Acest FBI românesc și tentația puterii: creșterea SRI de la Iliescu la Iohannis

Sabina Fati

Cu toate că Serviciul Român de Informații a fost întinerit în ultimul deceniu și a beneficiat de un lifting cu ajutorul americanilor, totuși nu a putut renunța definitiv la farmecul său balcanic, în care ciorovăielile, loviturile înfundate și zgomotele de fond răzbat prin ușa bine închisă.

Ion Iliescu a ajuns la putere în 1990 cu ajutorul Securității. Emil Constantinescu a câștigat alegerile în 1996, după ce șeful de atunci al SRI, Virgil Măgureanu, a declarat în dimineața votului că a ales „schimbarea“. În 2000, Ion Iliescu a revenit la putere, după ce Constantinescu a declarat că „l-a învins“ sistemul. În campania electorală din 2004, Traian Băsescu le promitea serviciilor bugete mai mari și alinierea pe Axa București-Washington. Din 2005, puterea simbolică și reală a SRI a crescut constant, odată cu ambițiile din ce în ce mai mari ale acestei structuri. Cu cel puțin un an înainte de terminarea mandatului său, Traian Băsescu părea abandonat de SRI. Cel puțin așa rezultă din spusele Elenei Udrea, care susține că ea devenise „sursa alternativă de informații“ a fostului preşedinte, care a investit de-a lungul celor 10 de ani de mandat multă încredere și energie în SRI. În 2016, Curtea Constituțională îi taie din atribuții, dar președintele Klaus Iohannis și Guvernul Cioloș recompensează acest serviciu, transformându-l în organ de cercetare penală specială în cazuri de siguranță națională și terorism, prin modificarea Legii de funcționare a SRI.

Cu toate că Serviciul Român de Informații a fost întinerit în ultimul deceniu și a beneficiat de un lifting cu ajutorul americanilor, totuși nu a putut renunța definitiv la farmecul său balcanic, în care ciorovăielile, loviturile înfundate și zgomotele de fond răzbat prin ușa bine închisă.

Vulnerabilitățile

Nenumăratele cafele pe care le-ar fi băut generalul SRI Florian Coldea și fostul său șef, George Maior, împreună cu Dorin Cocoș și Elena Udrea sunt doar câteva dintre detaliile care au ieșit la iveală din ecuația puterii pe care Traian Băsescu a patronat-o până la finele anului 2014. De ce se întâlneau oficialii SRI cu persoane conectate la grupuri infracționale ca și cum n-ar fi știut nimic despre stilul în care acestea făceau afaceri? Încă nu e destul de clar dacă SRI i-a folosit pe Udrea și Cocoș, spre exemplu, sau dacă, dimpotrivă, până la un punct, cei doi s-au folosit de informațiile și conexiunile pe care le aveau în acest serviciu. Nu e clar nici dacă fostul președinte era la curent cu afacerile infracționale ale celor doi și dacă serviciile i-au raportat. Și dacă i-au spus, oare de ce fostul președinte a continuat să o susțină pe Udrea? SRI i-a avertizat pe Băsescu și pe Ponta că procuroarea șefă Alina Bica era coruptă, înainte să negocieze numirea ei în fruntea DIICOT? De ce-ar fi avut nevoie Băsescu de Udrea ca „sursă alternativă de informații“, nu se mai încredea în rapoartele SRI sau poate era un devorator de bârfe?

Politicul se sprijinea pe structura Serviciului Român de Informații, care, la rândul său, avea nevoie de influență la nivel înalt. Multe dintre nodurile țesăturilor au fost făcute cu delicatețe, fără să se vadă, în vreme ce altele au fost desfăcute, fără să lase urme. Pentru că nimic din ce-i secret nu se poate ști cu adevărat. Poate că țara a fost salvată de multe ori fără să prindem de veste, dar, în același timp, s-au pus la cale afaceri mai mult sau mai puțin curate, unii au fost ajutați, alții au fost dezavantajați (inclusiv în campanii electorale), s-au urzit scandaluri și, nu de puține ori, a fost forțată nota.

Păcatele recente

Au existat în ultimii 26 de ani multe derapaje ale Serviciului Român de Informații. La început, puterea de intimidare a acestei instituții, care moștenea structura vechii Securități, se manifesta fără niciun fel de scrupule împotriva celor care puneau sub semnul întrebării legitimitatea puterii. Apoi, cu timpul, metodele SRI s-au sofisticat și nici măcar reformarea serioasă a Serviciului nu l-a dezbărat total de vechile reflexe.

1) În 2006, Omar Hayssam fuge din țară, nu doar prin complicitatea procurorului și a medicului care-i trece un diagnostic fals, ci și a SRI, care-l scapă pe sirianul acuzat de grave nereguli economice și ulterior de terorism. În mod surprinzător, nu există nicio anchetă care să-i nominalizeze pe cei care sunt vinovați pentru fuga lui, cu toate că Traian Băsescu se folosește de această situație pentru a-i schimba pe șefii principalelor servicii secrete și pe procurorul general.

2) În 2007, înainte ca parlamentul să decidă suspendarea lui Traian Băsescu, șeful PSD flutură la televizor o hârtiuță scrisă de mână de numărul doi în SRI, Florian Coldea, și sustrasă din biroul acestuia. Coldea făcuse la vremea respectivă o listă cu judecătorii vulnerabili ai Curții Constituționale, adică cei care avuseseră înainte de 1989 legături cu fosta Securitate. Avea atunci doar 35 de ani și încerca probabil să se revanșeze față de președintele care l-a ridicat atât de brusc și de rapid în funcție și grad. Lista demonstra posibilitatea de șantajare a judecătorilor constituționali care ar fi vrut să voteze împotriva lui Băsescu, dar, în același timp, scotea la iveală și jocul politic invers.

3) Alina Bica a fost numită în fruntea DIICOT în 2012, într-o perioadă în care dosarul privind restituirile ilegale era în lucru, iar SRI ar fi fost obligat să știe că era implicată în presupuse infracțiuni de corupție pe vremea în care era membră a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor din ANRP. Nu e clar dacă ofițerii Serviciului Român de Informații nu au verificat-o din neglijență sau dacă au lăsat-o să ocupe o funcție atât de importantă pentru a vulnerabiliza DIICOT.

Necunoscutele

În general, nu știm ce se întâmplă într-un serviciu secret și nici nu prea putem afla:
1) Nu știm câți bani se cheltuiesc anual în afară de cei care sunt prevăzuți de buget, nici nu știm de unde provin ceilalți.
2) Serviciile secrete au societăți comerciale acoperite, dar, firește, nu știm nici ce fel de companii sunt, nici cum au ajuns în posesia acestor structuri, nici cât de eficiente sunt și nici dacă, prin informațiile deținute de SRI, aceste întreprinderi nu sunt cumva privilegiate față de celelalte de pe piață.
3) Nu știm câți angajați cu normă întreagă are SRI, câți colaboratori și din ce domenii vin. Fostul director, George Maior, a dat câteva detalii despre „acoperiții“ din presă care lucrează pentru „siguranța națională“.
4) Comisia parlamentară pentru controlul SRI nu și-a dovedit până acum competențele, lăsând să se înțeleagă că mai degrabă Serviciul îi controlează pe parlamentarii membri decât invers.

