Între ciocanul şi nicovala crizei imigranţilor: să fii „bun european“ sau „protectorul securităţii naţionale“?

Valentin Naumescu

În condiţiile dispariţiei dimensiunii istorice a judecăţii politice, e limpede că relegitimarea Uniunii Europene în ochii europenilor pentru care „astăzi înseamnă mai rău decât ieri“ a devenit o stringenţă, cu sau fără criza imigranţilor. Simplu spus, criza imigranţilor va trece, cea a Uniunii Europene, nu.

Dacă cei 800.000, 1.000.000 sau 1.500.000 de imigranţi musulmani din Orientul Mijlociu, 2.000.000 de-ar fi, să zicem, vor aduce sfârşitul Uniunii Europene aşa cum o ştiam, înseamnă că Proiectul „Monnet-Schuman-Adenauer-de Gasperi“ nu s-a bazat decât pe frica unui nou război franco-german, care trebuia evitat cu orice preţ. Dacă aşa stau lucrurile, deci dacă această teamă ar fi (fost) singurul argument, atunci statele şi naţiunile europene îşi merită cu siguranţă soarta de a reveni la fragmentarea politică specifică cvasitotalităţii istoriei continentului, cu câteva excepţii din epocile marilor imperii premoderne.

70 de ani de pace şi integrare europeană ne pot părea mulţi sau puţini, depinde de perspectiva din care privim procesul politic. Mulţi la orizontul unei vieţi omeneşti, puţini la scara istoriei. Dacă punem la socoteală şi Războiul Rece (1945-1990), care a sacrificat cel puţin două generaţii de est-europeni pe altarul balanţei continentale de putere negociată de anglo-americani cu Stalin şi Uniunea Sovietică, rămâne şi mai puţin, ca timp şi spaţiu, din această mare fericire politico-economică postbelică a Europei. Practic, sunt numai 25 de ani de când Europa în ansamblu şi-a regăsit unitatea.

Realist vorbind, marii beneficiari ai acestor şapte decenii de bunăstare rămân totuşi naţiunile Europei Occidentale, care s-au bucurat din plin, de-a lungul a cel puţin două generaţii, de rezultatele procesului de integrare a resurselor economice şi politicilor publice la nivel european. Prosperitatea şi extinderea continuă a clasei mijlocii vest-europene a fost cheia succesului Uniunii Europene, după cum scăderea în termeni relativi (comparativ cu anii ’80-’90) a nivelului de viaţă al aceleiaşi clase mijlocii, în ţări dezvoltate precum Marea Britanie, Franţa, Belgia, Italia, Spania etc., a dus la diminuarea drastică a suportului popular pentru Uniune, conform raportărilor Euro­barometrului. Din păcate pentru noi, intrarea Estului în Club a coincis cu (dar nu a produs, aşa cum acuză ipocrit politicienii populişti vest-europeni) declinul procesului de lărgire şi adâncire a unificării. Sunt indicii care ne fac să credem că traversăm, în prezent, puntea între două epoci istorice. Cea a Integrării care s-a încheiat şi cea a Dezintegrării care stă să înceapă. Dacă acest scenariu pesimist se confirmă, trecerea de la un proces politic la altul va fi lentă şi va începe abia peste câţiva ani să îşi facă simţite efectele în vieţile oamenilor, indiferent de soluţia care se va găsi la criza imigranţilor.

Epoca Integrării, începută oficial prin Declaraţia Schuman din 9 mai 1950, dă semne, tot mai vizibile şi mai grave în ultimii ani şi tot mai accelerate în ultimele luni, că se apropie de sfârşit. Paradigma integrării pare că şi-a atins limitele istorice, politice şi culturale şi nu mai are suflu să împingă lucrurile înainte. Dacă semnele oboselii extinderii şi ale integrării sunt, ce-i drept, mai vechi (cel puţin de la respingerea surprinzătoare a Tratatului Constituţional, în vara lui 2005), a vedea că, până la urmă, ordinea europeană şi acordurile esenţiale s-ar putea prăbuşi la simpla „adiere“ a unei crize provocate de venirea a câteva sute de mii de imigranţi, este dezamăgitor şi inacceptabil pentru o Uniune cu 28 de state membre şi 500.000.000 de cetăţeni. O Uniune atât de sofisticată, cu atâtea succese majore, devenită practic cel mai bogat perimetru al lumii de astăzi, care aspiră la statutul de mare putere pe scena globală, nu se poate prăbuşi sub „povara“ câtorva sute de mii de imigranţi, decât dacă acceptăm că întregul ei edificiu a fost clădit pe vorbe goale şi pe argumente de carton, atunci când lucrurile mergeau bine de la sine.

