Europa se duce pe copcă. Suntem pregătiţi?

Răzvan Amariei

Continentul nostru suferă transformări radicale, iar zonele din vecinătatea sa dau în clocot. Între timp, românii par să-şi vadă liniştiţi de treabă. Asta deşi schimbările din jur ne pun în faţă atât riscuri, cât şi potenţiale avantaje.

Numeroase state din apropierea Uniunii Europene (din Ucraina în Siria şi Irak şi din Libia şi Egipt în Israel şi Liban) sunt răvăşite de războaie civile şi conflicte interne,  iar între cei mai importanţi vecini ai UE (Rusia şi Turcia) au apărut recent tensiuni militare fără precedent în ultimul secol. Problema este că nici Europa pe care o ştim şi la care visam până acum câţiva ani nu mai e la fel. Recenta criză a migranţilor ne-a dezvăluit lideri rupţi de realitate şi autorităţi care nu par că sunt în stare să-şi facă datoria. Românii care până în 2002 stăteau la coadă zile întregi la ambasadele vestice pentru o viză Schengen, care au fost controlaţi la sânge la graniţe (cerându-li-se, printre altele, să arate că au mijloace suficiente de trai) după eliminarea vizelor sau care, plecaţi să muncească în Occident, au tremurat ani de zile până şi-au reglementat situaţia, nu şi-au putut ascunde mirarea văzând cum sute de mii de extra-comunitari sunt lăsaţi şi chiar ajutați să mărşăluiască prin Europa spre Germania sau ţările scandinave fără vize, fără acte, fără controale. Şi nici românii, nici o bună parte a occidentalilor nu înţeleg de ce mulţi dintre politicienii occidentali nu numai că tolerează, dar chiar încurajează acest fenomen, în ciuda presiunii imense pe care o pune el asupra societăţii în ansamblu şi asupra sistemului de ajutoare sociale în particular, dar şi a riscurilor ca printre emigranţii aşteptaţi cu braţele deschise să se ascundă unii cu intenţii nu tocmai paşnice.

După atacurile sângeroase de acum un deceniu de la Madrid şi Londra, continentul (mai ales acea parte a sa aparţinând Uniunii Europene) a cunoscut câţiva ani de relativă siguranţă. Au fost semnalate, ce-i drept, în ultimii ani atacuri sporadice ale unor musulmani extremişti asupra unor reprezentanţi ai autorităţilor în Franţa şi Marea Britanie, însă nimic nu părea să prevestească valul de atentate din acest an. A fost mai întâi masacrul din redacţia Charlie Hebdo, în ianuarie, soldat cu 20 de morţi. Apoi, în vară, un terorist islamist a fost dezarmat înainte să înceapă un adevărat măcel într-un tren care făcea legătura dintre Paris şi Bruxelles. Şi tot la Paris au avut loc, în noiembrie, cele mai grave atentate din Europa de după cel de-al doilea război mondial (cu excepţia celor din capitala Spaniei din 2004), care au lăsat în urmă aproape 140 de morţi şi peste 350 de răniţi. Alte atentate sau ameninţări au fost dejucate în ultimele săptămâni în Belgia sau Germania.

Coincidenţă sau nu, se pare că unii dintre cei implicaţi au intrat în UE cu valul migrator din acest an. Alţi atentatori, însă, sunt cetăţeni europeni la a doua sau la a treia generaţie, însă provin din cartiere sau localităţi ghetoizate, asupra cărora autorităţile vestice au pierdut de facto controlul de mai mulţi ani.

Asediu intern

Efectele celor două fenomene (diferite şi, în acelaşi timp, strâns legate între ele) asupra vieţii de zi cu zi a europenilor au fost drastice. Migranţii au ocupat gări, autostrăzi, puncte de frontieră şi au dat peste cap viaţa în multe din satele şi oraşele de pe traseu sau de la destinaţie. În plus, mulţi occidentali sunt nemulţumiţi de faptul că ei vor primi ajutoare sociale de la buget sau vor accepta joburi prost plătite, distorsionând, astfel, piaţa muncii. Pentru a opri sau controla exodul, unele state au construit garduri de sârmă ghimpată la frontiere (în unele cazuri, chiar pe graniţele interne ale spaţiului Schengen).

