CORĂBIILE TIMPULUI (8)

STEPHEN BAXTER

Revelaţii şi mustrări

Mi-am revenit în simţiri, răşchirat încă o dată pe Podea, şi holbându-mă în lumina aceea blestemată.
M-am ridicat pe coate şi mi-am frecat ochii obosiţi. Prietenul meu Morloc se afla încă acolo, stând în picioare, exact la marginea cercului strălucitor. M-am sculat, jalnic. Aceşti Noi Morloci aveau să mă dea gata până la urmă, am priceput eu.
Morlocul păşi în lumină, cu ochelarii săi albaştri licărind. Ca şi cum nimic nu ne-ar fi întrerupt discuţia, el rosti:
— Mă numesc – pronunţia sa reveni la obişnuitele structuri difuze Morloce – Nebogipfel.
— Nebogipfel. Foarte bine.
La rândul meu, i-am spus care îmi era numele; după câteva minute, putea să-l repete limpede şi precis.
Acesta, mi-am dat eu seama, era primul Morloc al cărui nume îl aflam – primul care ieşise din gloatele pe care le întâlnisem şi cu care mă luptasem; primul care avea atributele unei Persoane distincte.
— Aşadar, Nebogipfel, am zis eu. M-am aşezat jos, cu picioarele încrucişate, lângă tăvile mele, şi mi-am frecat vânătăiele care îmi apăruseră pe braţ din pricina ultimei căderi. Ai fost desemnat să fi paznicul meu, în această grădină zoologică.
— Zoologică. La acest cuvânt se poticni. Nu. Nu am fost desemnat. M-am oferit voluntar să lucrez cu tine.
— Să lucrezi cu mine?
— Vreau... vrem să înţelegem cum ai ajuns aici.
— Nu zău? M-am sculat în picioare şi am dat înconjur cuştii mele de lumină. Ce-ar fi dacă ţi-aş-spune că am ajuns aici cu o maşină care poate transporta un om prin timp. Mi-am ridicat braţele. Că eu am construit o asemenea maşină, cu mâinile astea? Ce-ai spune atunci, ei?
El păru să reflecteze îndelung.
— Epoca ta, aşa cum am determinat-o după limbajul şi psihicul tău, este foarte îndepărtată de epoca noastră. Eşti capabil de înalte realizări tehnologice – dovadă fiind maşina ta, indiferent dacă te transportă sau nu prin timp, aşa cum pretinzi. Iar veşmintele pe care le porţi, starea mâinilor şi tiparele de tocire ale dinţilor tăi – toate acestea indică un stadiu avansat de civilizaţie.
— Sunt flatat, am zis eu cu năduf. Dacă însă consideraţi că sunt în stare de asemenea lucruri – că sunt om, şi nu maimuţă -. Atunci de ce mă ţineţi închis în felul acesta?
— Deoarece, răspunse el pe un ton neutru, ai încercat deja să mă ataci, cu intenţia clară de a-mi face rău. Iar pe Pământ ai pricinuit mari pagube la...
Am simţit cum furia mi se aprinde iarăşi. Am făcut un pas către el.
— Voi, cimpanzeilor, vă făceaţi de cap cu maşina mea, am strigat. La ce vă aşteptaţi? Mă apăram. Eu...
— Erau copii, rosti el.
Vorbele sale străpunseră dincolo de turbarea mea Am încercat să mă agăţ de rămăşiţele înverşunării mele justificatoare, însă acestea deja se risipeau.
— Ce-ai spus?
— Copii. Erau copii. De la finalizarea Sferei, Pământul a devenit o... creşa, un loc în care copiii pot hoinări în voie. Erau curioşi în legătură cu maşina ta. Atâta tot. Nu i-ar fi pricinuit – şi nici ţie – vreun rău intenţionat. Şi totuşi, tu i-ai atacat, cu o sălbăticie uluitoare.
M-am retras din faţa lui. Mi-am amintit – acum că îmi permiteam să mă gândesc la asta – că Morlocii se buluciseră zadarnic în jurul maşinii mele şi că mă frapase faptul că erau mai mici decât aceia pe care îi întâlnisem înainte. Şi nu schiţaseră nici o tentativă de a mă răni... cu excepţia acelei sărmane fiinţe pe care o capturasem şi care apoi îmi muşcase mâna – înainte să-i zdrobesc faţa!
— Cel pe care l-am lovit... Băiatul – copilul – a supravieţuit?
