Moartea Ceausestilor (22)

Catherine Durandin & Guy Hoedts

Adevăruri şi minciuni (III)

Iliescu credea că va convinge atunci când declară în
faţa comisei de anchetă: „M-a acuzat de intelectualism,
mi-a recomandat să merg să mă instruiesc. A aplicat pe
mine metoda chineză de reeducare... La Timişoara,
apoi la Iaşi, cinci ani, apoi la Consiliul Naţional al
Apelor, apoi la Editura Tehnică." Cu ce funcţii la Timişoara
şi Iaşi? Cea de prim-secretar judeţean de partid!
Exact aceeaşi funcţie ocupată de fiul cel drag al Elenei,
Nicu Ceauşescu, în 1989, la Sibiu! Iliescu adaugă: „Am
fost apropiat de intelectualitatea tehnică din cele două
Institute Politehnice, de oamenii de cultură, de Institutul
de Artă.“ Işi aminteşte că a avut relaţii excelente cu
rectorul Universităţii din Iaşi, care stabilise un parteneriat
cu Universitatea din Freiburg; îşi aminteşte de vizitele
lui Ion Gheorghe Maurer, consilierul lui Ceauşescu în
probleme de afaceri externe, care venea la vânătoare în
regiune. Mai târziu, la Editura Tehnică, se va împrieteni
cu Valter Roman, tatăl lui Petre Roman: ambii angajaţi
în represiunea din anii 1956-1958, cei doi se cunoşteau
de mult, din perioadă în care Iliescu lucra la Propagandă.

Anii au trecut. Vladimir Tismăneanu evocă momentul
disidenţei din 1977 în blocul democraţiilor populare,
Vâclav Havel, la Praga, Paul Goma, la Bucureşti. Iliescu
îngaimă cu jumătate de gură: da, îşi aminteşte, dar
era la Iaşi. Tismăneanu evocă momentul 1980, mişcarea
opoziţiei sindicale din Polonia... Da, Iliescu îşi aminteşte,
dar era la Bucureşti, la conducerea Consiliului Naţional
al Apelor... Şi era supravegheat...

Pentru a legitima ipoteza „revoluţiei-ruptură“ era nevoie
de un bilanţ negativ, pe care Iliescu îl face, declarându-
i lui Tismăneanu: „Sistemul comunist a eşuat
în Europa pe două planuri: politic şi economic. Dar!
Trebuie să estimăm efectele sale revoluţionare în Europa
Occidentală, unde a condus la instaurarea unui «model
social european».“ Pentru legitimarea ipotezei „revoluţie-
ruptură“ era nevoie de un program: acesta a fost
enunţat în direct la televiziune, în seara de 22 decembrie
şi transmis în toată ţara. Era nevoie de un fel de
conjunctură favorabilă, în jurul unui eveniment declanşator:
a fost afacerea Tokes la Timişoara şi revolta populară,
muncitorii dezlănţuiţi la Bucureşti, ocuparea
Comitetului Central...

A fost odată o zi frumoasă de decembrie: opozanţii
lui Ceauşescu, care stabiliseră relaţii între ei din 1984,
un general Militaru, un Măgureanu, un Bârlădeanu, se
întâlnesc, printr-o pură întâmplare, la televiziune, la
Comitetul Central, din nou la televiziune... A fost odată
la Bucureşti un Ion Iliescu, într-o zi de 22 decembrie
1989, la biroul său de la Editura Tehnică. La ora 11 dimineaţa
- amintim că plecarea lui Ceauşescu cu elicopterul
are loc la ora 12 -, un coleg îl anunţă că cele
două maşini ale Securităţii care făceau filajul zilnic au
dispărut. De la acelaşi coleg află că Ceauşeştii pleacă cu
elicopterul. Ion Iliescu înţelege mesajul: ziua Z a sosit.
El povesteşte, a povestit în repetate rânduri: „Am spus:
«Fraţilor, s-a terminat.» M-am ridicat, am dat un telefon
la televiziune şi unul la armată, unde am vorbit cu Stănculescu.
M-am dus la televiziune, unde am văzut toată
mulţimea aceea.. (44)