Cât despre atacurile teroriste (sau doar ameninţarea lor), acestea au dus la sporirea prezenţei forţelor de ordine pe străzile oraşelor, la opriri temporare ale transportului în comun şi ale programului şcolar sau la interzicerea unor spectacole sau competiţii sportive. În plus, a avut loc o întărire a controalelor  la frontierele UE, şi nu doar la cele externe. ”Ca să intru în Ungaria pe la Nădlac la începutul lunii am stat la coadă aproape două ore. Iar şoferii de camioane se plângeau că timpul de aşteptare pentru ei ajunge şi la opt ore”, spune arădeanul Tiberiu Gonţ. Libera circulaţie a persoanelor şi a mărfurilor, unul din principiile fundamentale ale UE, încă există, dar poate fi exercitată doar după verificări amănunţite şi cozi lungi.

Se întoarce Cortina de Fier?

Numitorul comun în toate aceste probleme pare a fi reprezentat de politicieni. O bună parte din europeni par a fi de părere că aceştia au exagerat fie cu acţiunea (stricând echilibrul fragil al unor locuri precum statele din nordul Africii), fie cu inacţiunea (tolerând apariţia Statului Islamic) şi au dus, astfel, la apariţia valului migrator şi la atentate. Mulţi locuitori ai continentului par a cădea de acord, de asemenea, că o altă vină a autorităţilor (în special a celor din ţări precum Franţa, Belgia, Olanda, Marea Britanie sau Germania) o reprezintă toleranţa prea mare pentru grupuri şi culturi care ameninţă să atace Europa din interior. Iar recentul scor-record obţinut de Frontul Național în scrutinul regionale din Franța, dar şi rezultatele alegerilor din ultimii ani în alte state, unde formaţiuni populiste, naționaliste sau anti-UE precum Partidul pentru Libertate din Olanda,  Partidul Libertăţii din Austria, Vlaams Belang în Belgia sau UKIP în Marea Britanie au obţinut între 11% şi 27% din voturi, nu fac decât să demonstreze acest lucru.

Disputele având ca bază atitudinea faţă de multiculturalism şi imigraţie nu au loc, însă, doar pe plan intern. În ultimele luni, s-au conturat la nivelul oficialilor din UE două tabere destul de clare: cea a politicienilor vestici, încă dispuşi, în ciuda semnalelor electorale, să joace cartea toleranţei şi a integrării alogenilor, şi cea a esticilor, mult mai puţin pregătiţi să primească imigranţi din Orientul Mijlociu. Poziţia liderilor din centrul şi estul continentului este întărită şi de atitudinea deseori percepută drept arogantă a occidentalilor. Şi nu doar în cazul refugiaţilor, când unii lideri de la Apus i-au amenințat pur şi simplu pe omologii lor mai îndărătnici din jumătatea de est a Uniunii. Ci şi în situaţii precum cea a Marii Britanii, care se pregăteşte să părăsească UE (conform unui recent sondaj, jumătate din supuşii Reginei Elisabeta sunt de acord cu această mişcare) în cazul în care nu va primi o serie întreagă de drepturi suplimentare (fapt care, spun experţii, ar pune sub semnul întrebării principiile fundamentale ale Uniunii). Sau în cazuri ca cel în care Germania şi Franţa par să fi iertat deja Rusia pentru acţiunile din Ucraina, în ciuda opoziţiei fervente a statelor ex-comuniste.

Europa dezintegrării

Toate aceste ciocniri au dus la readucerea în discuţie, în ultimele luni, a unor teorii mai vechi, gen ”Europa cu două viteze” – un nucleu dur, format (mai mult sau mai puţin) din membrii iniţiali ai Uniunii şi o serie de state (în special mediteraneenii şi esticii, dar poate şi britanicii) gravitând în jurul acestei structuri şi având, de la caz la caz, diferite drepturi şi obligaţii. Suporterii teoriei spun că, în fapt, Europa cu două (sau mai multe viteze) deja există: unele state din UE sunt membre ale Schengen şi ale zonei euro, altele fac parte doar din Schengen, iar altele nu aparţin niciuneia. ”Cred că, la un moment dat, nu va mai fi posibil ca 33-34-35 de state sa aibă aceeași viteza de integrare şi același efort politic în aceeași direcție. Într-o zi, va trebui să reanalizăm arhitectura europeană sensul în care un anumit grup de ţări să adopte toate sistemele politice, împreună, iar altele să se poziționeze pe o orbită diferită faţă de nucleu”, a declarat recent președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker.