Nu e mai puţin adevărat că această criză a imigranţilor (sirieni şi nu numai) a apărut în cel mai prost moment posibil din istoria Uniunii Europene. Această criză nu este, în opinia mea, atât de masivă, pe cât este de inoportună. Nu proporţiile fluxului de imigranţi dau gravitatea momentului, ci lipsa de pregătire a statelor membre pentru gestionarea situaţiei, lipsa de solidaritate între guvernele naţionale, oportunismul opozanţilor de pretutindeni în căutare de voturi, superficialitatea discursului politic (fiecare lider vrea „să scape“ cum poate de răspundere, prezentându-se publicului în culori „eroice“) şi, mai presus de toate, starea de iritabilitate politică generalizată, după multiplele crize prin care a trecut Uniunea. Criza Tratatului Constituţional, criza financiară globală, criza datoriilor suverane, criza Zonei Euro, criza Greciei, criza atacurilor teroriste etc., toate acestea au erodat insidios, dar ireversibil temelia Ideii Europene, în cele 28 de state membre. Imigranţii sirieni au umplut doar paharul frustrărilor europenilor.

Primul care stă să cadă este, evident, Acordul Spaţiului Schengen, practic, aranjamentul de graţie al liberei circulaţii a cetăţenilor în interiorul Uniunii, o chintesenţă a ordinii europene actuale, ca şi moneda unică. La ora la care scriu aceste rânduri, suspenda­rea lui sau adoptarea unei clauze care să îl facă în orice moment suspendabil este iminentă. Încă un atac terorist sau un val de supramediatizare a coloanelor parcă interminabile de imigranţi cu batic pe cap şi copii în braţe va da semnalul inevitabilei reintroduceri a controlului la frontiere, moment pe care unii lideri din Uniune par aproape că îl pândesc. O asemenea perspectivă a „baricadării“ cetăţii europene nu bucură desigur pe nimeni, dar vedem că începe să li se pară unora o soluţie fezabilă. Fireşte, nu este. Aşa cum am mai spus cu alte ocazii, autoizolarea e iluzia amară a celor care nu înţeleg că Europa îşi schimbă oricum caracteristicile sociodemografice, culturale şi, în final, politice.

Imaginea gardurilor de sârmă ghimpată şi a barierelor care amintesc de tensiunile de la sfârşitul anilor ’30 împânzeşte programele de ştiri ale televiziunilor, crescând presiunea emoţională asupra opiniei publice. Preşedinţi, premieri şi lideri de partide sunt prinşi în vâltoarea declaraţiilor simpliste, ca între ciocan şi nicovală, alimentând percepţia eronată a unei schisme între a fi „bun european“ şi a fi „protector al securităţii naţionale“. Nimic mai periculos, căci dintr-un astfel de clinci nu mai există ieşire onorabilă. Puţini au rezistat acestei tentaţii simplificatoare.

Arhiepiscopul Ieronim al Greciei declară la Berlin, pe un ton grav şi ameninţător, că „Balcanii vor redeveni un butoi cu pulbere, dacă imigranţii vor fi blocaţi în ţările din regiune şi nu se vor crea condiţii pentru repatrierea lor cât mai rapidă“. Cancelarul Merkel îşi vede poziţia periclitată, în propriul partid, în coaliţia de guvernare, dar şi în societatea germană, în care partidul eurosceptic şi naţionalist Alternativa pentru Germania (AfD) şi-a dublat scorul electoral numai în ultimele şase luni. În Franţa, liderii opozanţi Nicolas Sarkozy şi Marine Le Pen se întrec în propuneri radicale şi eurosceptice, obligându-i pe socialiştii cu performanţe economice slabe la guvernare (Hollande, Valls) la reajustări discursive preelectorale, în cheie autoritară. Atmosfera politică se deteriorează şi în Olanda sau în ţările scandinave, pe fondul reacţiilor islamofobe şi xenofobe, până mai ieri străine acelor societăţi. Premierul ungar Orbán a luat-o pe cont propriu, împrejmuindu-şi ţara cu garduri metalice şi dând în judecată Uniunea Eu­ropeană pentru impunerea cotelor de refugiaţi. Asociaţia germană Pegida (Patrioţii Europeni Împotriva Islamizării Apusului) face pieţe pline la meetingurile din marile oraşe, reluând scandarea de mare impact „Wir sind das Volk!“ (Noi suntem poporul!), strigătul biruitor de la căderea Zidului Berlinului.

