri lubrice şi febrile prin blocul-cortină, prin diafragma corpului meu, ca un voyeur al propriei vieţi, de parcă, asemenea moluştelor, aş fi fost pînă la jumătatea vieţii femelă şi apoi mascul, de parcă m-aş putea fecunda pe mine însumi prin blocul perineal. Voyeur al copilăriei şi adolescenţei mele, încercînd să ghicesc ce se-ntîmplă după jaluzele, fugind de la o fereastră la alta, interpretînd greşit ceea ce zăresc în penumbră, luînd un cot drept un sîn, o rochie aruncată pe spătarul scaunului drept nişte fese goale, crengile negre bătînd în geam drept zbaterea pe pat a amanţilor. Nu mai pot fi acolo, nu voi mai fi niciodată acolo, dar trebuie să ajung acolo totuşi, trebuie să încerc să-nţeleg.

Blocurile de la orizont s-au făcut negre ca smoala, mînjite pe margini cu un portocaliu posomorit. Nu vreau să aprind lumina, deşi tot ce mai disting acum e ovalul ferestrei şi portocaliul mai închis al paginii. Şi o dîră din aceeaşi culoare murdară pe muchea pixului. În sfertul de oră (poate) de vizibilitate care a rămas, mă întorc la cuvîntul decupat în alamă. PÎNCOTA. "Pîntec", mi-am spus imediat, mergînd mai departe prin lumina stridentă şi fier­binte, dar cotind-o pe o stradă perpendiculară. De-o parte şi de alta a străzii se-nşirau clădiri pătrate, galbene, cu tencuiala fărîmiţată, ca nişte morminte etrusce. Un fel de case-vagon, cu etaj, cu toate ferestrele sparte, răsăreau direct din cîte-o grămadă de clo­sete sparte, bidoane turtite şi hîrtii. Mutre de ţigănci bătrîne se arătau la ferestre. Totul mi se părea cunoscut şi mă durea ca o rană, de parcă tot cartierul ar fi fost doar o crustă de sînge-nchegat pe genunchii unui copil şi eu, copilul, aş fi tras de coajă pînă la ivirea boabelor de sînge. Dar nu puteam localiza nimic cu precizie, to­tuşi. Nu ştiu de cîte ori am dat colţul, de cîte ori am ajuns în ciudate piaţete triunghiulare, cu statuia cîte unui soldat înconjurat de băltoace verzi ca fierea şi pline de mormoloci. De cîte ori m-am întors pe aceleaşi drumuri, de cîte ori am întîlnit casa (sau castelul) ridicată de un bătrîn maniac şi decorată cu turnuleţe, nişe ogivale pline de statui, embleme misterioase... În curte, înfipte în pari, rnari globuri de sticlă roză, bleu, liliachie, şofranie, pembe adunau ca nişte ornamente de Crăciun peisajul curţii, cu pitici de ipsos şi araci încărcaţi de roşii. Pîncota. Ştiam că trebuie să fie un nume de stradă, şi că n-avea cum să fie-n altă parte decît în cartierul acesta întortocheat. Pîncota. Pîntec. Privind ruinele ― căci ruine erau de fapt mai toate casele, ruine mirosind a săpun de rufe şi a lături ― îmi venea limpede-n minte poemul pe care-l scrisesem cu cîţiva ani în urmă, cînd văzusem în vis (cum aveam s-o văd apoi de-atîtea ori) casa naşterii mele. Îl spuneam în gura mare gardurilor sparte de beton, florilor minuscule care ieşeau printre pietrele din caldarîm, norilor clădiţi deasupra ca un alt cartier labirintic, de o tristeţe copleşitoare:

îmi amintesc: sudoarea ieşea în boabe printre pietrele caldarîmului

ţin minte: alimentara de mahala prăbuşită pe nori şi norii fugind spre burta mamei, ciocănind acolo cu un miliard de coarne de melc înghesuindu-se acolo în miliardul de pori.