Dorințele

Acum câțiva ani, Băsescu ar fi vrut să aibă un SRI după modelul FBI, care nu doar să se ocupe de probatoriul judiciar, dar să poată și aresta. DNA și SRI ajunseseră, de fapt, la o astfel de simbioză, fiindcă reforma sistemului juridic a avut loc odată cu trecerea corupției pe lista problemelor care țin de siguranța națională. Generalul SRI Dumitru Dumbravă i-a enervat pe mulți atunci când a explicat că, spre deosebire de perioada anterioară anului 2005, când SRI „se retrăgea din câmpul tactic odată cu sesizarea instanței prin rechizitoriu, apreciind că misiunea (sa) a fost încheiată, în prezent (își) menține interesul până la soluționarea definitivă a fiecărei cauze“. Destui judecători au interpretat această declarație ca pe o confirmare a faptului că în sistemul juridic ar există magistrați racolați de SRI și că serviciul își bagă nasul în anchetele penale. Totuși, Klaus Iohannis contrazice această bănuială, luând de bune informațiile pe care le primește chiar de la SRI și de la celelalte „instituții abili­tate“, ca și cum, dacă ar fi avut oameni infiltrați, deși acest lucru este ilegal din 2005 încoace, structurile secrete s-ar fi auto­deconspirat. Traian Băsescu spusese la un moment dat că infiltrările au avut loc mai înainte și că magistrații-ofițeri ar continua să lucreze în zona juridică. Nu există niciun fel de probe care să demonstreze ipoteza fostului președinte, mai cu seamă că fiecare procuror și judecător este obligat prin lege să dea o declarație pe proprie răspundere că nu a fost și nu este în solda vreunui serviciu secret.

Interpretarea dată formulării de „câmp tactic“ e probabil exagerată, dar ceea ce spunea generalul Dumbravă reprezenta o tendință normală în desfășurarea anchetelor. Orice serviciu secret exploatează nisele pe care le găsește, cu motivul întemeiat sau cu pretextul că e nevoie să ne supravegheze împotriva pericolelor. Serviciului Român de Informații i s-a oferit ocazia să preia munca poliției judiciare și a făcut-o cu sârg, în slujba anticorupției, dar și în propriul său interes, pentru a-și lărgi baza de date, pentru a exersa noi ipostaze, pentru a controla cât mai mult spațiu. E o dorință naturală a oricărui serviciu secret să pună mâna pe cât mai multe informații. O țară cu antrenament democratic reacționează, însă, atunci când un serviciu secret ajunge să înglobeze prea multă putere. Din obișnuință sau poate din comoditate, opoziția față de extinderea SRI a fost minimă.

Reformat, lăudat și decorat de statele aliate, SRI a fost transformat într-o instituție de elită. Calitățile acestui FBI românesc sunt folosite judicios în operațiunile complicate despre care nu se poate vorbi, dar care sunt cunoscute de serviciile occidentale, ceea ce nu înseamnă, însă, că SRI a stat mereu departe de politică sau că nu are tendința să-și folosească poziția pentru a acumula și mai multă putere.

IANUARIE 1990: ILIESCU A GRAȚIAT BORFAȘII

Vasile Surcel

Primele zile ale anului 1990: abia instalat la cârma țării ca moștenitor direct al fostului PCR, Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN) organ provizoriu al „emanației” FSN-iste, promitea, mai ales de pe ecranele televizoarelor, că va pune ordine în haosul rămas de pe vremea lui Ceaușescu. Iar în această privință, chiar că erau destule probleme care se cereau rezolvate. 

Ei bine, înainte de toate, prima grijă a noii puteri instalate la București nu s-a îndreptat către românii care zăceau prin spitale ori către cei rămași pe drumuri, cu casele distruse în luptele duse cu invizibilii „teroriști” inventați de Ion Iliescu. Nu, prima lor grijă au fost pușcăriașii. Așa se face că, una dintre printre inițiative legislative emise de către CFSN a fost Decretul-lege nr. 3 din ianuarie 1990, privind „amnistierea unor infracțiuni și grațierea unor pedepse”. O lege care, aparent, îi avea în vedere pe deținuții politici care s-ar mai fi aflat, încă,  în pușcării. 

Conform Art. 1 al acelui Decret-lege: „Se amnistiază infracțiunile politice prevăzute în Codul penal și în legile speciale săvârșite după data de 30 decembrie 1947. Prin infracțiuni politice, în sensul prezentului Decret-lege, se înţeleg faptele care au avut drept scop: 
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, al cultului personalității, împotriva terorii și abuzului de putere din partea celor ce au deținut puterea politică; 
b) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, obținerea de drepturi civile și politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii; 
c) obținerea oricăror alte revendicări democratice.” 

Iar Art. 2 stabilea că „Se amnistiază infracțiunile pentru care Codul penal sau legile speciale prevăd o pedeapsă privativă de libertate până la 3 ani inclusiv sau amendă.” 

Este drept că Art. 4 stabilea că „De prevederile art. 2 şi 3 nu beneficiază recidiviștii, cei care au săvârșit infracțiuni de omor, tâlhărie, vătămare corporală gravă, viol, distrugere calificată, luare de mită, arestare nelegală și cercetare abuzivă, supunere la rele tratamente, represiune nedreaptă, evadare, precum și orice infracțiuni sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare”. 

Aparent, de aplicarea acelui prin decret al CFSN nu aveau să beneficieze, așadar, și cei vinovați de „arestare nelegală și cercetare abuzivă, supunere la rele tratamente, represiune nedreaptă”. Iar din această categorie făceau parte și cei care participaseră la reprimarea mișcărilor de protest din decembrie 1989. Spunem aparent pentru că în cuprinsul Art. 5 se menționează că „În cauzele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată privind infracțiunile care nu se amnistiază potrivit Art. 1 şi 2, procesul penal va începe sau, după caz, va continua, iar după stabilirea pedepsei se va face aplicarea prevederilor prezentului decret-lege referitoare la grațiere”. 

Așadar, cei acuzați de comiterea infracțiunilor mai sus  enumerate, urmau să fie judecați și, în cazul în care ar fi fost condamnați la pedepse mai mici de zece ani, să li se aplice și lor „Art.1 și 2”. 
Dar acesta nu era decât un șiretlic legislativ prin care, ascunși în spatele unor „infracțiuni politice”, reprezentanții organelor de represiune care-i bătuseră bestial, îi arestaseră și îi torturaseră pe protestatarii din toată țara care ieșiseră pe străzi în ultimele zile ale lui Ceaușescu. 

Trimiși în judecată pentru comiterea unor asemenea fapte grave, mulți dintre ei au beneficiat, ulterior, de schimbarea încadrării juridice a faptelor care au fost „aduse din condei” astfel încât să se încadreze în prevederile Decretului-lege nr. 3 din ianuarie 1990. Astfel se face că, dedicat celor care au comis „delicte politice după 30 decembrie 1947”, decretul CFSN i-a scos „basma curată” pe milițienii și militarii care au bătut revoluționarii arestați între 16 și 22 decembrie 1989. 

Unul dintre aceștia a fost locotenentul de securitate Florin Dragomir. Inițial, el fusese acuzat de cercetarea abuzivă a trei revoluționari, pe care i-a bătut cu un par de lemn și cu bastonul de cauciuc, după care i-a călcat pe degetele de la mâini până la sîngerare. Inițial, prin Sentința nr. 44 din 2 aprilie 1990, pronunțată la Tribunalul Militar Timișoara, el a fost condamnat la 4 ani și 6 luni de închisoare pentru cercetare abuzivă. La recurs, încadrarea juridică i-a fost preschimbată în „purtare abuzivă”, faptă care se încadra în Decretul-lege de amnistie emis de CFSN.

