Dialoguri (4)

Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian

Vartan Arachelian: 
A fost singura ţară din Balcani la care a ţinut foarte mult.

Corneliu Coposu: 
De aceea a apăsat pedala pe susţinerea intereselor greceşti. Trebuia să dea ceva în compensaţie, mai ales că Polonia era scoasă din discuţie, întrucît acolo ruşii nici nu
 vroiau să audă de respectarea principiilor din cauza încălcării cărora izbucnise războiul; ruşii vroiau Polonia înjumătăţită şi la totala lor discreţie, în compensarea Greciei a fost dată România, unde s-a acceptat ca 90 la sută a intereselor să fie 
sovietice şi 10 la sută occidentale, adică un raport invers faţă de Grecia, în ce priveşte restul ţărilor din Est a fost un tîrg ca la tarabă, 50 la sută - 50 la sută, 40 la sută - 60 la sută, în orice caz s-a recunoscut primatul URSS de a controla toate ţările din sud-estul Europei.
Aşa se face că în teritoriile ocupate de sovietici - România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Albania, Bulgaria - noi fiind cei mai apropiaţi de sovietici bineînţeles că am fost şi cei mai expuşi la procesul de sovietizare.

Vartan Arachelian: 
Fiind şi o insulă de latinitate în marea aceasta slavă, a fost sporită presiunea asupra României.

Corneliu Coposu: 
Evident, loial ar fi fost ca această înţelegere să ne fi fost făcută cunoscută - mai ales că eram aliaţi fideli Occidentului - şi să fim avertizaţi la ce suntem sortiţi o perioadă de timp - adică discreţiei Moscovei - şi, deci, să nu ne cramponăm în iluzii, tin să fac aici o precizare: într-o telegramă cifrată, existentă şi azi în arhiva Pentagonului, adresată de Churchill lui Maniu prin intermediul garnizoanei militare de la Foggia, se preciza: "încetaţi propaganda ostilă împotriva URSS la a cărei totală discreţie veţi fi foarte curînd". Telegrama era din 1942. Era în vremea în care la noi se făcea o propagandă ostilă URSS, fiind atacat violent comunismul şi URSS.
La încheierea războiului, deci în primăvară lui '45, în preajma joncţiunii dintre armatele aliate şi sovietice, guvernul englez şi cel american erau obsedate de teama că armatele sovietice vor continua ofensiva pînă la Canalul Mînecii.
Aceste temeri se datorau concesiilor pe care le-au făcut Churchill şi, mai ales, americanii. România a avut marele ghinion ca tocmai consilierul politic al lui Roosevelt, în care acesta avea o desăvîrşită încredere, Hopkins, să fi fost cumpărat de ruşi. Nu ştiu dacă a fost cumpărat cu dolari, dar ştiu că, pur şi simplu, a fost primit la Moscova ca un împărat, i-a fost pus la îndemînă tot confortul, toate avantajele, gurile 
rele spun că şi artistele de la Balşoi, în orice caz a raportat lui Roosevelt nişte date absolut eronate în ce priveşte posibilitatea de adaptare la noua situaţie a URSS, lăsîndu-l pe Roosevelt, care era complet neinformat, să creadă că dacă se vor face concesii se va putea ajunge la o armonizare a URSS cu ţările răsăritene. Concepţia lui Roosevelt despre viitoarea organizare a lumii era din naştere defectuoasă pentru că era afectată de două greşeli majore, pe care preşedintele american şi-a proiectat întreaga concepţie de dirijare a lumii în perioada postbelică. Mai întîi era o ancestrală concurenţă cu Anglia; în capul lui Roosevelt stăruia ideea de dislocare a Angliei de pe poziţia de factor de căpetenie a echilibrului mondial. Politica de echilibru a Angliei, care a dat rezultate fructuoase de-a lungul a trei secole, îi apărea ca un fel de sfidare a Americii, care devenise, după primul război mondial, cea mai puternică din lume. Pe de altă parte avea marota desfiinţării imperiului colonial britanic, luînd toate măsurile hotărîtoare, în momentele cruciale ale războiului. El avea, deci, în subconştient aceste două teze pe care vroia să le realizeze, adică desfiinţarea imperiului colonial şi dislocarea de pe poziţia majoră a imperiului britanic. Ţinînd seama de aceste considerente, relatările lui Hopkinsîi conveneau de minune. Hopkins a reuşit să-l convingă ca să elaboreze o strategie, pe care de altfel a deconspirat-o şi faţă de cardinalul Spelmann şi faţă de delegaţia sionistă, care pleca la Moscova: ideea că 
Europa Răsăriteană trebuie lăsată la discreţia Uniunii Sovietice, şi chiar - el mergea mai departe - întreaga Europă să cadă sub controlul Uniunii Sovietice iar Anglia şi cu USA să împartă celelalte părţi ale globului. El accepta prioritatea Uniunii Sovietice în raportul cu ţările europene şi în special cu ţările limitrofe.
Pentru el ideea de a subordona intereselor sovietice ţările din mijlocul şi estul Europei, avea o bătaie lungă, dar şi o iluzie tot atît de mare: că acest contact european cu Uniunea Sovietică va determina o afectare a principiilor comuniste şi o reglementare a situaţiei care să ducă armonios, din combinaţia de interese dintre ţările capitaliste şi imperiul comunist, la un status quo.
Deci, în momentul în care Churchill a văzut că teza lui cu cel de-al doilea front nu e împărtăşită şi nu are nici o şansă de reuşită, a încercat să cîştige ce mai putea cîştiga în interesul imperiului britanic şi de aici ideea lui - pe care o avea dinainte de primul război mondial - ca să nu permită pătrunderea ruşilor în Dardanele. A avut prioritate aici şi exceptarea Greciei de la influenţa sovietică: avea nu numai un interes
 sentimental, dar şi un interes geo-politic pentru asigurarea poziţiei de echilibru. Datorită acestei înţelegeri, noi am fost, ca să folosim un cuvînt nu tocmai potrivit, dar apropiat de situaţia creată, vînduţi ruşilor.