— Vătămările fizice au fost reparabile. Însă...
— Da?
— Cicatricele lăuntrice, cicatricele minţii sale – acestea poate nu se vor vindeca niciodată.
Am plecat capul. Oare putea fi adevărat? Oare fusesem atât de orbit în scârba mea de Morloci, încât nu reuşisem să văd în făpturile din jurul maşinii ceea ce erau de fapt: nu creaturile corupte şi asemănătoare cu şobolanii din lumea Weenei, ci nişte ţânci inofensivi?
— Nu-mi fac speranţe că ştii despre ce anume vorbesc – însă mă simt ca şi cum aş fi prins în interiorul unei alte „imagini dizolvate”...
— Îţi exprimi ruşinea, rosti Nebogipfel.
Ruşinea... Nu-mi închipuisem vreodată că aveam să aud, şi să accept, astfel de mustrări de la un Morloc! M-am uitat înspre el, insolent.
— Da Foarte-bine! Şi asta mă face mai ticălos, în ochii voştri, ori mai puţin ticălos?
El nu zise nimic.
Chiar şi în momentele în care mă confruntam cu această oroare personală, o parte raţională a minţii mele analiza ceva din ceea ce spusese Nebogipfel. De la finalizarea Sferei, Pământul a devenit o creşă...
— Ce Sferă?
— Ai multe de învăţat despre noi.
— Vorbeşte-mi despre Sferă!
— Este o Sferă în jurul Soarelui.
Aceste şase cuvinte simple – surprinzătoare! Şi totuşi... neînţeles! Evoluţia solară pe care o urmărisem pe bolta accelerată temporal, alungarea luminii Soarelui de pe Pământ...
— Pricep, i-am zis lui Nebogipfel. Am asistat la construirea Sferei.
Ochii Morlocului părură să se lărgească, într-o manieră foarte umană, în vreme ce lua în considerare această noutate neaşteptată.
Iar acum, pentru mine, alte aspecte ale situaţiei de veniră limpezi.
— Ai spus, m-am adresat lui Nebogipfel, că „pe Pământ ai pricinuit mari pagube...” Cam aşa ceva.
Ar fi fost o formulare bizară, m-am gândit în acel moment – dacă m-aş fi găsit încă pe Pământ. Mi-am înălţat chipul şi am lăsat ca şuvoiul de lumină să se prăvălească asupra mea.
— Nebogipfel... sub picioarele mele... ce se vede prin Podeaua aceasta transparentă?
— Stelele.
— Nu reprezentări, nu un fel de planetariu...
— Stelele.
Am încuviinţat din cap.
— Iar lumina de deasupra...
— E lumina solară.
Într-un fel, cred că ştiusem. Stăteam în bătaia Soarelui, care se afla deasupra mea timp de douăzeci şi patru de ore pe zi; stăteam pe o Podea deasupra stelelor...
Aveam impresia că lumea se învârtea cu mine; mă simţeam ameţit, iar în urechi percepeam un târâit îndepărtat. Aventurile mele deja mă purtaseră peste pustiurile timpului, însă acum – din cauza faptului că fusesem capturat de aceşti extraordinari Morloci – fusesem ridicat prin spaţiu. Nu mă mai găseam pe Pământ – fusesem transportat pe Sfera solară a Morlocilor!

Convorbire cu un Morloc

— Afirmi că ai ajuns aici cu o Maşină a Timpului. Umblam prin micul meu disc de lumină, întemniţat, fără odihnă.
— Termenul este exact. E un vehicul care poate călători în orice direcţie a Timpului şi cu orice viteză relativă, după cum stabileşte conductorul.
Aşadar, susţii că ai călătorit până aici, din trecutul îndepărtat, cu această maşină – maşina pe care am găsit-o, o dată cu tine, pe Pământ.
— Exact, am făcut eu.
Morlocul părea mulţumit să stea în picioare, aproape imobil, ore în şir, în timp ce continua interogatoriul. Eu însă sunt o persoană croită după calapoadele moderne, iar stările noastre sufleteşti nu coincideau.
— Ce naiba, amice, am spus eu, ai observat cu ochii tăi că am o constituţie arhaică. Altminteri, cum poţi explica prezenţa mea aici, în anul de graţie 657208, dacă nu prin călătoria în timp?
Pleoapele sale enorme, ca nişte draperii, clipiră încet.