La fel s-au petrecut lucrurile și cu o serie de persoane ale căror fapte au fost încadrate la „favorizarea infractorului” pentru infracțiuni săvârșite cu scopul reprimării revoluției, cum ar fi de pildă furtul şi incinerarea cadavrelor a celor 40 de revoluționari timișoreni a căror cenușă a ajuns într-un canal de la periferia Bucureștiului. Astfel, colonelul de miliție Nicolae Ghircoiaș, cel care care a furat și a distrus evidențele Spitalului judeţean Timiș privitoare la morții şi răniții Revoluției, a fost condamnat la patru ani închisoare, pedeapsă grațiată, și ea, prin Decretul-Lege nr. 23/1990. Un alt beneficiar al aceluiași decret a fost căpitanul de miliție Traian Cozma, vinovat de a fi întocmit acte false pentru mai mulți generali și colonei implicați în reprimarea revoluției la Timișoara.


„Arma grațierii”

Venit la putere în urma unei revoluții anti-comuniste, Ion Iliescu i-a favorizat, în cursul celor „en-șpe” mandate prezidențiale, pe câțiva dintre cei care, în decembrie 1989, s-au scăldat în sângele protestatarilor din toată țara. 

Prin Decretul nr. 727 din 2002, au fost grațiați general M.Ap.N. Constantin Rotariu, locotenent-colonel M.Ap.N. Ion Păun și căpitanul M.Ap.N. Constantin Gheorghe, care fuseseră condamnați pentru crimele săvârșite în Timișoara, în zona Calea Lipovei din Timișoara, unde au murit șase oameni, iar alți 30 au fost răniți.

Ceva mai târziu, în anul 2003, Iliescu l-a grațiat pe Iosif Veverca, maior de miliție care fusese condamnat pentru uciderea unui tânăr în timpul revoluției de la Timișoara, dar și a lui Ghiță Grigorie, fost comandant al Trupelor de Securitate, condamnat la șase ani de detenție în Dosarul „Otopeni”. 

Iar în ultimele sale zile de mandat, tot Iliescu l-a grațiat și pe Ion Corpodeanu, locotenent colonel de miliție, condamnat pentru omor deosebit de grav săvârșit în timpul revoluției la Timișoara. 

Adevărul este că Ion Iliescu nu a fost singurul președinte care i-a grațiat pe criminalii Revoluției. 
În decembrie 2000, aflat și el pe sfârșit de mandat prezidențial, „democraticul” Emil Constantinescu, l-a grațiat pe Ion Coman, fost demnitar comunist condamnat la 15 ani de închisoare pentru conducerea represiunii de la Timișoara, încheiată prin moartea a 73 de oameni. 

Dar acest caz aproape că nici n-ar trebui băgat în seamă: ajuns la Cotroceni, abulicul președinte rămas în memoria colectivă drept „Țapul”, a demonstrat de mai multe ori că habar n-are pe ce lume trăiește. 
El este cel care, de un Crăciun, le-a expediat scrisori de felicitare unor șefi de stat musulmani. 

Dar mai ales, el este cel care l-a decorat pe Vasile Ciolpan, fostul comandant al cumplitei pușcării politice comuniste de la Sighet.

Ultimul stalinist: Ce a făcut Ion Iliescu pentru România?

Vladimir Tismaneanu

(Eseu de Vladimir Tismăneanu și Marius Stan)

Pe 3 martie, Ion Iliescu, urmașul lui Nicolae Ceaușescu în fruntea României, cel care a patronat lichidarea, printr-un simulacru judiciar, a predecesorului său, în scopul de a salva ce se mai putea salva din moștenirile regimului comunist, împlinește 85 de ani. Ion Iliescu a fost de câteva ori președinte al țării. Primul său mandat a fost, neîndoios, unul contrarevoluționar, deci s-a constituit ca o strategie restauratoare menită să conserve privilegiile unei nomenclaturi inepte și cinice, iremediabil rapace și coruptă. În acei sașe ani, dominați de personalitatea de tip bolșevic a lui Ion Iliescu, premierii s-au numit Petre Roman, Theodor Stolojan și Nicolae Văcăroiu. S-au încercat vagi reforme economice, dar ele au fost, practic, ucise în fașă. Confruntarea cu trecutul totalitar a fost refuzată în numele devotamentului pentru sarcinile prezente și viitoare.


Amnezia a fost instituită ca politică de stat. Orientarea politicii externe a fost, în cel mai fericit caz, neprietenoasă în raport cu Occidentul. Partidele istorice și societatea civilă au fost continuu calomniate și agresate. În iunie 1990, Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu și alți corifei feseniști au organizat o acțiune barbară de suprimare a protestului non-violent anticomunist. În istoria României, Ion Iliescu este indisociabil legat de fasciile minerești îndrumate de securiștii lui Măgureanu. Modelul politic al lui Iliescu a fost unul de tip sovietic, hrușciovist și, doar până la un punct, gorbaciovist. Idealul său politic, culmea “liberalismului” său, s-a numit perestroika. Dincolo de aceasta, se căsca abisul democrației pluraliste, o zona interzisă mentalului iliescian.


În 1996, Ion Iliescu, forțat și de presiunile externe, a acceptat, scrâșnind din dinți, alternanța democratică. Se prefigura o schimbare majoră în întreaga cultură politică a ceea ce până atunci nu fusese decât o pseudo-democrație, funciar și consecvent anti-pluralistă. Înfrățirea cu formațiuni extremiste gen PRM era proba că “social-democrația” iliesciană se reducea la un penibil simulacru al valorilor stângii anti-totalitare. Din păcate, acea renovare radicală așteptată de majoritatea cetățenilor acestei țări nu a avut loc în timpul președinției lui Emil Constantinescu. Serviciile secrete au continuat să se bucure de avantaje și puteri cu totul neconforme unui stat de drept. Primenirea clasei politice s-a petrecut strict superficial, cu prea puține consecințe care să ducă la creșterea gradului de încredere al cetățenilor în reprezentanții lor. S-au făcut unele progrese pe linia statului de drept și a justiției independente, dar vechile metehne au fost departe de a fi eradicate. Corupția a prosperat. În acei ani, Ion Iliescu a sabotat, cât i-a stat în puteri, orientarea pro-occidentală a lui Emil Constantinescu și a celor care îl sprijineau.


După revenirea ca președinte în compania lui Adrian Năstase (ajuns premier), Iliescu a încercat să se reinventeze ca imagine publică. A mimat o atitudine pro-NATO, s-a declarat chiar dezamăgit de întreaga experiență a comunismului în secolul XX. A vorbit, într-o carte de dialoguri cu unul din autorii acestui articol, despre un “bilanț global negativ” al comunismului. Dar nu a regretat niciodată public rolul său în mineriade, ostilitatea în raport cu valorile democratice, filosovietismul de-o viață, trecutul său de ideolog comunist. Dimpotrivă, a făcut tot posibilul pentru mistificarea și măsluirea rolului său în timpurile lui Gheorghiu-Dej (participarea la represiunile anti-studențești) și Ceaușescu (ministru al tineretului, prim-secretar al CC al UTC, secretar cu ideologia, prim-secretar PCR la Iași, etc). În decembrie 2006, s-a opus din răsputeri condamnării dictaturii comuniste ca ilegitimă și criminală, i-a numit pe membrii Comisiei Prezidențiale “un grup de scribălăi”. De-a lungul deceniilor scurse de la revoluția din decembrie 1989, a fost principalul artizan al mistificării și ocultării adevărului despre acel eveniment. A negat cât a putut natura anticomunistă a mișcării care a dus la prăbușirea regimului Ceaușescu. În vara anului 2012, i-a susținut pe puciștii Victor Ponta și Crin Antonescu.