Ce poveste frumoasă! Cum se face că Iliescu telefonează
la armată, lui Stănculescu, numit de Ceauşescu la
conducerea Apărării Naţionale? El, directorul unei edituri!
Iliescu are răspuns: avea 59 de ani; de la vârsta de
18 ani, acumulase o experienţă politică şi socială. Avea
o autoritate morală. Şi, deşi îşi pregătea dosarul de pensie,
nu a dat înapoi. în timpul zilelor revoluţionare, nu a
rămas singur nici un minut. N-a „vorbit“ niciodată cu
Moscova. „Să se termine odată, explodează el în faţa
comisiei de anchetă senatorială. Bineînţeles, erau spioni
străini, diplomaţi străini care urmăreau evenimentele
din decembrie! Cum s-ar fi putut altfel? Dar revoluţia
română a fost opera societăţii româneşti şi a poporului
român. Este o chestiune esenţială." (45)

Intr-un interviu publicat în revista franceză Le Figaro
Magazine din 6 ianuarie 1990, Iliescu declara: „Revolta
populară a fost o revoltă populară. De aceea, trebuie să
vă previn că nu trebuie identificat Ceauşescu cu fostul
Partid Comunist Român. Tiranul a distrus şi ţara, şi partidul."
Şi adaugă: „Cred în valorile comunismului care
sunt impregnate de umanismul european." Şi precizează:
„Nu ne-am luptat cu forţele de securitate, ci cu
câteva unităţi care trebuiau să-l protejeze pe tiran: nişte
killeri extrem de bine antrenaţi şi înarmaţi."

Aceste declaraţii au meritul de a fi clare: în România,
echipele care trebuiau să ducă la bun sfârşit
lovitura de stat, cei care au ştiut să folosească un elan
revoluţionar popular, doreau să instaureze un „comunism"
etic, în forma nouă a unui cadru instituţional
democratic, cu sprijinul fostelor cadre de partid şi
securitate. Fostul preşedinte român nu minţea în 1990.
Drama sa e că a sosit prea târziu, cu tovarăşii săi reformatori,
într-o Europă în care URSS se va prăbuşi şi
într-o lume occidentală care îşi propune să condamne
crimele comunismului.

Iliescu şi Gorbaciov se înţelegeau bine. Ceslav Ciobanu,
interpretul lui Gorbaciov, îşi aminteşte de întâlnirea
celor doi, de la Moscova, din aprilie 1990: „întâlnirea
cu Gorbaciov, la care a participat Roman, pe atunci
prim-ministru, a fost foarte călduroasă şi amicală. Iliescu
şi-a expus viziunea asupra a ceea ce se întâmplase
în România, despre ceea ce era Frontul Salvării Naţionale,
pe care era mândru să-l conducă. [...] Cei doi
lideri păreau a fi doi vechi prieteni, nişte colegi care se
înţelegeau perfect, deşi nu se întâlniseră niciodată până
atunci..." în mod cât se poate de firesc, Iliescu, preşedinte
ales prin vot universal în mai 1990, stabileşte şi
strânge relaţiile cu ţara-soră pe drumul perestroicii. Va
fi singurul şef de stat dintre fostele democraţii populare
desprinse din blocul sovietic care va încerca, în februarie
1991, să restabilească un tratat bilateral exclusiv cu Uniunea
Sovietică. Prea târziu! Prăbuşirea URSS îl va orienta
puţin câte puţin pe Iliescu spre angajarea pragmatică
şi raţională pe calea euro-atlantistă. Dar a încercat totuşi
să rămână fidel moştenirii sale: informaţiile şi propaganda
în slujba poporului, a maselor muncitoare.

