Ultimul stalinist: Ce a făcut Ion Iliescu pentru România?

Vladimir Tismaneanu

(Eseu de Vladimir Tismăneanu și Marius Stan)

Pe 3 martie, Ion Iliescu, urmașul lui Nicolae Ceaușescu în fruntea României, cel care a patronat lichidarea, printr-un simulacru judiciar, a predecesorului său, în scopul de a salva ce se mai putea salva din moștenirile regimului comunist, împlinește 85 de ani. Ion Iliescu a fost de câteva ori președinte al țării. Primul său mandat a fost, neîndoios, unul contrarevoluționar, deci s-a constituit ca o strategie restauratoare menită să conserve privilegiile unei nomenclaturi inepte și cinice, iremediabil rapace și coruptă. În acei sașe ani, dominați de personalitatea de tip bolșevic a lui Ion Iliescu, premierii s-au numit Petre Roman, Theodor Stolojan și Nicolae Văcăroiu. S-au încercat vagi reforme economice, dar ele au fost, practic, ucise în fașă. Confruntarea cu trecutul totalitar a fost refuzată în numele devotamentului pentru sarcinile prezente și viitoare.


Amnezia a fost instituită ca politică de stat. Orientarea politicii externe a fost, în cel mai fericit caz, neprietenoasă în raport cu Occidentul. Partidele istorice și societatea civilă au fost continuu calomniate și agresate. În iunie 1990, Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu și alți corifei feseniști au organizat o acțiune barbară de suprimare a protestului non-violent anticomunist. În istoria României, Ion Iliescu este indisociabil legat de fasciile minerești îndrumate de securiștii lui Măgureanu. Modelul politic al lui Iliescu a fost unul de tip sovietic, hrușciovist și, doar până la un punct, gorbaciovist. Idealul său politic, culmea “liberalismului” său, s-a numit perestroika. Dincolo de aceasta, se căsca abisul democrației pluraliste, o zona interzisă mentalului iliescian.


În 1996, Ion Iliescu, forțat și de presiunile externe, a acceptat, scrâșnind din dinți, alternanța democratică. Se prefigura o schimbare majoră în întreaga cultură politică a ceea ce până atunci nu fusese decât o pseudo-democrație, funciar și consecvent anti-pluralistă. Înfrățirea cu formațiuni extremiste gen PRM era proba că “social-democrația” iliesciană se reducea la un penibil simulacru al valorilor stângii anti-totalitare. Din păcate, acea renovare radicală așteptată de majoritatea cetățenilor acestei țări nu a avut loc în timpul președinției lui Emil Constantinescu. Serviciile secrete au continuat să se bucure de avantaje și puteri cu totul neconforme unui stat de drept. Primenirea clasei politice s-a petrecut strict superficial, cu prea puține consecințe care să ducă la creșterea gradului de încredere al cetățenilor în reprezentanții lor. S-au făcut unele progrese pe linia statului de drept și a justiției independente, dar vechile metehne au fost departe de a fi eradicate. Corupția a prosperat. În acei ani, Ion Iliescu a sabotat, cât i-a stat în puteri, orientarea pro-occidentală a lui Emil Constantinescu și a celor care îl sprijineau.


După revenirea ca președinte în compania lui Adrian Năstase (ajuns premier), Iliescu a încercat să se reinventeze ca imagine publică. A mimat o atitudine pro-NATO, s-a declarat chiar dezamăgit de întreaga experiență a comunismului în secolul XX. A vorbit, într-o carte de dialoguri cu unul din autorii acestui articol, despre un “bilanț global negativ” al comunismului. Dar nu a regretat niciodată public rolul său în mineriade, ostilitatea în raport cu valorile democratice, filosovietismul de-o viață, trecutul său de ideolog comunist. Dimpotrivă, a făcut tot posibilul pentru mistificarea și măsluirea rolului său în timpurile lui Gheorghiu-Dej (participarea la represiunile anti-studențești) și Ceaușescu (ministru al tineretului, prim-secretar al CC al UTC, secretar cu ideologia, prim-secretar PCR la Iași, etc). În decembrie 2006, s-a opus din răsputeri condamnării dictaturii comuniste ca ilegitimă și criminală, i-a numit pe membrii Comisiei Prezidențiale “un grup de scribălăi”. De-a lungul deceniilor scurse de la revoluția din decembrie 1989, a fost principalul artizan al mistificării și ocultării adevărului despre acel eveniment. A negat cât a putut natura anticomunistă a mișcării care a dus la prăbușirea regimului Ceaușescu. În vara anului 2012, i-a susținut pe puciștii Victor Ponta și Crin Antonescu.