La ora actuală, Ion Iliescu este omagiat de Victor Ponta și de ceilalți exponenți ai autoritarismului cleptocratic pe care îl numim pontocrație. I se aduc omagii pentru “tot binele” pe care l-ar fi făcut, pasămite, României. In realitate, Ion Iliescu este numele unui trecut de care România trebuie să se despartă. Un trecut persistent si toxic care a furat câtorva generații șansele de a trăi intr-o democratie veritabilă. Nu a fost un Imre Nagy sau un Alexander Dubček, ci un reformist din interior, suspicios în raport cu orice aduce a spontaneitate civică. Il inspăimantă tot ce i se pare spontan, se ferește de “forțele stihinice”. Este simbolul insuși ultra-centralismului birocratic. Ion Iliescu a fost politrucul tern al epocii comuniste, obedient, chiar servil în raport cu potentații epocii. Nu a mișcat în front, rezervele sale, atâtea câte au fost, erau de o eclatantă timiditate. Adică străluceau prin absență. Ion Iliescu este un dinozaur leninist, aparține unei specii de fapt stinse. Au apărut alte voci neo-leniniste, cu alte mituri și alte pasiuni (să ne gândim la “Syriza”, de pildă).



Leninismul lui Ion Iliescu este veșted, vetust, de un incurabil, frapant anacronism. Ca om politic, a făcut nespus de mult rău acestei țări prin obtuzitate, exclusivism și anti-democratism visceral. A eșuat la capitolul învățare politică, a rămas fidel unei formule mentale înghețată, rigidă, complet lipsită de viață. În fond, Ion Iliescu este ultimul stalinist, o relicvă a timpurilor terorii, minciunii și fărădelegii.

Peisaj dupa batalie: Impotriva revenirii la status quo ante!

Vladimir Tismaneanu

Ar fi o mare erorare daca politicienii din PNL si PDL ar ignora faptul ca s-a schimbat ceva fundamental in Romania, ca nu se poate reveni la status quo ante. “Kaputt” scrie Tia Șerbănescu si nu greseste. Ochiul ei critic observa cu perspicacitate ca avem de-a face cu doua componente ale momentului de legitima euforie pe care il traim: victoria lui Klaus Iohannis si infrangerea lui Victor Ponta. Cele doua sunt inseparabile. In aceste saptamani, mitomanul plagiator s-a impuscat frecvent in picior. A dovedit la nivel national si international ca nu se poate pune niciun pret pe juramintele sale democratice. Victoria sa ar fi insemnat izolarea Romaniei, un inghet in relatiile cu partenerii euro-atlantici si antagonizarea fara precedent a diasporei romanesti.


Revolutia civica a impiedicat realizarea proiectului autoritar-cleptocratic al PSD-ului.Dar aceasta revolutie civica, legala si morala, anticipata in campania si programul Monicai Macovei, isi urmeaza drumul, dincolo de calcule politicianiste si de tranzactii mai mult sau mai putin indoielnice. Pasul urmator este plecarea plagiatorului Ponta din fruntea guvernului. A astepta pana in 2015, ori chiar 2016, pentru a cere plecarea plagiatorului din fruntea guvernutului tarii este o stategie greu de inteles. Fierul se bate cat e cald, nu atunci cand s-a racit…


1. Fostul presedinte Emil Constantinescu este un om ocupat. Nu are nici timp, nici chef sa-l felicite pe Klaus Iohannis. Ce mai conteaza minima politete cand in joc este imaginea “liderului regional”, ba chiar planetar! Dl Constantinescu, anticomunist de serviciu uns de Conventia Democratica candidat unic la presedintia Romaniei, la indemnul lui Corneliu Coposu, si-a batut joc de mostenirea lui Corneliu Coposu si a victimelor dictaturii comuniste cand a decis sa-l sustina pe Victor Ponta in recentele alegeri. Emil Constantinescu este prea indragostit de sine pentru a mai sti pe ce lume traieste. Nu este singurul. Emil Constantinescu este o epava politica, un caz trist de degradare morala si intelectuala. Este, asemeni lui Ion Iliescu, un dinozaur, o relicva din vremuri apuse. Pot paria ca imensa majoritate a tinerilor care au protestat in ultimele saptamani impotriva faradelegii n-au idee cine este Emil Constantinescu. Blestemul sau se numeste totala irelevanta. Ca si al altora.


Update–Intre timp, dl Constantinescu s-a trezit la realitate. Mai bine mai tarziu decat niciodata…


2. Teodor Melescanu s-a comportat ca valetul plagiatorului. Dupa ce i-a multumit ieri pentru prestatia de pe “ultima suta de metri”, plagiatorul l-a azvarlit azi ca pe o masea stricata. Nomenclatura nu cunoaste sentimentul gratutidinii, are memorie scurta. Melescanu, asemeni lui Titus Corlatean, a indeplinit poruncile lui Ponta. Nu a facut nimic de capul lui.Piromanul Ponta trebuie sa-si dea demisia!


3. Excelent editorialul lui Dan Turturica din “Romania Libera”, reluat in “22″: “Schimbarea, cuplată cu continuarea operațiunii de epurare a clasei politice, operată de DNA, și cu o mult așteptată preluare a conducerii PSD de către un nucleu de oameni autentic pro-occidentali, ar putea constitui începutul unei a doua revoluții. O nouă revoluție, pașnică, fără violențe, care ar putea să ne impună, pentru a o duce până la capăt, să ieșim în stradă nu doar pentru a sărbători, ci și pentru a-i împiedica pe politicienii corupți sau dezinteresați de binele public și de interesul național să ne-o fure a doua oară. Un președinte, oricât de bine intenționat, nu poate face nimic de unul singur. Are nevoie de noi. Noi avem nevoie de tot ce e mai bun în noi!”


4. O replica usturatoare pentru echidistantii de serviciu din partea lui Dragos Paul Aligica pe FB. Normalitatea democratica nu inseamna complicitate cu talharii, cu escrocii, cu plagiatorii, cu cei care, in iulie 2012, au vrut sa puna statul de drept pe butuci. Normalitatea democratica se intemeiaza pe adevar, demnitate si onoare. Votul din 16 noiembrie a fost unul esential si categoric anti-Ponta. Adica anti-cleptocratie autoritarista. Nu e vorba aici de niciun fel de radicalism, ci de de datele reale ale situtatiei Romaniei de azi. S-a creat un prag de asteptare pe care dl Iohannis pare sa-l inteleaga. Revolutia civica, o revolutie pasnica, prefigurata in campania Monicai Macovei, nu poate fi pusa dupa zabrele. Cine nu vede acest lucru este fie orb, fie de rea-credinta. Ori ambele.

“Zic si eu o vorba ultima legata de alegerile astea si daca credeti ca gresesc, va rog sa ma corectati. Nu e in regula sa votezi sau sustii un Ponta. E o bataie de joc la adresa tarii, a compatriotilor, a vietii publice, a propriei tale persoane daca te respecti. Ce om esti tu ca sa accepti de lider pe acest neispravit dezaxat?! Pentru ceea ce au facut sunt de dispretuit. Public.