Acesta este, aşadar, contextul politic deprimant al unei crize majore, care ameninţă însăşi supravieţuirea Uniunii Europene, cel puţin a celei în forma liberală, deschisă, generoasă şi tolerantă pe care o ştiam din deceniile trecute. Şi totuşi, continui să cred că imigranţii sirieni nu sunt cauza reală, ci pretextul exploziei crizei de neîncredere în politicile şi instituţiile comunitare, criză care mocnea din anii trecuţi. Există indubitabil un flux şi un reflux al ideilor, al marilor procese politice (ca şi al celor economice), un ciclu istoric care alimentează şi consumă totodată continuu stări de spirit, tendinţe, pulsiuni la nivelul societăţilor. Privind doar spre epoca modernă, vom vedea uşor că puţine au fost aranjamentele politice şi perioadele de echilibru („ordini“ în sensul sistemului relaţiilor internaţionale) care au rezistat mai mult de o jumătate de secol, fără reajustări structurale substanţiale.

Astăzi, ca trist paradox al atât de glorioasei Ere a Integrării, se pune din nou în discuţie raţiunea de a fi a Uniunii Europene. Lideri, partide, jurnalişti şi comentatori sau pur şi simplu cetăţeni de rând chestionează motivaţiile şi vulnerabilităţile spaţiului comun european. Nimeni nu se mai teme în prezent, realist vorbind, de un război franco-german. „Anxietăţile fondatoare“ ale Uniunii Europene, de acum 70 de ani, s-au risipit. Ca o ironie a istoriei, apar acum anxietăţile rezultate din libertăţile spaţiului comun european. Lumea s-a schimbat, spun clişeele prezentului. Europei pare că i s-a urât de atâta bine. Mai este convenabil de acum încolo să fim împreună sau e de preferat să ne protejăm interesele naţionale pe cont propriu? Desigur, împrejurările discuţiei sunt altele faţă de cele din 1945, argumentele şi contraargumentele altele, oamenii sunt alţii, iar experienţele lor personale sunt, la rândul lor, profund diferite.

Generaţiile războiului au dispărut sau sunt pe cale de a dispărea. Memoria vie a conflagraţiei mondiale încetează să mai fie un vector activ al integrării, aşa cum, dincoace de fostul Zid al Berlinului, cei născuţi după 1989 nu mai au angoasa comunismului. Aceştia sunt practic lipsiţi de „dimensiunea istoriei“ şi nu dispun de instrumentele culturale şi educaţionale necesare pentru a judeca realităţile altfel decât (exclusiv) prin lentilele confortului cotidian sau al mizelor zilei prezente. Nu e o critică, e o constatare. În locul lor, poate şi noi, cei care gândim altfel pentru că am trăit două vieţi atât de diferite, am fi evaluat situaţia actuală, probabil, la fel. Nu intentăm nimănui procese de conştiinţă. Dar, în asemenea condiţii de dispariţie a dimensiunii istorice a judecăţii politice, e limpede că relegitimarea Uniunii Europene în ochii europenilor pentru care „astăzi înseamnă mai rău decât ieri“ a devenit o stringenţă, cu sau fără criza imigranţilor.

Simplu spus, criza imigranţilor va trece, cea a Uniunii Europene, nu.

Europa se duce pe copcă. Suntem pregătiţi?

Răzvan Amariei

Continentul nostru suferă transformări radicale, iar zonele din vecinătatea sa dau în clocot. Între timp, românii par să-şi vadă liniştiţi de treabă. Asta deşi schimbările din jur ne pun în faţă atât riscuri, cât şi potenţiale avantaje.

Numeroase state din apropierea Uniunii Europene (din Ucraina în Siria şi Irak şi din Libia şi Egipt în Israel şi Liban) sunt răvăşite de războaie civile şi conflicte interne,  iar între cei mai importanţi vecini ai UE (Rusia şi Turcia) au apărut recent tensiuni militare fără precedent în ultimul secol. Problema este că nici Europa pe care o ştim şi la care visam până acum câţiva ani nu mai e la fel. Recenta criză a migranţilor ne-a dezvăluit lideri rupţi de realitate şi autorităţi care nu par că sunt în stare să-şi facă datoria. Românii care până în 2002 stăteau la coadă zile întregi la ambasadele vestice pentru o viză Schengen, care au fost controlaţi la sânge la graniţe (cerându-li-se, printre altele, să arate că au mijloace suficiente de trai) după eliminarea vizelor sau care, plecaţi să muncească în Occident, au tremurat ani de zile până şi-au reglementat situaţia, nu şi-au putut ascunde mirarea văzând cum sute de mii de extra-comunitari sunt lăsaţi şi chiar ajutați să mărşăluiască prin Europa spre Germania sau ţările scandinave fără vize, fără acte, fără controale. Şi nici românii, nici o bună parte a occidentalilor nu înţeleg de ce mulţi dintre politicienii occidentali nu numai că tolerează, dar chiar încurajează acest fenomen, în ciuda presiunii imense pe care o pune el asupra societăţii în ansamblu şi asupra sistemului de ajutoare sociale în particular, dar şi a riscurilor ca printre emigranţii aşteptaţi cu braţele deschise să se ascundă unii cu intenţii nu tocmai paşnice.