— Există o serie de posibilităţi: cele mai multe dintre ele, mai plauzibile decât călătoria în timp.
— Cum ar fi, de pildă? L-am provocat eu.
— Reconstrucţia genetica
— Genetică?
Nebogipfel explică în continuare, iar eu am prins ideea generală.
— Te referi la mecanismul prin care operează ereditatea – prin care caracteristicile sunt transmise de la o generaţie la alta
— Nu este imposibil să fie generate simulacre ale formelor arhaice prin mutaţii subsecvenţiale regresive.
— Aşadar, tu consideri că nu sunt decât un simulacru – refăcut precum un schelet fosilizat de Megatherium17 dintr-un muzeu? Da?
— Există precedente, chiar dacă nu pe forme umane de soiul tău: Da. Este posibil.
M-am simţit insultat.
— Şi în vederea cărui scop aş fi fost încropit în felul acesta? Mi-am reluat plimbarea în jurul Cuştii. Cel mai deconcertant aspect al acestui loc sumbru îl constituia lipsa pereţilor şi necontenita mea senzaţie atavică de a avea spatele nepăzit. Aş fi preferat să fiu înghesuit într-o celulă de temniţă din propria mea epoca – primitivă şi sordidă, fără îndoială, însă închisă.
— Nu voi muşca dintr-o asemenea momeală. Este un nonsens vădit. Am proiectat şi construit o Maşină a Timpului şi am călătorit cu ea până aici – iar cu asta am spus totul!
— Vom utiliza explicaţia ta ca pe o ipoteză de lucru, rosti Nebogipfel. Acum, te rog să-mi descrii principiile funcţionale ale maşinii.
Mi-am continuat plimbarea, prins într-o dilemă. De îndată ce îmi dădusem seama că Nebogipfel era lucid şi inteligent, spre deosebire de acei Morloci cu care mă familiarizasem înainte, mă aşteptasem la un astfel de interogatoriu; la urma urmei, dacă un Explorator al Timpului din Egiptul antic ar fi apărut în Londra secolului al XIX-lea, m-aş fi luptat din răsputeri să fac parte din comisia care l-ar fi examinat. Însă oare era bine să împărtăşesc secretul maşinii mele – singurul meu avantaj în lumea asta – acestor Noi Morloci?
După nişte căutări lăuntrice, am înţeles că nu prea aveam de ales. Nu mă îndoiam deloc de faptul că informaţia îmi putea fi smulsă, dacă Morlocii ar fi dorit. În plus, construcţia maşinii mele era intrinsec mai simplă decât, să spunem, un ceas de precizie. O civilizaţie capabilă să dureze o carapace în jurul Soarelui nu urma să aibă mari probleme cu reproducerea rodului sărmanelor mele strunguri şi prese! Iar dacă discutam cu Nebogipfel, poate izbuteam să-l duc cu vorba în vreme ce căutam ceva avantaje pentru a ieşi din situaţia mea dificilă. Încă nu aveam nici cea mai vagă idee despre locul în care era ţinută maşina, cu atât mai puţin despre modalitatea de a ajunge la ea şi posibilitatea de a mă întoarce acasă.
Totodată însă – iar acesta este purul adevăr – gândul cruzimii mele manifestate printre copiii Morloci de pe Pământ încă îmi împovăra conştiinţa! Nu doream ca Nebogipfel să mă socotească sălbatic – şi nici acel ev al Umanităţii pe care, silit de împrejurări, îl reprezentam. Aşadar, precum un băiat dornic să impresioneze, voiam să-i demonstrez lui Nebogipfel cât de deştept eram, cât de dedicat mecanicii şi ştiinţei, cât de sus faţă de maimuţe se ridicaseră oamenii de tipul meu..
Totuşi, prima dată m-am simţit îndreptăţit să emit nişte pretenţii pentru mine însumi.
— Foarte bine, i-am spus lui Nebogipfel. Dar mai întâi...
— Da?
— Uite ce e, am zis eu, condiţiile în care mă ţineţi sunt ceva cam primitive, aşa-i? Nu mai sunt atât de tânăr şi nu pot face asta stând în picioare ziua întreagă. Ce-ar fi să-mi aduceţi un scaun? Este o solicitare chiar atât de nerezonabijă? Şi ce-ar fi să-mi daţi nişte pături sub care să dorm, dacă trebuie să rămân aici?
— Scaun?
Avu nevoie de o secundă pentru a răspunde, ca şi cum ar fi căutat explicaţia într-un dicţionar invizibil.