Nu va lasati intimidati de ei si de echidistantii de serviciu (niste canalii sinistre, i-am vazut la lucru pana cam pe la ora 3 pm duminica, apoi au amutit – asa e echidistanta, tace cateodata): Tot ceea ce s-a intamplat in acesti ani culminand cu duminica trecuta ni se datoreaza noua. E victoria unei minoritati, astia care mai bine sau mai rau, mai eficient sau mai ineficient am rezistat in picioare asaltului barbarilor, canaliilor si iresponsabilor. Punct. Asta e. Cui nu-i place sa-si caute alta realitate, eventual aia paralela si inversa la care construiau PSDul si Ponta de zor pana mai ieri.


Nu uitati ca suntem o minoritate si ca am invins un partid-stat si o majoritate populara alcatuita din iresponsabili prezenti sau absenti, in mod egal de periculosi social. Meritam sa fim mandri de noi. SI am castigat dreptul sa spunem lucrurilor pe nume. Sa nu ne mai furam singuri caciula.


NU suntem toti o apa si-n pamant, nu e victoria “poporului”, nu pupam piata endependentei toti in hora mare a fraternitatii in care canalia si omul corect, cei care au stat drept si au rezistat si oportunistii si iresponsabilii fara coloana vertebrala isi dau mana intr-o iertare si uitare generale, revenind cu totii la forma si starea intitiala, la cel mai mic numitor. Adica la ei, la standardele lor de pigmei si deformati moral si politic.


Asta e ceea ce ar vrea ei: sa ne santajeze la senitment, ca sa vezi ca sa nu crezi, democratie, solidaritate, impacare nationala. Sa faca apel ca de obicei la regulile elegantei sociale, sa pozeze pe vicimele etc etc. Ca sa spun: discriminam romanii daca spunem ca anumite grupuri, categorii sau entitati au probleme grave de disceramant, caracter si responsabilitate sociala. NU.


Am fixat impreuna niste standarde, prieteni. SI asta era adevarat indiferent de rezultatul alegerilor. Indiferent de numarul cu care ar fi castigat ei. Asa cum suntem noi, imperfecti, cu erorile si scaparile noaste. Dar uite asa cum suntem, am dat si mentinut un stadard public. Fiecare in felul sau, acasa, pe strada, pe facebook, la munca. Prin asta am castigat dreptul sa spunem canaliei canalie, imbecilului imbecil, iresponsabillului iresponsabil si pesedistului pesedist. Spuneti-le-o in fata. E dreptul vostru prieteni.


Tara asta si poporul asta au nevoie de asta. Avem in sfarsit ocazia sa tragem o linie. Ce au facut, ce reprezinta, ce sunt nu e in regula. Nu e bine pentru ei, ca oameni, ca cetateni sa se complaca la acest nivel. Nu e bine pentru noi toti caci suferim din cauza lor colectiv. Nu e in regula sa votezi sau sustii un Ponta. Pentru ceea ce au facut sunt de dispretuit. Public.



Sa fim mandri ca nu suntem ca ei si sa avem grija ca ei sa vada si sa simta asta. E un act necesar de medicina curativa si pedagogie nationala. Asa introducem un standard public, nu pupand piata endependentei de fiecare data dupa ce astia mai fac una lata. Acum erau sa ne omoare pe toti ca tara civilizata. Ce vreti: sa-i iertam si sa le mai dam o sansa?!”

Auf Wiederhannis, Traian Băsescu!

Thomas Man

Nu sunt analist politic şi nici nu vreau să devin – specialiştii dâmboviţeni ai genului sunt adesea comici fără voia lor, manipulatori translucizi sau experţi în fotbalul de masă – dar celor 10 ani de Băsescu, zic şi eu două vorbe fără pretenţii.


Nu-mi plac hăhăielile lui TB, nici reculul său cultural, nici cratiţele pe care le târeşte după el – cele două Elene – al căror zgomot nu va fi uitat de memoria colectivă. Memorie căreia i s-a inoculat cu vrăjmăşie ideea că el este principalul vinovat nu numai pentru scăderea salariilor şi pensiilor, dar şi pentru cursul dolarului, gaura din stratul de ozon, preţul bibilicilor de pe centură şi alte alea.


Dar, ca să merg la rându-mi pe scurtătură : Luna Cadourilor n-ar fi picat în România pe 16 noiembrie dacă n-ar fi fost Traian Băsescu. Iohannis a sprintat pe refrenul anticorupţie pe care Marinelu’ îl cântă de un deceniu. Las deoparte lupta făţişă cu Ponta şi clanurile organizate care-l desemna pe Herr Klaus candidatul de ales şi reamintesc doar ultima chemare la vot, apăsată şi abilă, în care numele nu a fost pomenit. Ori, a nu se uita, dacă Monica Macovei e pe la 6-7 % în preferinţele populaţiei, Băsescu, în ciuda catastrofei Elena Udrea, e pe la 14-15 % ; un nucleu dur l-a urmat mereu cu fidelitate. Şi, cireaşa de pe tortul alegerilor : aşa cum s-a tot zis, diaspora l-a făcut preşedinte pe Băsescu. QED.


Repet, Iohannis nu ar fi fost posibil fără Băsescu. Desigur, Băsescu nu l-a făcut singur preşedinte, au fost alţi factori determinanţi, începând cu tineretul şi diaspora care s-au revoltat de atâta umilinţă, de minciuna şi corupţia pesedistă împinsă la extrem.


Paradoxal, Băsescu a fost omul potrivit pentru ultimul deceniu. A zis chiar el, încă de la începutul primului mandat, că va învinge sistemul pentru că provine din el şi îi cunoaşte metodele. Un Vaclav Havel ar fi dat-o în bară cu parveniţii din baronetul PSD, cu Vanghelie, Mazăre, Dragnea şi Ponta.


Aşa cum Biserica a fost multă vreme pe la începuturi un factor de progres – a introdus învăţătura, cărţile, socializarea, terapia de grup prin cântec, etc. , aşa Băsescu a fost în aceşti ultimi ani un factor de progres pe calea democraţiei (libertate de expresie, instituţii mai puternice, stat de drept tot mai conturat, etc.).


Ales în 2004, când instituţiile funcţionau după butoanele politruce, nici Iohannis n-ar fi reuşit să învingă cancerul corupţiei, cu toată statura lui de om normal, muncitor şi corect. Atunci televiziunile făceau jocurile, decideau cine si cum. Acum, nu mai sunt singure pe tărâmul mediatic decizional. S-ar fi luptat, nu zic nu, KI nu pare omul să se lase înghiţit uşor, dar circumstanţele istorice nu-i erau favorabile ca acum : România e în NATO, e în Europa, informaţia circulă bine în multimedia, facebookul e a doua lui casă. Nu-l văd pe Iohannis în faţa garajului, cu mâinile goale, luptându-se cu monstruoasa coaliţie (PSD + PNL ! + UNPR + PC + UDMR), ca Base în 2012.


Mulţi, hrăniţi la posturile care împrăștie venin, îl urăsc orbeşte pe Băsescu. Nu mai sunt în stare să vadă contribuţia lui, esenţială, în devenirea occidentală a României, în drumul ei către justiţie, către onorabilitate. E drept că personajul, cu ieşirile lui folclorice şi cu eticheta Udrea pe umăr, nu pare foarte onorabil, nu-i glamour. Să nu uităm însă : umorul lui ceva mai zgomotos, de cartier, îi făcea să zâmbească pe liderii lumii Merkel şi Obama. Si simpatia lor a cântărit în aprecierea României.


Dacă Emil Constantinescu s-a declarat învins de ba a mai şi fraternizat cu el pentru a deveni cel mai ridicol şi dispreţuit preşedinte, Traian Băsescu părăseşte Cotroceniul cu fruntea sus : realizările sunt mai însemnate decât greşelile. Bărcuţa lui de hârtie a trecut prin multe furtuni – tornade de spurcăciuni s-au abătut cu ură paroxistică asupra navei prezidenţiale – dar a dus-o la liman.