La ora actuală, Ion Iliescu este omagiat de Victor Ponta și de ceilalți exponenți ai autoritarismului cleptocratic pe care îl numim pontocrație. I se aduc omagii pentru “tot binele” pe care l-ar fi făcut, pasămite, României. In realitate, Ion Iliescu este numele unui trecut de care România trebuie să se despartă. Un trecut persistent si toxic care a furat câtorva generații șansele de a trăi intr-o democratie veritabilă. Nu a fost un Imre Nagy sau un Alexander Dubček, ci un reformist din interior, suspicios în raport cu orice aduce a spontaneitate civică. Il inspăimantă tot ce i se pare spontan, se ferește de “forțele stihinice”. Este simbolul insuși ultra-centralismului birocratic. Ion Iliescu a fost politrucul tern al epocii comuniste, obedient, chiar servil în raport cu potentații epocii. Nu a mișcat în front, rezervele sale, atâtea câte au fost, erau de o eclatantă timiditate. Adică străluceau prin absență. Ion Iliescu este un dinozaur leninist, aparține unei specii de fapt stinse. Au apărut alte voci neo-leniniste, cu alte mituri și alte pasiuni (să ne gândim la “Syriza”, de pildă).



Leninismul lui Ion Iliescu este veșted, vetust, de un incurabil, frapant anacronism. Ca om politic, a făcut nespus de mult rău acestei țări prin obtuzitate, exclusivism și anti-democratism visceral. A eșuat la capitolul învățare politică, a rămas fidel unei formule mentale înghețată, rigidă, complet lipsită de viață. În fond, Ion Iliescu este ultimul stalinist, o relicvă a timpurilor terorii, minciunii și fărădelegii.

Jan Palach, Agnieszka Holland si imortalitatea adevarului

Vladimir Tismaneanu

Recunosc ca sunt un fan al regizoarei poloneze Agnieszka Holland, ca socot “Europa, Europa” unul din marile filme despre supravietuire in conditiile infioratoare ale fratilor gemeni totalitari care au fost comunismul si fascismul. Tocmai de aceea am asteptat cu infirgurare sa vad filmul ei despre destinul celui care, in ianuarie 1969, a protestat impotriva ocupatiei sovietice a Cehoslovaciei devenid o torta vie. Asteptarea mea a fost pe deplin rasplatita. Filmul “Rugul aprins” (“Burning Bush”, “Hořící keř”) pe care l-am vazut ieri seara la cinematograful “Avalon” din Washington, prezentat sub auspiciile ambasadei Republicii Cehe, este mai mult decat un omagiu adus eroului auto-imolat. Este un document estetic si etic, o pledoarie pentru adevar, demnitate si libertate.

Sacrificiul studentului Jan Palach in acele luni care pregateau deplina “normalizare” de dupa invazia care avuse loc in august 1968, a fost deopotriva un strigat de disperare si o afirmare a necesitatii de a lupta, cu orice pret, pentru adevar. Activa ea insasi in miscarea studenteasca din Polonia (martie 1968), Agnieszka Holland s-a aflat la Praga in acea primavara de neuitat. Sa mai adaug ca, pentru cei care cunosc istoria rezistentei intelectuale din Romania, titlul filmului trezeste tulburatoare asociatii…

Filmul se petrece in perioada cand, reveniti de la Moscova, unde fusesera transportati imediat dupa invazie, Alexander Dubcek si camarazii sai reformatori, intre care, in primul rand, Josef Smrkovsky, Oldrich Cernik si Jan Piller, incercau sa mai salveze ceva din ceea ce fusese marea promisiune a Primaverii de la Praga. Comunismul tancurilor (Panzerkommunismus) zdrobise socialismul cu chip uman, dar Dubcek nu fusese inca debarcat si excomunicat ca “dusman al partidului”, instrument al unei contrarevolutii sustinuta de imperialismul american si revansismul vest-german. Exista o miscare studenteasca inca legala, nu se anulasera toate supapele de exprimare a renascutei societati civile. Orizontul politic si cultural era insa extrem de sumbru. In aceste conditii, Jan Palach a decis sa se jertfeasca pentru a nu lasa speranta sa se stinga. Filmul este focalizat pe saptamanile si lunile care au urmat, pe luptele dintre diversele factiuni din partid si pe reactiile celor care refuzau sa devina complicii minciunii. In acea perioada s-a configurat conceptul disident al libertatii si al vietii traita in adevar.