Virgil Măgureanu, Domnul Profesor Virgil Măgureanu,
cum doreşte să fie numit, sociolog, fost profesor
la Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu“, unde a
predat timp de douăzeci de ani, s-a îndepărtat de poziţia
lui Ion Iliescu, pe care îl contestă astăzi: pentru acest
înalt demnitar al serviciilor de informaţii, evenimentele
din decembrie 1989 sunt o lovitură de stat hotărâtă de
Moscova, încă de la prima vizită a lui Gorbaciov, în mai
1987. El explică: „în principalele centre de decizie din
Europa, şi în primul rând la Moscova, succesiunea a fost
omologată şi precizată cu venirea lui Iliescu la putere." (46)
Măgureanu îl cunoştea şi el pe Iliescu din 1973; l-a
revăzut în 1977 - Măgureanu publicase un studiu consacrat
„Puterii politice44, pe care voia să i-1 ofere lui
Iliescu apoi în mai 1981; îl va regăsi în reţeaua de
membri de partid şi cadre din armată care complotau în
1984-1985. Adevărată scenă de roman poliţist: toate
aceste persoane, apropiaţi ai lui Ion Iliescu, au asistat la
funeraliile generalului Ioniţă, care coordonase toate mişcările
în tentativele de complot din 1984... Virgil Măgureanu,
căruia Ceauşescu îi dăduse o funcţie minoră,
expediindu-1 în provincie în 1989, era un apropiat al lui
Iliescu. Atunci de ce se opune tezei revoluţiei pe care
fostul său tovarăş ţine atât de mult să o menţină?

Iliescu este un militant comunist, ideolog reformator.
Măgureanu, pe de altă parte, fară o charismă deosebită,
astăzi îmbătrânit, cu o faţă rotundă, ochelari fini, căzându-
i mereu pe nas, cu buze subţiri, fără semne particulare,
a fost şi rămâne un om din umbră. întreaga sa formaţie
şi carieră au fost integral dedicate informaţiilor şi tehnicilor
de manipulare. Prioritatea sa, încă din 1990,
când este numit de Iliescu la conducerea SRI, este să
salveze imaginea globală a Securităţii.

In acest scop, el va spune şi va repeta adesea că Securitatea
nu mai era principala sursă de informare pentru
Ceauşescu, că Securitatea se îndepărtase mult de tiran şi
că agenţii Securităţii nu trăseseră în popor în zilele din
decembrie. Din 1996, fiind în funcţie, Măgureanu începe
să avanseze această teză. El explică într-un interviu
acordat jurnalistului francez Vincent Hugeux: „Mulţi
ofiţeri ai Securităţii erau conştienţi de eşecul regimului
şi de izolarea crescândă a familiei Ceauşescu faţă de
realitatea din ţară. Fostul dictator nu mai ţinea seama de
documentele serviciilor de informaţii.” (47)

Principalul obiectiv al publicării dialogurilor lui Virgil
Măgureanu cu Alex Mihai Stoenescu, apărute la Bucureşti
în 2008, este următorul: reabilitarea Securităţii
şi minimalizarea lui Iliescu, reducându-1 la rolul de
marionetă a KGB-ului. Pledoaria, puternic mediatizată
în presă şi în talk-show-urile televizate la care participă
Măgureanu, este foarte abilă: fostul director al SRI nu
se face în mod deschis avocatul Securităţii, ci îi condamnă
pe acei care, agenţi, informatori etc., au promovat
în funcţii, în cursul anilor din perioada postcomunistă,
vociferând împotriva Securităţii diabolizate! El dezaprobă
schimbările de atitudine ale celor care, foşti securişti,
folosesc ura împotriva Securităţii - după părerea sa, pe
nedrept asociată cu tiranul Ceauşescu - pentru a se
dezvinovăţi cu uşurinţă. Astăzi, Virgil Măgureanu îşi
reglează conturile politice cu cei care l-au decepţionat!