Aşadar să-i dăm marinarului ce e al lui, la terminarea mandatului : o salvă de tun şi urarea de vânt bun!

Doua voci, doua destine, doua optiuni: Mircea Cartarescu si Emil Constantinescu

Vladimir Tismaneanu

In aceeasi zi si-au facut publice optiunile legate de alegerile din 16 noiembrie, doi oameni care, fiecare in felul sau, si-au pus amprenta asupra identitatii Romaniei din ultimii 25 de ani. E vorba de scriitorul Mircea Cartarescu si de fostul presedinte al tarii, profesorul Emil Constantinescu. Primul, a scris nu numai poeme care au reconstruit limba romaneasca, nu doar romane formidabile care au asezat literatura romana in centrul vital al celei mondiale, dar si o proza politica exceptionala. Chiar deunazi am recitit scrierile sale reunite in volumul “pururi tanar, infasurat in pixeli“. Il recomand oricui este interesat de rasucitele, incurcatele relatii dintre literatura si politica.


Cel de-al doilea a urcat pe creasta valului cu spirjinul lui Corneliu Coposu care, din ratiuni ce merita discutate separat, l-a preferat lui N. Manolescu drept candidat al Conventiei Democratice Romane. Ajuns presedinte in 1996, a sustinut o politica externa remarcabila, pro-NATO, pro-Vest. In plan intern, a fost o teribila deziluzie pentru cei care il sustinusera si votasera. A cedat psihic, s-a retras din cursa pentru realegere, a anuntat ca “a fost invins de structuri”. Ca presedinte, nu a facut mai nimic pentru decomunizarea tarii. In anii presedintiei lui Traian Basescu, omul a devenit tot mai acru si agresiv.


Sufera, in mod evident, de ranchiuna galopanta, de orbire resentimentara. A devenit, ca si discipolul sau Mugur Ciuvica, un client al “antenelor” voiculesciene. Si-a permis sa-i numeasca pe intelectualii straluciti ai acestei tari, pe Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cartarescu, Mircea Mihaies, “suflete de sclavi”. A sprijinit din rasputeri puciul avortat din iulie 2012. Il glorifica, intr-o lunga scrisoare, pe guevaristul Ponta pentru ca ar sustine, pasamite, cauza luptatorilor anticomunisti. Ne crede oare pe toti spalati pe creier? Mai lipseste sa ne spuna ca Ion Iliescu a fost adevaratul erou al revolutiei din decembrie 1989. Un caz dezolant de rinocerizare.


Iata-i acum pe cei doi, inainte de al doilea tur: Mircea Cartarescu isi anunta public sustinerea pentru Klaus Iohannis, dupa ce, in primul tur, a sustinut-o pe Monica Macovei. Emil Constantinescu il sustine pe “anticomunistul” Victor Ponta. Nu am nimic de adaugat ori de comentat. Situatia vorbeste de la sine. Poate doar o intrebare, pentru cine va vota profesoara Zoe Petre?



Update: Nici n-a apucat sa apara in presa scrisoarea lui Emil Constantinescu, al sau jalnic apologet de ultim ceas, ca megaplagiatorul a si inceput sa se foiasca de satisfactie. “Îi mulțumesc domnului președinte Emil Constantinescu pentru cuvintele frumoase din scrisoarea adresată și pentru direcția morală pe care a oferit-o întotdeauna poporului român. Voi sprijini întotdeauna proiectele bune pentru România, care ne ajută să vindecăm, chiar și astăzi, rănile trecutului”, a scris Victor Ponta pe Facebook. Este, trebuie recunoscut, o performanta unica acesta prosternare a fostului rector al Universitatii din Bucuresti, alma mater in care Ponta si=a sustinut nefericita disertatie, al carei Senat a decis ca Ponta a plagiat, in raport cu un personaj in care lipsa de morala concureaza cu lipsa de rusine.

Cei patru călăreţi ai Apocalipsei

Threedots

Motto:
Reţete culinare de alegeri apocalipsă: “Cum să ne pregătim singuri coliva”.


Prin apocalipsă marea majoritate a oamenilor înţelege ceva de genul “sfârşitul lumii”, sau “sfârşitul sfârşitului”, sau “ne-a luat dracu”, sau orice altceva în aceeaşi notă, veselă, optimistă, generatoare de înălţare spirituală şi dătătoare de speranţă. Eronat.


Apocalipsa este de fapt o revelaţie, o dezvăluire a ceva ascuns, sau mai pe scurt apariţia adevărului într-o perioadă dominată de minciună.Este bine de ştiut, de asemenea, că apocalipsa nu este generală, mai bine spus nu se produce în acelaşi fel, pentru tot pământeanul şi nici măcar nu intervine la aceeaşi dată, adică nu poţi să spui că apocalipsa va fi mâine, pentru că de exemplu în Australia, deja azi e mâine şi nu mai ştie nefericitul ce să mai creadă.


Ea, apocalipsa adică, diferă de la ţară la ţară şi depinde de ce a învăţat trăitorul din fiecare ţinut până la vremea respectivă, adică până când se consideră că, în sfârşit, e în stare să vadă adevărul şi să înţeleagă şi el ceva din ceea ce până atunci era de neînţeles, fie din cauză că era minţit în draci, fie din cauză că era prea nărod să priceapă.


Cu alte cuvinte apocalipsa e de bine, adică până la coada cozii deschidem şi noi ochii şi pricepem şi noi ceva, slavă cerului, că până la momentul respectiv, adică al apariţiei apocalipsei eram cam ca un orb, noaptea în tunel.


Ei, o fi apocalipsa de bine, dar nu primeşti un lucru atât de preţios, ca înţelegerea şi luminarea şi revelaţia, aşa moca, fără să plăteşti preţul şi fără să treci prin ce e de trecut ca să ajungi acolo, că dacă nu ai pătimit destul nu eşti suficient de copt să înţelegi.


Toate bune şi frumoase, dar ca să ajungem la acest deziderat, trebuia să apară ceva ca să-l supună pe ulmeanul din ţinutul X, la probele necesare întru iluminarea spirituală şi dobândirea revelaţiei, după care, conform înţelegerii contractuale urmează o mie de ani de pace şi prosperitate şi lăfăit în bunăstare, sau mai bine zis un milion de ani, că ce mai e o mie în ziua de azi. Nici măcar o pensie gigaindexata.


În fine, să revenim la “nos moutons”şi să vedem ce era acel ceva care punea lumea la încercarea finală. Păi nu era nimic altceva decât ghiduşia aia cu cei patru călăreţi, care trebuiau să ne treacă prin cele patru faze ale concursului de calificare la apocalipsă, că doar nu te poţi califică la ceva atât de important din prima.


Nici măcar la “Românii au talent” nu te duci aşa, direct în finală. Mai zici dintr-o muzicuţă, din daradaică, mai un cântec, mai un dans şi treci din etapă în etapă.


La faza asta cu călăreţii, rolul / semnificaţia lor şi culoarea cailor, au apărut iarăşi nişte confuzii, generate de specificul local şi de păţaniile fiecărui trăitor dintr-o anumită regiune, zonă, parte a globului, dar în general este unanim acceptată ideea că aia (călăreţii) sunt în număr de patru, culorile cailor sunt alb, roşu, negru şi gălbui şi că semnificaţia lor este Ciuma, Războiul, Foametea şi Moartea.