Sovieticii, reprezentati la Praga de ambasadorul Serghei Cervonenko si de trimisul special Vasili Kuznetov, prim-adjunct al lui Andrei Gromiko la ministerul de externe, faceau presiuni dure pentru depistarea oricaror posibili conjurati ai lui Palach. Mai mult, cum tanarul martir devenise simbolul refuzului de a ingenunchea, era nevoie de compromiterea sa. Rolul de calomniator i-a revenit lui Vilem Novy, militant din anii interbelici, aflat la Londra in timpul razboiului, cunoscut jurnalist comunist. In anii 50, Novy a fost arestat si condamnat la moarte pentru “spionaj”. Sentinta i-a fost comutata, dar a fost eliberat abia dupa moartea lui Stalin. Reabilitat in timpul lui Antonin Novotny, Novy a fost unul dintre cei mai virulenti membri ai factiunii conservatoare din CC al PC din Cehoslovacia in perioada reformelor declansate de alegerea lui Alexander Dubcek inca prim-secretar in ianuarie 1968.

Dupa toate datele, Novy devenise agent KGB inca din anii de inchisoare, acesta fusese pretul comutarii sentintei capitale. A aplaudat “interventia”, adica invazia din august 1968. Ca redactor-sef al cotidianului oficial al partidului, “Rude Pravo”, a contribuit la denigrarea reformatorilor si la justificarea restalinizarii tarii. A devenit unul din apropiatii factiunii capitularde condusa de Gustav Husak. La cateva saptamani dupa moartea lui Palach, intr-un discurs tinut la hoitelul “Merkur” din localitatea Česká Lípa. A reluat cu acel prilej aberanta legenda pe care o mentionase anterior intr-un interviu cu AFP: ca Palach de fapt nu dorea sa moara, ca studentul crezuse ca lichidul folosit era de fapt menit sa creeze imaginea “focului rece”, dar ca fortele maligne (agenturile, desigur) pusesera petrol real.

In acest scenariu kaghebist, Palach inceta sa mai fie martirul pentru adevar, devenea o victima a retelelor de spionaj occidentale si a agentilor lor din Cehoslovacia. La Česká Lípa, Novy i-a numit rintre acesti prezumtivi responsabili indirecti ai unei inventate crime infioratoare, pe disidentii detestati de regim, intre care scriitorul Pavel Kohout si campionul de sah Ludek Pachman. Acestia, alaturi de Libuše Palachová, mama lui Jan, l-au dat in judecata pe Novy, pentru defaimare. Avocata familiei Palach a fost Dagmar Burešová. Hartuielile politiei secrete au devenit tot mai agresive. Intreg angrenajul de santaj si intimdare al unei dictaturi totalitare a fost pus in functiune pentru a impiedica un verdict onest. Nu voi spune mai mult aici, filmul trebuie vazut de toti cei interesati de istoria onoarei in secolul XX.


Crapulosul Vilem Novy a castigat in chip infam procesul controlat de regim.Era convins ca adevarul este o notiune plastica, maleabila. Intr-una din scenele cele mai dramatice din film, Novy spune” “Este adevarat ceea ce serveste natiunii” (adica partidului, adica nomenclaturii). A murit in 1987, n-a mai apucat luna ianuarie 1969 cand, la doua decenii de la auto-imolarea lui Palach, sute de mii de oameni au iesit sa demonstreze la Praga pentru libertate. A fost cea mai mare demonstratie de protest in douazeci de ani. In noiembrie 1989 avea loc ceea ce istoria a retinut sub numele de revolutia de catifea. Curajoasa, neinduplecata Dagmar Burešová a fost numita de noul presedinte Vaclav Havel ministru al justitiei. Minciuna s-a sfaramat, adevarul, pentru care si-a dat viata Jan Palach, a invins.