ştiu: grădiniţele, creşele, drumurile de gaz lampant înţeleg: noaptea, noaptea cu guşă endemică stelele, umplutura de crizanteme tocate, de artere tocate, de heleştee...

revăd: te revăd îngenuncheată, ţîţe căzute, părul clocotitor braţul alb întins, degetele boţindu-mi faţa uriaşă, terifică, bombă explodînd cu încetinitorul muscă neagră şi mare bîzîind în plasa nervilor mei. draga mea mamă ce nu m-ai născut niciodată! Îţi scriu aceste rînduri ce nu vor trăi niciodată.

mai ştiu strada de diamant şi casa de la numărul zero în care îmi împleteai venele ca să îi faci tatii pulovăr mai ştiu, ştiu norii aceia legaţi cu lanţ ca jigodiile repezindu-se spre burta ta, sfîrtecînd-o ―, scoţîndu-mă de acolo scoţîndu-mă de acolo, îmi amintesc, mamă, şi înfăşîndu-mă în plăpumioara părului tău.

ce urlete scoteai, ce vînătă erai pe cînd norii, bărbaţii tăi şi mamoşii tăi te fecundau, mă năşteau, cînd eu, curat ca laptele şi cuminte îmi lăsam umbra degetelor pe faţa ta.

Deja ferestrele de pe-o parte a străzilor începuseră să scînteieze-n amurg cînd am găsit strada. "PÎNCOTA (fostă Silistra)" scria pe o plăcuţă albastră bătută-ntr-un gard uns cu gaz. De ce or fi schimbat denumirea străzii mi se pare şi azi de neînţeles. 

Dar ştiu că am intrat în acel tunel de case neliniştitoare mergînd cu paşi mici, încercînd din răsputeri să recunosc, să reconstitui, să re­trăiesc. În cele mai adînci vise mai întrezărisem ceva din porţiunea asta complet zidită a vieţii mele. Şi atunci ambiguu, neverosimil, colat cu alte obiecte disparate, din alte straturi ale minţii. Mergeam cu sentimentul că-naintez prin propriul meu creier, că nimic nu era real, sau că peste realitate se suprapunea, ca o proteză dentară peste nişte cioturi pilite de dinţi, un decor fabulos, psihic, vrăjit. Am văzut balconul cu oleandri, proptit pe spinările de humă roz ale celor doi atlaşi cu pubisuri păroase. În balcon, atît de mîncat de cari încît găurile se zăreau din stradă, un scaun-balansoar de nuiele se legăna uşor în faţa unei uşi cu geamuri dreptunghiulare. Am trecut pe lîngă vechea alimentară, cu intrarea ei scundă pe sub o boltă de piatră. Am intrat o clipă în hruba unde, purtat în braţe de mama, trebuie să fi privit în jur cu ochi rotunzi şi nătîngi, să-mi fi-ntins degeţelele spre muşcata roşie ca focul din vitrină (încă acolo după douăzeci şi opt de ani), spre maşina de calculat pri­mitivă, cu suluri de hîrtie pentru bonuri, de la casierie, spre raftu­rile cu conserve şi macaroane abia lucind în penumbră. Vînzătoarea încă se afla acolo, mumificată, cu nasul mîncat, cu dinţii rînjiţi, în­făşurată în halatul ei numai zdrenţe. Pretutindeni foiau păianjenii, în pînzele lor atît de dese, încît păreau, prinse între străvechi pungi de făină viermănoasă şi de zahăr pietrificat, nişte bucăţi de pîslă sau vatelină. Pe mîinile negre şi uscate ale vînzătoarei (care mai avea o fundă veştejită în păr) se plimbau gîndaci uleioşi, atingîndu-şi antenele într-un alfabet abstras. Totul era putred, totul duh­nea, totul colcăia în vechea alimentară. Am ieşit cu pînze de păianjen în păr, de parcă aş fi încărunţit de tristeţe, şi mi-am continuat drumul prin tunelul neural pînă cînd am zărit înainte de a vedea, am intuit, am localizat sau poate am construit, săpînd în săpunul zilei cu propriile mele priviri, Casa. Casa cea veche şi dragă, uitată şi reamintită atît de des, casa din mijlocul minţii mele.