Acestea fiind zise să încercăm să vedem cum se aplică în arealul carpato-mioritico-dunărean chestia asta cu calificarea la apocalipsă şi care sunt juraţii.


Păi la noi, în ultima perioada, aia care contează la calificări, adică după ’89, în primul rând a apărut Ciuma călare pe calul roşu. Vă este cunoscută zicala “ciuma roşie”, aia care se aplică la comunismul cu orice faţă, fie ea umană, inumană, sau animală.


Ce ciumat a apărut în zonă, aşa ca ciuma din senin, taman la momentul oportun, să încerce să salveze ce mai era de salvat din “roşeaţa” care ne-a stăpânit juma de secol? Aţi ghicit. Nelu Fesenelu este ăla de care nu mai scăpăm, cum nu scapi de ciumă şi care a pus bazele sistemului politic ciumat.


Am trecut de faza asta, destul de greu. Ne-am bătut cu minerii (glumesc, desigur, nu ne-am bătut noi cu ei, doar ei ne-au bătut pe noi, au bătut la noi ca la fasole), ne-am bătut între noi, ne-am bătut cu regele sau cu oricine voia să ne scoată din ciuma roşie, dar am trecut peste perioadă şi ne-am calificat la faza doua.


În faza doua a venit Războiul, aparent paradoxal pe cal alb. Adică a venit Milică şi a tras toate sforile să ne băgăm în NATO (asociaţie militară până în măduva existenţei ei), pe principiul “si vis pacem para bellum”. Bine, chestia e cu schepsis, că n-am avut război pe teritoriul nostru dar ne-am plimbat prin Afganistan şi Irak, tocmai pentru că eram în NATO şi chestia cu albul e de-un simbolism feroce, adică propunem pace (steag alb, cal alb, în fine aţi prins ideea) dar ne pregătim de luptă şi ne înarmăm până în gingii.


Am trecut şi de faza asta relativ bine şi a venit Băsescu pe calul palid-gălbui şi ne-a adus foametea în gât.


De fapt nu ne-a adus-o el, ne-am adus-o noi, că ne-am bazat prea mult pe economia care duduia de se zgâlţâia fotoliul de premier al Tăriceanului şi n-am luat în serios criza de înfometare mondială (a fost una din acele coincidenţe bizare în care călăreţul galben a apărut în acelaşi timp la nivel global) şi ne-am înghesuit ca fraierii să facem credite cu buletinele şi fără venit corespunzător şi uite aşa ne-am pierdut case, apartamente, maşini, plasme luate moca, fără acoperire şi ne-am umplut de ură faţă de călăreţul galben, deşi ar cam fi trebuit să ne tragem nouă înşine două palme peste capul nostru prost.


În fine, pleacă şi călăreţul galben peste câteva zile, trecem şi de faza asta şi mai avem una singură şi gata ne luminăm, ne înălţăm, ne deşteptăm, ne revelăm, ne scufudăm în apocalipsă.


Toată chestia e să trecem şi de ăsta ultimul, pentru că asta-i clar perioada indicată în scrierile sfinte, pentru ultima fază.


Suntem în ultima perioadă, în plină dominaţie mitomană, iar noi suntem total confuzati, deci e clar că mai urmează doar un călăreţ şi ne-am scos. Care a mai rămas? Hopa, a mai rămas călăreţul pe calul negru. Moartea. Trecem şi de Moarte şi trăim veşnic, iluminaţi şi fericiţi, cu mândria că am fost cândva români.



Hai că mai e puţin. Ultima încercare şi ne izbăvim. Succes în alegeri, votaţi Moar… votaţi Ponta.

Se strânge lațul: Revoluția procurorilor și calea spre a Treia Republică

Vladimir Tismaneanu

Motto: “Susțin politica înțeleasă ca moralitate practică, deci ca serviciu adus adevărului, ca o preocupare esențial umană și în chip uman măsurată, pentru toate ființele umane. …Nu cunosc o alternativă mai bună.”– Václav Havel


Cu fiecare zi se strânge tot mai tare lațul pentru cei care și-au închipuit că pot batjocori la infinit demnitatea cetățenilor României. În primăvara anului 1990, se scanda “Singura soluție/O nouă revoluție”. A urmat, cum știm, contrarevoluția iliesciană, apoi revolutia electorala eșuata și reformismul jenat de el însuși al lui Emil Constantinescu, omul “învins de structuri”, apoi eforturile de mexicanizare a României din timpul tandemului Iliescu II-Adrian Năstase, apoi vremurile lui Traian Băsescu. Una din moștenirile acelor vremuri, firește nu unica, o reprezintă înființarea unor instituții menite să elimine corupția endemică și să asigure funcționarea normală a statului de drept. Prin această normalitate înțelegem cel puțin două elemente: transparență și responsabilizare, dreptul de a trage la răspundere pe toți cei implicați în politici publice, ceea ce în engleză se cheamă accountability. Poarta spre normalitate, cum am mai scris, se numește Monica Macovei. Altruismul civic și angajamentul pentru statul de drept sunt liniile de forță ale programului ei politic. Acest program este inseparabil de ceea ce se întâmplă, nu de ieri de azi, în România, ci de câțiva ani încoace: revoluția procurorilor.


Finalitatea acestei revoluții este limpede. Zguduind din temelii piramida corupției, ea va duce la geneza unei a Treia Republici în România, una a cetățenilor, nu a aparatului de partid și de securitate, cum a fost RPR, ori a neo-nomenclaturii cinice și rapace, cum este cea actuală, aflată în plină dezintegrare. Șansa pe care o vedem în candidatura Monicăi Macovei este direct legată de această revoluție a procurorilor menită să pună bazele celei de-a Treia Republici. Ne putem chiar imagina, într-un viitor nu prea îndepărtat, un partid politic construit pe viziunea revoluției non-violente, legale, pașnice, capabilă să ofere cetățenilor ceea ce este al lor și le-a fost răpit de către beneficiarii ticăloșiei instituționalizate: libertatea de a-și decide soarta, dreptul de a nu se lăsa călcați în picioare de către campionii venalității.


Actuala revoluție a procurorilor nu este, cum cred unii, un spasm propagandistic pre-electoral, ci expresia maturizării civice a magistraților din România, o consolidare în regim de urgență istorică a luptei pentru a Treia Republică. Atunci când îi vedem pe caizii Viorel Hrebenciuc și Ilie Sârbu panicați, când o vedem pe Ecaterina Andronescu înspăimântată, după decenii de impasibilitate insolentă, înțelegem că există acum o șansă ca România să nu mai sucombe mizeriei morale. Acești indivizi au tratat țara ca pe o moșie personală (deloc departe de patrimonialismul sultanistic ceaușist), iar ofițerul acoperit, premierul plagiator Victor Ponta, a jucat și joacă rolul de servil arendaș.


Două instituții s-au dovedit și continuă să se dovedească esențiale în acest proiect de reconstrucție statală: DNA și ANI. Nu întâmplător, ele sunt instituțiile cele mai detestate, atacate și ponegrite de către marii corupți ai României, o categorie transpartinică în care, nu se poate nega, domină exponenții mafiei clientelar-cleptocratice pesediste.