Vartan Arachelian: 
Sacrificaţi, la urma urmei.

Corneliu Coposu: 
Pentru o lungă perioadă de timp fără să fim preveniţi - aici fac o paranteză - căci ştiind asta politica românească putea să se orienteze de altă manieră: occidentalii 
n-au avut loialitatea să ne pună în cunoştinţă de cauză cu soarta pe care ne-au croit-o. Ce am fi putut face dacă eram corect informaţi(?)
Se putea încerca o politică de convieţuire cu ruşii: Uniunea Sovietică ar fi fost foarte bucuroasă ca în loc să fi întîmpinat ostilitatea partidelor politice româneşti, ar fi găsit o tendinţă de înţelegere, pentru că ei ştiau foarte bine că partidul comunist nu exista în România, că românii, ca mentalitate, sînt refractari ideilor marxiste, şi şi-ar fi dat seama de dificultăţile pe care le-ar întîmpina tentativa lor de a fundamenta politica externă, în regiunile orientale, pe un partid comunist fantomatic.
Pentru că, ex nihilo nihil, era foarte greu de presupus că vor reuşi să consolideze un partid comunsit care să fie baza lor politică de expansiune, către Occidentul Europei. Cred eu, e o simplă prezumţie, că Stalin şi Kremlinul ar fi fost mult mai bucuroşi să poată colabora în condiţii oneste, făcînd anumite concesii, bineînţeles cu partidele politice din România, în loc să încerce să înfiinţeze aici un partid comunist.
S-ar putea ca în momentul acela - eu am fost tot timpul obsedat de ideea că ruşii vor să ocupe România pînă la Carpaţi: nici acum nu am certitudinea momentului cînd ruşii au renunţat la această idee - n-a fost străină de intenţiile lui Stalin, cel puţin în faza din urmă a războiului, ideea de a intra pînă în Carpaţi, să anexeze Moldova la Basarabia ocupată de-acum şi să dezmembreze România de o asemenea manieră, încît s-o poată manipula fără dificultăţi. Nu ştiu cărui fapt s-a datorat renunţarea la această idee, care nu i-a fost străină, fără îndoială, lui Stalin.

Vartan Arachelian: 
Probabil că există şi un Dumnezeu al românilor...

Corneliu Coposu: 
Nu, trebuie să fi intervenit ceva, pentru că e foarte greu de judecat cu elementele pe care le avem la îndemînă acum, care au fost culisele care au determinat politica externă manifestată de marii aliaţi. Totuşi există acum suficiente dovezi, care sînt mai degrabă indicii, pentru a trage concluzii în domeniul acesta, dar poate, cu timpul, se vor detecta şi adevăratele motive pentru care, de exemplu, ruşii au renunţat la încorporarea Moldovei, în orice caz este o certitudine că prezenţa exponenţilor comunişti în Blocul Naţional-Democratic, care a realizat lovitura de stat de la 23 august 1944, i-a deranjat în mod simţitor pe ruşi. Lucru care, dealtfel, mi l-a confirmat Pătrăşcanu, cu care eu eram amic Jdanov, cu care a avut prima convorbire, în cadrul comisiei de armistiţiu, cînd s-a dus la Moscova să semneze la 12 septembrie 1944 faimosul armistiţiu i-a vorbit în acest sens. Acest armistiţiu ar fi trebuit să fie semnat la Cairo, aşa cum se convenise anterior. Cei trei exponenţi ai guvernelor aliate, U.R.S.S., U.S.A. şi Anglia, aveau plenipotenţa de a trata şi semna armistiţiul cu România. Măsura de transferare a locului de semnare la Moscova - probabil că a avut darul să flateze orgoliul rusesc - a fost menită să-i aducă pe inamici acasă la învingători.