Cînd am văzut cu adevărat, dincolo de grilajul strîmb de fier forjat, curtea în formă de U, mi s-a părut neaşteptat de strimtă. În amintiri, în vis şi-n amintirile din vis era altfel, vastă şi forfotitoare de lume. De fapt, n-avea mai mult de şase-şapte metri lărgime. Jumătate din suprafaţa ei netedă şi-nsorită era ocupată de un Mer­cedes albastru, de prin anii '70, lovit şi reparat, arătînd jalnic. Tremuram de emoţie privind ce nu crezusem că aveam să revăd vreodată. Clădirea care mărginea curtea era neunitară, de parcă cele trei construcţii cu etaj ar fi fost înălţate în epoci diferite. Partea din dreapta, unde locuise Ma'am Catana şi bătrînul, era un fel de casă de ţară, spoită albastru, cu geamuri cu cercevele de lemn, cea din fund o casă negustorească, gălbuie, leproasă, cu galerie de lemn la etaj (acolo era vaporul, tot acolo stătuseră Elvira şi Nenea Nicu Bă), galerie care, vopsită alb-murdar, se prelungea şi pe latura stîn-gă a clădirii, sprijinind acoperişul cu nişte stîlpi de lemn. Intre stîlpi se zăreau ferestrele cu obloane de scînduri ultramarin. Obloanele erau acum smulse din balamale, geamurile sparte, unele zidite, altele acoperite cu ziare galbene de vreme. Jos, se deschidea în peretele spoit în alb o uşă grena, uşa stacojie din coşmarele mele, prezentă ca un sigiliu de sînge în tot ce am scris şi în tot ce mintea mea a schiţat în după-amiezele fără somn.

Cutremurat, cu toată pielea înfiorată, am deschis poarta de fier forjat şi am intrat în curte. Nu era nimeni. Norii strălucitori în­cremeniseră pe cer. Într-un colţ, un oleandru roz, singurul viu din curtea vidă, răspîndea un miros nebunesc. M-am oprit în faţa uşii stacojii. Mi-am sprijinit o clipă fruntea de ea. Am simţit că mă scurg pe dalele curţii ca o umbră. Uşa nu era încuiată, aşa că am des­chis-o pe jumătate şi am intrat. Nu mă mai aflam în realitate. Ştiam, recunoşteam acum totul. Cunoşteam scăriţa, de asemenea stacojie, mirosind a petrosin, care ducea la etaj. Urcam încet, gata la orice pas să-mi pierd cunoştinţa. Emoţia mă anula ca o durere copleşitoare, atît de vastă, încît devenea un fel de fericire. Am ajuns sus, în galeria cu podele de scîndură tocită, mîncată de vreme. Am deschis încă o uşă dintre două geamuri ţăndărite. Am pătruns în vestibulul cunoscut, reamintit cu un nou val de adre­nalină eliberată în artere. Trei uşi se aflau aici, într-o lumină grea, verzuie, în care roiau musculiţe. N-am ezitat nici o clipă, pentru că era uşa din faţă, de asemenea stacojie, era tapetul cu coşuri cu flori, mucezit şi smuls de pe pereţi, dar încă uşor de recunoscut. Am deschis uşa şi am intrat în odaie. M-am oprit în prag, cu ochii strînşi de atîta strălucire.


Un soare orbitor, de dimineaţă, se revărsa în cameră, şi în lumina insuportabilă, în miezul ei, am zărit-o pe mama, tînără şi goală, aşezată pe pat, cu pata de lupus pe şold, cu părul răsfirat pe umeri, privindu-mă şi zîmbindu-mi de bun-venit.


va urma