Niciun om care examinează cu bună-credință actuala configurație a forțelor politice nu poate să nu vadă că există o solidaritate valorică între revoluția procurorilor și viziunea Monicăi Macovei. Această convergență poate fi premisa unei revoluții electorale. Conceptul de revoluție electorală, introdus de unul din autorii acestui articol încă din 1996, este astăzi frecvent utilizat în politologie. În ceea ce ne privește, nu facem parte din corul celor care cobesc și ne anunță că există un fel de fatalitate a victoriei unuia sau altuia dintre candidații unui establishment compromis până în măduva oaselor. Se aud acum, în fine, vocile celor care au fost ignorați, uitați, neglijați.


Candidatul ACL, dl Klaus Iohannis, este direct îndatorat forțelor care au pus la cale tentativa avortată de lovitură de stat din vara anului 2012. A pune între paranteze acel moment de maximă primejdie pentru democrația românească ni se pare o eroare, o invitație la amnezie. Despre Victor Ponta nu credem că mai este nevoie să spunem care îi este profilul. Dl Teodor Meleșcanu nu este candidatul neo-nomenclaturii, el este chiar neo-nomenclatura. Carisma Monicăi Macovei nu este una populistă, salvaționistă, mitologică, ci este carisma instituțiilor oneste în care cetățeanul se poate regăsi și în care poate să aibă încredere. Revoluția procurorilor și campania Monicăi Macovei au reabilitat încrederea socială ca nerv vital al democrației din România.


Pe de altă parte, această revoluție a procurorilor români nu este o noutate europeană. Este pur și simplu una din soluțiile reale la criza morală a clasei politice într-o democrație. Am asistat în Italia la ceva comun, când revoluția pașnică a judecătorilor a scos acea țară dintr-un marasm politic similar cu al nostru. Nu discutăm berlusconismul care a urmat acolo, vorbim punctual despre crize și soluții, hic et nunc. În plus, fiecare țară își are trăsăturile ei specifice, propria ei cultură politică. Revoluția procurorilor înseamnă de fapt o întoarcere la domnia legii, concept absolut esențial fără de care, îndrăznim să afirmăm, regulile formale ale jocului democratic ar rămâne pentru mult timp doar o ficțiune vătămătoare. Iar cetățenii României încep să înțeleagă din ce în ce mai tare fenomenul. Cum altfel putem explica atunci acel adevărat efect cathartic național, acea defulare generalizată, acel mini-revelion în plină vară odată cu condamnarea si încarcerarea simbolului corupției post-decembriste, Dan Voiculescu?



Cetățenii s-au dumirit, în mare parte, că fără un sistem funcțional de sancțiuni nu poate exista niciun viitor democratic stabil. Când democrația se află în vremuri întunecate, spre a-l parafraza pe politologul Jeffrey C. Isaac, este nevoie de lumina unor oameni care gândesc la binele semenilor lor. La 25 de ani de la evenimentele din 1989, a venit momentul ca hegemonismul cleptocratic bazat pe disprețul pentu lege și cetățeni să ia sfârșit. A Treia Republică se poate naște doar din cenușa acestor monștri răpuși. Să avem încredere în proces, speranța apare întotdeauna la interfața cu schimbarea reală, cu revoluția civic-electorală. În istoria oricărei țări există clipe de răscruce. Alegerile prezidențiale din acest an sunt o asemenea clipă. A o rata este mai mult decât o eroare. Este o tragedie.

Basescu: Iliescu a protejat sistemul, Constantinescu a fost infrant, eu am ingenuncheat sistemul

V.M.

Presedintele Traian Basescu a spus recent, ca de zece ani este intr-o disputa cu sistemul, pe care Ion Iliescu l-a protejat si care l-a infrant pe Emil Constantinescu, adaugand ca el a reusit sa ingenuncheze acest sistem, relateaza Mediafax.


Basescu a fost intrebat, sambata seara, la finalul vizitei de la Sannicolau Mare, cum comenteaza propunerea lui Calin Popescu Tariceanu privind o noua suspendare a sa din functie, seful statului evitand un raspuns direct.


"De zece ani sunt intr-o disputa cu sistemul, pe care domnul Iliescu l-a protejat pentru ca asa a inteles el, un sistem care pe domnul presedinte Constantinescu l-a infrant, asa cum declara chiar el, sistem pe care eu zic ca l-am ingenuncheat. A fost o lupta cumplita, dar energia mi-am luat-o de la oameni si aici sunt multi oameni care au crezut in mine", a spus presedintele Basescu.


Seful statului s-a aflat, sambata seara, la Sannicolau Mare, unde a luat parte la Zilele orasului.



Basescu, la Sannicolau Mare: Candidati la Presedintie, si asa nu prea avem candidaturi potrivite

Presedintele Traian Basescu le-a spus sambata locuitorilor din Sannicolau Mare aflati la Zilele orasului ca nu poti uita localitatea in care ti-ai anuntat candidatura la Presedintie, indemnandu-i pe cei prezenti sa testeze sentimentul, "ca si asa nu prea sunt candidaturi potrivite", mai relateaza Mediafax.


Dupa ce a participat la receptia oferita la Castelul Nako de catre primarul din Sannicolau Mare, Danut Groza (PDL), presedintele a mers la Teatrul de vara, unde au fost premiate cuplurile din oras care au implinit 50 de ani de casatorie.


"Ne reintalnim dupa aproape cinci ani, cinci ani pentru care va multumesc. Am simtit inclusiv in momentele grele ca alaturi de mine sunt destui romani, va asigur ca si trecerea prin criza economica si criza de securitate din regiune sunt lucruri care ar fi putut fi mai rele, dar in primul rand pentru ca romanii au fost cinstiti cu ei, au acceptat chiar si cu suparare sa se intample lucruri care s-au intamplat, astazi Romania este o tara sigura, in care e bine sa traiesti, iar in aceasta tara Sannicolau Mare e un loc aparte, este orasul care a evoluat foarte mult in ultimii ani, pentru ca a fost foarte bine condus si oamenii au facut ca azi in Sannicolau Mare sa se traiasca mai bine ca in alte locuri din tara", a afirmat presedintele.


El a spus ca nu o sa uite niciodata momentul lansarii candidaturii sale pentru al doilea mandat, care a avut loc la Sannicolau Mare.


"Mi-am dorit mult sa ma intorc in timpul mandatului si voi reveni dupa ce voi termin mandatul", le-a spus Basescu localnicilor adunati la Teatrul de vara.


El a fost rugat de primarul orasului sa premieze impreuna cuplurile care au implinit 50 de ani de casatorie, Traian Basescu chemand-o atunci pe scena si pe sotia sa.


"Eu sunt junior fata de dansii, am doar 39 de ani de casatorie si ca sa fac fata o rog si pe sotia mea, ca si ea are tot 39 de ani de casatorie, sa vina pe scena si o rog cu atat mai mult cu cat este ziua ei de nastere. 39 si cu 39, impreuna fac suficienti ani ca sa va putem premia. Fiecare separat nu indeplinim criteriile", a afirmat presedintele, care a primit de la primarul din Sannicolau Mare o placheta a orasului.


Seful statului le-a multumit primarului, dar si oamenilor, spunandu-le ca ii invita sa testeze sentimentul in care isi anunta candidatura la Presedintie.


"Va rog sa ma credeti si va invit sa testati acest sentiment, ca nu poti uita localitatea in care iti anunti candidatura la Presedintie. Puteti incerca sa va anuntati candidatura, ca si asa nu prea avem candidaturi potrivite, si va asigur ca nu veti putea uita sentimentul", le-a spus Basescu oamenilor.



Seful statului a ajuns la Sannicolau Mare sambata seara, in jurul orei 19.30, si a mers in centrul localitatii, unde au loc Zilele orasului, el dezvelind statuia unei personalitati locale - avocatul Nestor Oprean.