Am continuat cu celelalte cereri. Aveam nevoie de mai multă apă proaspătă, am spus eu, şi de un echivalent al săpunului. Şi am mai solicitat – aşteptându-mă să fiu refuzat – un brici cu care să-mi rad ţepii din barbă.
Pentru un timp, Nebogipfel se retrase. Când reveni, îmi aduse pături şi un scaun, iar după următoarea perioadă de somn am descoperit că celor două tăvi li se adăugase o a treia, pe care se afla mai multă apă.
Păturile erau confecţionate dintr-un material moale, prea fin manufacturat pentru a putea desluşi vreun indiciu asupra felului în care fusese ţesut. Judecând după greutatea sa, scaunul – o piesă simplă, dreaptă – ar fi putut să fie făcut dintr-un lemn uşor, însă suprafaţa lui roşie, era netedă şi făra urme, nu am putut să zgârii vopseaua cu unghiile, nici să observ vreo urmă de cui, îmbucătură, şurub sau mulură; se părea că fusese executat dintr-o singură bucată, printr-un proces necunoscut. Cât priveşte igiena mea, cantitatea suplimentară de apă veni fără săpun şi nici nu făcea clăbuci; însă lichidul părea foarte uleios şi am bănuit că fusese tratat cu un fel de detergent. Printr-un miracol minor, apa care îmi fusese furnizată se încălzea când băgăm mâna în ea – şi rămânea astfel, indiferent cât timp lăsam vasul să stea pe tavă.
Nu îmi aduseră nici un brici, dar asta nu mă surprinse!
Prima dată când Nebogipfel mă lăsă singur, m-am dezbrăcat pe porţiuni şi mi-am spălat transpiraţia veche de câteva zile, precum şi urmele persistente de sânge Morloc; de asemenea, am folosit ocazia pentru a mă spăla superficial pe sub rufaria de corp şi cămaşă.
Aşadar, existenţa mea în Cuşca de Lumină deveni un pic mai civilizată. Dacă vă închipuiţi lucrurile care se află în interiorul unei camere de hotel ieftin, aruncate în mijlocul podelei unei nesfârşite săli de bal, vă veţi putea face o idee despre modul în care trăiam. Când am strâns laolaltă scaunul, tăvile şi păturile, am alcătuit un soi de sălaş tihnit, în care nu mă mai simţeam chiar atât de expus; mi-am plasat perna făcută din haină sub scaun, şi aşa dormeam cu capul şi umerii sub protecţia oferită de această mică fortăreaţă. În cea mai mare parte a timpului izbuteam să alung priveliştea stelelor de sub picioarele mele – îmi spuneam că luminile din Podea reprezentau o iluzie sofisticată – dar uneori imaginaţia mă trăda şi mă simţeam ca şi cum aş fi fost suspendat deasupra unei genuni nesfârşite, doar cu această Podea lipsită de consistenţă care să mă salveze.
Negreşit, toate acestea nu aveau nici urmă de logică; însă sunt om, iar trebuinţele imperative stârnesc temerile şi nevoile instinctuale ale naturii mele!
Nebogipfel observă toate acestea Nu puteam să-mi dau seama dacă reacţia lui era curiozitate ori nedumerire, sau altceva mai îndepărtat – aşa cum, probabil, aş fi privit eu ghiduşiile unei păsări care îşi clădeşte un cuib.
În aceste circumstanţe, următoarele câteva zile – cred că patru ori cinci – se scurseră rapid, în vreme ce eu mă străduiam să-i descriu lui Nebogipfel cum funcţiona Maşina Timpului – şi, în acelaşi timp, căutând să extrag de la el, în mod subtil, unele amănunte despre această Istorie în care nimerisem.

Am prezentat cercetările de fizică optică ce mă conduseseră la ipotezele în legătură cu posibilitatea călătoriei temporale.
— Este binecunoscut – sau era, pe vremea mea – că propagarea luminii prezintă proprietăţi anormale, am spus eu. Viteza luminii în vid este extrem de mare – străbate sute de mii de mile în fiecare secundă – dar e finită. Şi, mult mai important, după cum au demonstrat extrem de limpede Michelson şi Morley, cu câţiva ani înainte de plecarea mea, această viteză este izotropică...
Am avut grijă să explic această chestiune stranie. Ideea de bază este aceea că lumina, în vreme ce călătoreşte prin spaţiu, nu se comportă precum un obiect material, cum ar fi un tren expres.