”Nimic nu justifică apariţia unei Europe cu două viteze”, spunea în urmă cu un an preşedintele Klaus Iohannis. În acelaşi timp, prin vară, şeful statului le cerea premierului şi guvernatorului BNR un calendar clar de aderare la zona euro, un semn că România îşi dorea mai multă integrare. Însă, în ultimele luni, ţara noastră este departe de a fi foarte vocală în legătură cu problemele din UE. Asta deşi conturarea unei Uniuni diferite ar putea însemna, printre altele, fonduri europene mai puţine pentru România sau înăsprirea condiţiilor de acces pe piaţa occidentală a muncii pentru membrii estici.

Aşii din mânecă

Paradoxal sau nu, într-o eventuală decuplare parţială a vestului mai bogat, dar mai dispus la compromisuri, de estul mai puţin dezvoltat, dar aparent mai dispus să lupte pentru identitatea europeană, România ar putea avea unele atuuri. Dacă va şti să le şi folosească, asta e o altă discuţie. Printre avantajele principale se numără faptul că am ajuns să fim (aproape) independenţi energetic. În 2014, am importat doar 7,5% din consumul intern de gaze naturale, iar în primele zece luni ale anului acesta importurile de gaze au scăzut cu 78% faţă de ianuarie-octombrie 2014. Cu alte cuvinte, cantitatea adusă de peste hotare este de-a dreptul neglijabilă. În plus, în ultimii trei ani pe platoul continental românesc au fost descoperite rezerve de gaze naturale ce ar putea depăşi 140 de miliarde de metri cubi, respectiv ar putea acoperi consumul intern pe următorii 12 ani. Producţia de electricitate este deja excedentară, iar construirea a două noi reactoare la Cernavodă ar creşte şi mai mult disponibilul de energie de pe piaţă. Ne asigurăm din surse interne şi cea mai mare parte a cărbunelui consumat, singurele importuri semnificative rămânând cele de petrol. Însă, având supraproducţia de ţiţei la nivel global, acest aspect nu ar trebui să ne pună nici un fel de probleme.

Cvasi-independenţa energetică ar putea însemna nu numai că ne-am permite să rezistăm unor presiuni externe de genul celor exercitate de Rusia asupra altor state europene, însă ne-ar putea transforma într-o sursă regională de energie. Ceea ce, în cele din urmă, ar putea echivala cu un loc mai important pe tabla geopolitică a Europei de Est. Condiţia principală pentru acest lucru este, însă, creşterea rapidă a capacităţilor de interconectare ale reţelelor de distribuţie de gaze şi electricitate cu cele din vecini, în special cu cele din Moldova şi Ucraina.

Prezenţa militară americană pe teritoriul nostru ar putea fi, de asemenea, un factor de siguranţă pentru un viitor în care s-ar putea ca marile puteri europene să-şi ia mâna de pe jumătatea de est a continentului şi chiar să pactizeze cu ţara care pare a reprezenta cea mai mare ameninţare la adresa securităţii din regiune.

Până de curând considerate a fi nişte nerealizări ale guvernelor post-aderare, neapartenenţa la zona euro şi la spaţiul Schengen s-ar putea dovedi alte avantaje ale României. Existenţa unei monede naţionale le permite guvernanților să dea economiei impulsurile monetare de care este nevoie pentru a o stimula, sau, din contră, a o calma. Cât despre controlul la graniţe, acesta se poate dovedi mană cerească în contextul unei invazii de imigranţi şi a înmulţirii atacurilor teroriste. Nu în ultimul rând, poziţionarea geografică excentrică a României faţă de greii UE s-ar putea transforma, la rândul ei, într-un beneficiu pentru exportatorii locali, care ar putea încerca să acceseze mai mult pieţele extra-UE, mai ales că state mari şi relativ bogate, cum ar fi Turcia sau ţările din Peninsula Arabică, sunt la o aruncătură de băţ.