După ce a părăsit funcţia de director al SRI, lui Virgil
Măgureanu i-a plăcut să acapareze din când în când media.
Adesea în defavoarea sa, căci afaceri suspecte de
corupţie au planat asupra lui, legate de o fundaţie mai
mult decât suspectă, „Columna". Măgureanu se joacă cu
presa şi alege uneori aşa-zisa lumină deplină: pe 5 ianuarie
1998, decide să invite un grup de jurnalişti în vizită la
imensa sa casă de lângă Baia Mare, la Giurtelecul Hododului...
Finanţarea a ceea ce media numeşte „micul castel
al lui Măgureanu" este suspectă! în 2001, Măgureanu
iese din nou din umbră, pentru a se lansa în mod deschis
în bătălia politică, înfiinţând PNR, Partidul pentru Noua
Românie... Media are îndoieli, omul secretelor, acest om
placid şi banal, supranumit „şarpele cu ochelari", va reuşi
să intereseze un electorat dornic de lucruri senzaţionale?
Luni de zile, Măgureanu beneficiază de o importantă acoperire
mediatică. Care sunt de fapt intenţiile sale? Partidul
lui Măgureanu fuzionează rapid cu Partidul Democrat,
astăzi partidul preşedintelui Băsescu...

In 2008-2009, Măgureanu este văzut tot mai des la
televiziune, cu ocazia apariţiei cărţii sale de interviuri cu
Alex Mihai Stoenescu. Viaţa continuă pentru „Domnul
Profesor Măgureanu", care locuieşte într-o căsuţă cochetă
şi discretă, într-o insuliţă de locuinţe umbroase, cu străzi
liniştite şi grădini unde cântă păsărelele, un cartier parcă
situat în afara timpului... Această bătrâneţe confortabilă
lasă multe întrebări fară răspuns: Măgureanu vorbeşte
mult, dar nu spune nimic despre cei şapte ani petrecuţi
la conducerea SRL Nu spune nimic despre momentul
exact, nici despre motivele precise ale cvasirupturii cu
partenerul său din decembrie 1989, Ion Iliescu.

Nicolae şi Elena au fost înmormântaţi în cimitirul
Ghencea, într-un loc prost indicat, în morminte alăturate,
iar nu departe şi fiul lor Nicu, zis Prinţişorul. Nostalgicii
au montat cruci de marmură. Mormintele erau adesea
acoperite cu flori. Vizitatorii străini nu se prea înghesuiau,
paznicii cimitirului interziceau fotografierea mormintelor
lui Nicolae şi Elena. în fiecare an, pe 25 decembrie, câţiva
bătrâni fideli vin să aprindă lumânări. Cui, cărui vis,
cărui trecut se adresează aceste omagii? Care este sensul
acestei fidelităţi? Încet-încet se sting zvonurile care, cu
câţiva ani mai devreme vorbeau de practici de magie
neagră în aceste locuri retrase. Zoia, fiica Ceauşeştilor, şi
Valentin, ultimul copil în viaţă al cuplului, au încercat
zadarnic să obţină verificarea prin teste ADN a prezenţei
reale a corpurilor părinţilor lor în acest cavou. Li s-a refuzat
acest lucru. Lui Valentin i-a fost refuzată exhumarea
corpurilor, printr-o hotărâre judecătorească din aprilie
2007. O primă cerere fusese respinsă în 2005. (48)

Nicu, pe care New York Times îl prezenta la acea dată
drept „fiul năbădăios" al cuplului, s-a stins la 45 de ani,
într-un spital din Viena, pe 26 septembrie 1996. Suferea
de ciroză. Un sfârşit lipsit de glorie pentru acest fiu care
avea o reputaţie amestecată. Alcoolic, afemeiat, cu o
căsătorie ratată, întreţinând legături scandaloase: Nadia
Comăneci şi soprana Daniela Vlădescu figurează în
palmaresul său. Din 1985-1986, Nicu apărea ca succesorul
potenţial al lui Nicolae. Fusese trimis la Sibiu în
1987, ca prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid.
Vara sa, Mihaela Ceauşescu, fiica lui Marin - care
s-a sinucis pe 23 decembrie 1989 -, a lăsat într-o carte
de reabilitare a clanului Ceauşescu49 imagini, amintiri
edulcorate, care îl evocă pe Nicu ca fiind un om timid şi
binevoitor: el s-ar fi străduit să-i ajute pe locuitorii Sibiului,
asigurând aprovizionarea oraşului; nu a tras în
manifestanţi pe 22 decembrie; a iubit-o cu adevărat pe
cântăreaţa sa Daniela... care era foarte drăguţă. Un roman
siropos sau o saga semănând cu un remake al serialului
Soprano'? Ceauşeştii revăzuţi şi înfrumuseţaţi într-un
serial despre o mafie odioasă şi simpatică! în septembrie
1990 se dă sentinţa prin care Nicu Ceauşescu este condamnat
la douăzeci de ani de închisoare, fiind acuzat de
moartea a nouăzeci şi unu de persoane la Sibiu. Bolnav,
slab, fusese pus în libertate din motive de sănătate încă
din noiembrie 1992. Trăia liniştit la Bucureşti, fără să se
ascundă.