Vartan Arachelian: 
De altfel delegaţia română a aşteptat la Moscova cîteva săptămîni pînă cînd Stalin a primit-o şi Molotov a dictat condiţiile...

Corneliu Coposu: 
Poate că a fost şi un interes pragmatic ca să se amîne cît mai mult ziua semnării armistiţiului, fiindcă în intervalul dintre ieşirea noastră din război şi semnarea
 armistiţiului, tot ce le-a căzut în drum au luat, ca făcînd parte din prada lor de război.

Vartan Arachelian: 
Şi după ce au ocupat ţara atunci, au trecut să discute condiţiile...

Corneliu Coposu: 
Nu, nu era toată ţara ocupată, la 12 septembrie încă erau lupte cu nemţii...

Vartan Arachelian: 
In Ardeal. Vreau să spun că restul teritoriului era ocupat deja: în Bucureşti au intrat după multe zile de la arestarea lui Antonescu.

Corneliu Coposu: 
Da, nici n-au avut loc lupte.

Vartan Arachelian: 
Chiar aşa îmi şi mărturisea dl. Vişoianu anul trecut la Washington, că în momentul în care, în seara de 12 septembrie au fost trase cele 21 salve de tun, cum obişnuia Stalin să facă, abia atunci delegaţia noastră a fost primită la Kremlin şi au început discuţiile pentru armistiţiu; după ce trupele sovietice au intrat în Bucureşti fără nici un fel de lupte, Bucureştiul fiind eliberat de armata română.

Corneliu Coposu: 
Ei au ajuns aici la 29 august 1944.
Tratativele de armistiţiu de la Cairo, la insistenţa lui Maniu, prevedeau clauza ca armatele sovietice să nu intre în Capitală şi să respecte un itinerariu fixat de Marele Stat Major, fără a se abate de la el, că nu vor putea introduce ruble de război în ţară, ci vor primi de la guvernul român moneda necesară pentru cheltuieli, că pe perioada trecerii trupelor guvernul se angajează să furnizeze alimentele şi mijloacele 
de transport necesare, în sfîrşit, nişte clauze care n-au mai fost respectate la Moscova, la tratative, nu s-a mai ţinut seama de ele. La Moscova a fost o chestie cinică, aş putea să spun, dacă nu cumva se datoreşte unei naivităţi compromiţătoare a delegatului englez, în momentul în care, în numele delegaţilor români, Ghiţă Pop a cerut să se includă în armistiţiu obligaţia ca trupele de ocupaţie sovietice să părăsească România la 60 de zile după terminarea războiului, Molotov, dezinvolt, a răspuns că nu este nevoie, că e de la sine înţeles, iar dl. Clark, din partea Marii Britanii, a adăugat că "francezii nu ne-au cerut să ne retragem din Franţa în 60 de zile", comparînd prezenţa trupelor sovietice în România cu prezenţa trupelor americane şi britanice în Franţa.
In vremea aceea am scris un articol, care a fost cenzurat, "Cinism sau naivitate". Cum se poate concepe ca un diplomat britanic versat să poată invoca asemenea elemente de comparaţie? Nu a fost chiar naivitate, lucru care rezultă din 
memoriile publicate mai tîrziu, de acest diplomat. Părăsind România, după ce minţise opoziţia, asigurînd-o că vor urma alegeri libere cu garantarea drepturilor fundamentale ale omului, el îşi încheia jurnalul zilnic cu menţiunea că "am mulţumit lui Dumnezeu că nu m-am născut român". N-a fost vorba de cinism? Atunci ce altceva l-a făcut să-i afirme categoric lui Maniu că vor fi respectate drepturile omului, că libertatea va fi garantată, că nu avem nici un motiv de ezitare în a accepta hotărîrea Convenţiei de la Moscova, ce urma să pună în aplicare Convenţia de la Potsdam?!
Bineînţeles că Maniu a ezitat şi şi-a manifestat şi la sfîrşit neîncrederea în măsurile acestea şi a refuzat acceptarea hotărîrii de la Moscova. A refuzat-o categoric şi i-a spus diplomatului britanic: "nu pot să-mi asum răspunderea să accept o asemenea hotărîre, dezastruoasă pentru România". La care a urmat un fel de avertisment, destul de serios: "mă rog, sunteţi liber să faceţi cum doriţi, dar să ştiţi că este ultima şansă de a salva, ceea ce se mai poate salva, din ţara dumneavoastră".
Era vorba de acceptarea intrării în guvernul Groza a celor doi miniştri, o spoială, lipsită de bun simţ, pentru a salva aparenţele.

Vartan Arachelian: 
Cine a participat din partidul dv. în guvernul Petru Groza?

Corneliu Coposu: 
Emil Haţieganu, pe care l-au acceptat. Trebuie să ştiţi că partidul nostru hotărîse, după armistiţiul de la Moscova, să participe la guvern Mihalache, dar a fost refuzat. Am mai oferit alte cîteva nume care au fost refuzate şi ele.



va urma