Securiști și comuniști răsplătiți regește

Motto: „Aşa cum nerozii nu dădeau doi bani pe stele, nici stelele nu dădeau doi bani pe nerozi”
Orhan Pamuk


Deşi au promovat austeritatea marxistă, au trăit în opulenţă. Deşi se erijau în protectori ai clasei muncitoare, au exploatat-o în beneficiul lor. Deşi hrăneau visuri de mai bine pentru oamenii obişnuiţi, au coborât viaţa lor la nivelul obişnuinţei de a trăi într-un coşmar tras la indigo. Pentru cei mulţi au interzis „ocupaţiile burgheze” precum echitaţia, golful, jocurile de societate etc., însă ei le consumau fără restricţii. În timp ce proletariatul se chinuia să prindă o viză de Bulgaria să treacă Dunărea la Ruse, ei deţineau paşapoarte şi călătoreau fără oprelişti. Progeniturile lor şi clienţii ideologici primeau burse în Occident în timp ce copiii proletaritatului nu puteau trimite o banală scrisoare în străinătate fără verificări riguroase. Totul se decidea într-o singură unitate poştală, din Bucuresti, vis-a-vis de Sala Palatului. În timp ce noi făceam foamea optzecistă, ei se bucurau de serviciile Gospodăriilor de Partid. Şi dacă aveai cutezanţa să ceri drepturi egale în statul muncitorilor şi ţăranilor, ei, toţi aceşti stăpâni ai vieţii tale, îţi arătau penitenciarul, lagărul de muncă, după ce treceai prin filtrul torturii fizice. Ei, toţi aceştia, sunt astăzi stăpânii politici ai României, de peste 20 de ani.

România trăieşte sub „programarea sistematică a dezordinii” cauzată mai ales de „cursa aberaţiilor politice” şi a certurilor dintre securişti şi comunişti pentru sfere de influenţă economică. Iar aceasta se petrece în interiorul mafiei care a criogenat România într-o uriaşă plantaţie de sclavi votanţi. Sunt stăpânii cu mandat şi legitimitate electorală. În consecinţă, „pe malurile Dâmboviţei ni se planifică nu viitorul, ci, din păcate, gestionarea post-factum a crizelor în care au degenerat scandalurile politice, devenite strategie reală a guvernărilor celor mai nepotrivite şi distructive pe care le-a avut vreodată România” (Aurel I.Rogojan, 2009).

Între 1945 şi 1989, sute de mii de intelectuali cu liceu şi cu universitate au fost coborâţi la munca de jos, mai mult manuală decât intelectuală, sau au fost sub diferite etichete politice condamnaţi la muncă silnică în lagăre şi închisori transformate în şantiere de muncă fizică. Următoarea operaţie de distrugere a României: milioane de persoane fără vocaţie intelectuală au primit denumirea de „noua intelectualitate progresistă” şi au fost instalaţi în aparatul de stat, inclusiv Universitate şi diplomaţie. Aceaste operaţiuni au furat naţiunii tezaurul de inteligenţă creatoare şi au poluat statul cu nişte paraziţi cu lăcomie în loc de eficienţă.

Comuniştii şi securiştii epocii dinainte de 1989 excelează astăzi cu însuşiri de oportunism şi superficialitate, care îi recomandă pentru uşoară manipulare şi rentabilă utilizare de către marea finanţă oocidentală. Comunismul din Rusia şi din estul Europei a confiscat deopotrivă Libertatea şi Proprietatea şi aceasta pentru ca înrobirea să fie mai sigură şi să nu aibă cale de întoarcere. Statul totalitar 100% este acesta. De aceea, pentru cei puţin şi puternici, pentru „succesori”, viaţa este o pradă. O pradă continuă. Pentru cei mulţi şi neajutoraţi, viaţa este o pedeapsă. O pedeapsă continuă.