Zoe nu a trebuit să se ascundă prea mult. Toţi o compătimeau
pe sora cea mare, născută în 1949, inteligentă,
matematiciană, pentru faptul de a fi fost obligată să
suporte o mamă autoritară care nu ezita să pună Securitatea
şi pe urmele ei, şi ale iubiţilor săi. Zoia a vrut să
fie o femeie liberă, eroină fară noroc a anilor ’60, în
lumea nomenclaturii comuniste, deja obosită, căsătorită
în 1980 cu un inginer, universitar la Institutul Politehnic.
Zoia s-a stins la Bucureşti în noiembrie 2006, în urma
unui cancer la plămâni.

Valentin nu suscită nici o patimă publică, nici o ostilitate:
el încearcă actualmente să recupereze patrimoniul familial. Bunurile lui Ceauşescu au fost confiscate la sfârşitul lui decembrie 1989. Presa urmăreşte doar etapele procedurii judiciare.

Familia iese discret din scenă

Istoria din acel decembrie 1989 petrecut în România
tulbură şi deranjează: un astfel de elan revoluţionar al
golanilor, atâtea minciuni din partea protagoniştilor loviturii
de stat, atâta nostalgie a victimelor stalinismului,
atâta mânie şi pasiune a unui tineret care a dorit să se
elibereze, atâtea speranţe ale muncitorilor. Zgomotul şi
furia se domolesc în sloganuri care cer restabilirea ordinii:
„Să fie linişte!" implora electoratul primelor alegeri
libere din mai 1990. Să fie linişte!

Dorinţă de linişte şi pace, insistenţă obsedantă pentru
restabilirea ordinii, dar incapacitate de a defini în ce ar
consta această ordine. Timp de douăzeci de ani, românii
au intrat într-o dificilă banalitate: reforme şi haos, corupţie
şi instaurarea statului de drept în perioada postcomunistă
din Europa.

Mulţumiri
Autorii le mulţumesc studentelor şi studenţilor de la Seminarul
de istorie a României contemporane (Maşter 1) de la Institutul
Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale (INALCO) condus de
Catherine Durandin: Lavinia Dorobanţu Stănescu, Diana Dumitru,
Charles Flamand, Ionela Jivan, Valerie Juino, Olga Moraru Urecheanu, Alina Roman, Ştefania Spoitu, Mathilde Verschaeve.
Curiozitatea tinerilor cercetători a fost încurajatoare, iar entuziasmul lor, stimulant.


Note:

44. Ion Iliescu, în Stenograma..., doc. cit.

45. Ibidem.

46. Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit.

47. „Interviu cu Virgil Măgureanu, fantomele Securităţii11,
interviu de Vincent Hugeux, în Politique internaţionale, iama
1996-1997, pp. 417-427.

(48). Exhumarea s-a făcut în 2011, la cererea lui Valentin Ceauşescu, punându-se astfel capăt speculaţiilor privind execuţia soţilor Ceauşescu. Ulterior, aceştia au fost reînhumaţi într-o zonă centrală a cimitirului, amândoi sub aceeaşi lespede de culoare roşie.

49. Mihaela M. Ceauşescu, Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Editura Meditaţii, Bucureşti, 2007.



final