Gândiţi-vă la o rază de lumină ce provine de la o stea îndepărtată ajungând din urmă Pământul, să spunem, în ianuarie, pe măsură ce planeta noastră parcurge orbita în jurul Soarelui. Viteza Pământului pe orbita sa este de circa şaptezeci de mii de mile pe oră. Vă puteţi imagina că – dacă ar fi să estimaţi viteza acelei raze de lumină stelară în trecere, aşa cum se vede de pe Pământ – acest rezultat ar fi diminuat cu vreo şaptezeci de mii de mile pe oră.
Dimpotrivă, în iulie, Pământul se va afla în partea opusă a orbitei sale: acum se va îndrepta pe direcţia acelei credincioase raze de lumină stelară. Măsurând din nou viteza luminii, v-aţi aştepta să descoperiţi că rezultatul înregistrat a fost majorat cu viteza Pământului.
Ei bine, dacă de la stele ar veni trenuri cu aburi, atunci fără îndoială că aşa ar sta lucrurile. Însă Michelson şi Morley au dovedit că, în cazul luminii stelare, ele nu stau aşa. Viteza luminii calculată de pe Pământ – indiferent dacă acesta a fost ajuns din urmă sau se îndreaptă către rază – este exact aceeaşi!
Aceste observaţii fuseseră corelate cu genul de fenomene pe care le remarcasem în legătură cu Plattnerita cu câţiva ani înainte – deşi nu publicasem rezultatele experimentelor mele – şi formulasem o ipoteză.
— Trebuie doar să se lărgească baierele imaginaţiei – mai ales în chestiunea Dimensiunilor – pentru a se vedea care ar putea fi elementele unei explicaţii. Cum calculăm viteza, la urma urmei? Numai cu dispozitive care înregistrează intervale ale diferitelor dimensiuni: o distanţă parcursă prin spaţiu, măsurată cu un simplu etalon de un iard, şi o perioadă de timp, care poate fi înregistrată cu un ceas. Aşadar, dacă acceptăm dovada experimentală a lui Michelson şi Morley ca adevăr, atunci trebuie să privim viteza luminii drept constantă, iar Dimensiunile ca entităţi variabile. Universul se ajustează singur pentru a face ca măsurătorile noastre asupra vitezei luminii să fie identice. Am înţeles că aceasta se poate exprima geometric, ca o contorsionare a dimensiunilor. Mi-am ridicat mâna în sus, cu trei degete, între care exista câte un unghi drept. Dacă ne găsim într-un sistem cu Patru Dimensiuni – ei bine, închipuie-ţi că toată chestia asta se roteşte aşa (mi-am răsucit încheietura), astfel încât Lungimea să ajungă să se afle acolo unde. Înainte era Lăţimea, iar Lăţimea acolo unde era înălţimea – şi, lucrul cel mai important, Durata şi o Dimensiune a Spaţiului se schimbă între ele. Pricepi? Nu este nevoie de o transpoziţie completă, de bună seamă, ci numai de o anumită contopire a celor două pentru a explica corecţia Michelson-Morley. Am păstrat aceste speculaţii pentru mine, am zis eu. Nu sunt reputat ca teoretician. În plus, am şovăit să public fără o verificare experimentală. Însă există, sau existau, alţi cercetători care gândeau cam în aceleaşi linii – am aflat de Fitzgerald la Dublin, de Lorentz la Leiden şi de Henri Poincaré în Franţa18 – şi nu poate trece mult până ce va fi prezentată o teorie mai cuprinzătoare cu privire la această relativitate a sistemelor de referinţă... Ei bine, aceasta este chintesenţa Maşinii Timpului, am încheiat eu. Maşina contorsionează Spaţiul şi Timpul în ele însele, transformând astfel Timpul într-o Dimensiune Spaţială – iar apoi se poate călători, în viitor ori în trecut, la fel de uşor ca şi cum ai merge pe o bicicletă!

M-am aşezat la loc pe scaunul meu; date fiind împrejurările incomode ale acestei prelegeri, mi-am spus în gând, mă achitasem de această sarcină remarcabil de bine.
Însă Morlocul meu nu constituia un public înţelegător. Rămase nemişcat, privindu-mă prin ochelarii săi albaştri. Apoi, în cele din urmă, zise:
— Da. Însă cum, mai exact?



va urma