Comunismul a fost invazia de jos în sus a invidioşilor şi a răilor puşi să pedepsească pe cei – spre nefericirea lor – înzestraţi da natură cu vinovăţia inteligenţei şi vinovăţia culturii.

Cei 4 milioane de comunişti şi cei 2 milioane de securişti care peste 45 de ani au fost clasa conducătoare şi exploatatoare nu spun nimic şi nu scriu nimic pentru că în aceşti 45 de ani, cu continuitate şi azi, nu-i nimic pozitiv de reţinut în memorie şi de transmis istoriei. În afară de fenomenul substituirii istorice prin succesiune. Iar substituirea este cea mai periculoasă formă de distrugere socială, economică, culturală şi spirituală a poporului român, căci, potrivit lui Jean-François Revel: „Comunismul este atât de devastator, încât nu-i de ajuns să scapi de el: trebuie să poţi ieşi din toate consecinţele lui”. Iar „foştii” reprezintă aceste consecinţe care trebuiesc evacuate din istorie. Dinastia „succesorilor” trebuie eliminată din corpul social românesc. Din patologie se ştie că principalul duşman nu-i agresivitatea microbilor, ci este vulnerabilitatea organismului. Foştii activişti, securişti, politruci, UTC-işti, cadre şi obedienţi de duzină vor o societate vulnerabilă pentru a o putea controla politic, parazita economic şi malforma social.

Barbarie şi crime contra umanităţii

Cristian Vasile


Barbaria poate fi întruchipată în mai multe feluri, iar acest punkt al săptămânii o ilustrează pe deplin, cu referiri la Holodomor, Gulag, în general, Holocaust, Katyn; secolul XX a fost martorul tiraniilor moderne, cu derivele lor genocidare exprimând cel mai bine figurile barbariei din veacul precedent (pentru a folosi expresia lui Bernard-Henri Lévy).

După 1989, dincolo de provocările şcolii revizioniste (dar nu numai) legate de contestarea naturii totalitare a regimurilor comuniste, istoricii şi activiştii memoriei (le voi spune memorici – calchiat după anglo-saxonul memorians) au avut de răspuns şi la întrebarea: Cum poate fi definită catastrofa umană, socială şi morală care a decurs din aplicarea ideologiei comuniste şi instituirea universului concentraţionar? Dacă sintagme precum „holocaust roşu“ erau de la bun început compromise, o parte însemnată a foştilor deţinuţi politici, a istoricilor şi a comentatorilor a îmbrăţişat termenul de „genocid comunist“. Uneori a fost utilizat cu scopuri nefast-polemice, competiţionale, pentru a diminua cealaltă tragedie umană – Holocaustul –, în condiţiile în care istoriografia română nu frecventase prea des (eufemistic vorbind) nici subiectul crimelor de care era responsabil regimul antonesciano-legionar, nici consecinţele instituirii legislaţiei antisemite începând cu finele anilor 1930. Studiile privitoare la aceste teme sensibile s-au înmulţit, dar nu decisiv, după publicarea Raportului final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România. Acesta era contextul în primăvara lui 2006, atunci când a luat fiinţă Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

În sânul Comisiei (jumătate „istorici“, jumătate „memorici“), termenul de genocid nu a fost acceptat imediat, ca o idee primită de-a gata; rezerve au venit în special din partea experţilor. Au fost dezbateri, controverse, dar până la urmă a prevalat punctul de vedere care a susţinut că vocea victimelor trebuie să se exprime; din acest motiv, termenul apare cu prioritate (deşi nu exclusiv) în capitolul redactat în numele AFDPR de dl Gh. Boldur-Lăţescu. În alte locuri Raportul final vorbeşte despre crime împotriva umanităţii; pentru o delimitare clară de întregul trecut inutilizabil, totalitar, antidemocratic şi dictatorial, Raportul a accentuat şi faptul că „este intolerabilă evocarea apologetică a crimelor contra umanităţii comise de regimul Antonescu“. Fireşte, un timp mai îndelungat pentru redactarea Raportului ar fi contribuit atât la o dezbatere mai amplă, cât şi la o clarificare conceptuală. Mai trebuie precizat că aripa „academică“ a Comisiei a fost rezervată şi când a fost vorba de vehicularea unor cifre extrem de ridicate ale victimelor regimului comunist, fapt care a atras critici din partea dlui Constantin Ticu Dumitrescu.

Pe de altă parte, regimul comunist a fost asimilat drept „fenomen genocidar“ de istorici şi politologi de diverse orientări. În 2001 şi 2002 profesorul Michael Shafir încadra Gulagul în rândul acestor fenomene genocidare: „Nu există niciun motiv care ar face Holocaustul incomparabil cu Gulagul, fie şi numai pentru faptul că, indiscutabil, ambele aparţin fenomenului genocidal…“ (M. Shafir, Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Polirom, Iaşi, 2002, p. 131). Fireşte, a existat temerea – confirmată din păcate în România de evenimente recente petrecute chiar sub Aula Academiei – că astfel de comparaţii între Holocaust şi Gulag, prin minimalizare (reciprocă), pot degenera în negare istorică şi „trivializare“.

Recent, în spaţiul academic occidental, Norman Naimark a înfruntat obiecţiile istoriografice şi juridice (convenţia ONU din 1948 privind prevenirea şi pedepsirea genocidului, care nu include grupurile sociale şi politice reprimate), intitulându-şi cartea despre crimele în masă din URSS: Stalin’s Genocides (Princeton University Press, Princeton-Oxford, 2010). Dar controversele nu s-au oprit aici. În primul rând, pentru că – în opinia unora – demonstraţia (convingătoare) a profesorului Naimark se opreşte (deocamdată) la frontierele Uniunii Sovietice, unde catastrofa umană a atins proporţii ce nu s-au repetat (şi nu se puteau repeta) în Europa Centrală şi de Est. În al doilea rând, pentru că însuşi Naimark nu asimilează toate crimele staliniste cu genocidul.

Deocamdată, personal, pentru a înlătura orice potenţial conflictual şi polemic, înclin spre utilizarea termenului de politicid atunci când se face referire la ororile comise de sistemele comuniste. Este poate un sinonim (imperfect) pentru genocid. În fond, fără intervenţia sovietică din 1948 – în legătură cu textul Convenţiei ONU sus amintite – persecuţiile pe scară largă împotriva grupurilor sociale şi politice ar fi fost circumscrise genocidului.

Atât vestul, cât şi estul Europei pot face mai mult – în plan simbolic, moral, dar şi politico-juridic – pentru recunoaşterea proporţiilor barbariei care a acaparat continentul în secolul XX. Spre exemplu, România nu are încă mecanisme eficiente pentru aducerea în faţa instanţei a totţionarilor care au stăpânit universul concentraţionar comunist. După cum, la nivel societal şi moral, este cumplit de insensibilă faţă de victimele Holocaustului. Şi astăzi diverse sondaje, barometre de opinie publică etc. indică prezenţa în topul personalităţilor istorice, al „marilor români“, a lui Ion Antonescu. Surprinde şi modul total inadecvat în care istorici respectabili se raportează la regimul politic criminal al anilor 1940–1944.

În ceea ce priveşte Occidentul, lumea academică şi intelectuală din vest, cred că marea provocare o reprezintă asumarea pedagogiei combaterii ideologiei comuniste, ideologie care a condus la Gulag. Sigur, este îmbucurător faptul că, în contextul în care numeroase state din Europa de Est intraseră în UE sau se pregăteau să adere (cca 2006–2009) atât adunarea parlamentară a Consiliului Europei, cât şi Parlamentul European au făcut un pas important spre unificarea memoriei celor două părţi ale Europei – memorie în sensul de memorie a suferinţei. Astfel, s-a votat condamnarea regimurilor totalitare din Europa prin intermediul unor rezoluţii. Este un act salutar, dar mi se pare un pic problematică denumirea totalitarismului care a stăpânit în Est – nu comunism, ci stalinism.

Timpul ne va arăta în ce măsură am devenit sensibili în faţa unei imense tragedii umane, nenorocirea secolului, cum o numea Alain Besançon. Deocamdată, punktul săptămânii s-a limitat la spaţiul european. Dar dosarul prezentat acum anticipează poate şi o privire asupra crimelor contra umanităţii produse în alte spaţii geografice.