După atacurile sângeroase de acum un deceniu de la Madrid şi Londra, continentul (mai ales acea parte a sa aparţinând Uniunii Europene) a cunoscut câţiva ani de relativă siguranţă. Au fost semnalate, ce-i drept, în ultimii ani atacuri sporadice ale unor musulmani extremişti asupra unor reprezentanţi ai autorităţilor în Franţa şi Marea Britanie, însă nimic nu părea să prevestească valul de atentate din acest an. A fost mai întâi masacrul din redacţia Charlie Hebdo, în ianuarie, soldat cu 20 de morţi. Apoi, în vară, un terorist islamist a fost dezarmat înainte să înceapă un adevărat măcel într-un tren care făcea legătura dintre Paris şi Bruxelles. Şi tot la Paris au avut loc, în noiembrie, cele mai grave atentate din Europa de după cel de-al doilea război mondial (cu excepţia celor din capitala Spaniei din 2004), care au lăsat în urmă aproape 140 de morţi şi peste 350 de răniţi. Alte atentate sau ameninţări au fost dejucate în ultimele săptămâni în Belgia sau Germania.

Coincidenţă sau nu, se pare că unii dintre cei implicaţi au intrat în UE cu valul migrator din acest an. Alţi atentatori, însă, sunt cetăţeni europeni la a doua sau la a treia generaţie, însă provin din cartiere sau localităţi ghetoizate, asupra cărora autorităţile vestice au pierdut de facto controlul de mai mulţi ani.

Asediu intern

Efectele celor două fenomene (diferite şi, în acelaşi timp, strâns legate între ele) asupra vieţii de zi cu zi a europenilor au fost drastice. Migranţii au ocupat gări, autostrăzi, puncte de frontieră şi au dat peste cap viaţa în multe din satele şi oraşele de pe traseu sau de la destinaţie. În plus, mulţi occidentali sunt nemulţumiţi de faptul că ei vor primi ajutoare sociale de la buget sau vor accepta joburi prost plătite, distorsionând, astfel, piaţa muncii. Pentru a opri sau controla exodul, unele state au construit garduri de sârmă ghimpată la frontiere (în unele cazuri, chiar pe graniţele interne ale spaţiului Schengen).

Cât despre atacurile teroriste (sau doar ameninţarea lor), acestea au dus la sporirea prezenţei forţelor de ordine pe străzile oraşelor, la opriri temporare ale transportului în comun şi ale programului şcolar sau la interzicerea unor spectacole sau competiţii sportive. În plus, a avut loc o întărire a controalelor  la frontierele UE, şi nu doar la cele externe. ”Ca să intru în Ungaria pe la Nădlac la începutul lunii am stat la coadă aproape două ore. Iar şoferii de camioane se plângeau că timpul de aşteptare pentru ei ajunge şi la opt ore”, spune arădeanul Tiberiu Gonţ. Libera circulaţie a persoanelor şi a mărfurilor, unul din principiile fundamentale ale UE, încă există, dar poate fi exercitată doar după verificări amănunţite şi cozi lungi.

Se întoarce Cortina de Fier?

Numitorul comun în toate aceste probleme pare a fi reprezentat de politicieni. O bună parte din europeni par a fi de părere că aceştia au exagerat fie cu acţiunea (stricând echilibrul fragil al unor locuri precum statele din nordul Africii), fie cu inacţiunea (tolerând apariţia Statului Islamic) şi au dus, astfel, la apariţia valului migrator şi la atentate. Mulţi locuitori ai continentului par a cădea de acord, de asemenea, că o altă vină a autorităţilor (în special a celor din ţări precum Franţa, Belgia, Olanda, Marea Britanie sau Germania) o reprezintă toleranţa prea mare pentru grupuri şi culturi care ameninţă să atace Europa din interior. Iar recentul scor-record obţinut de Frontul Național în scrutinul regionale din Franța, dar şi rezultatele alegerilor din ultimii ani în alte state, unde formaţiuni populiste, naționaliste sau anti-UE precum Partidul pentru Libertate din Olanda,  Partidul Libertăţii din Austria, Vlaams Belang în Belgia sau UKIP în Marea Britanie au obţinut între 11% şi 27% din voturi, nu fac decât să demonstreze acest lucru.

Disputele având ca bază atitudinea faţă de multiculturalism şi imigraţie nu au loc, însă, doar pe plan intern. În ultimele luni, s-au conturat la nivelul oficialilor din UE două tabere destul de clare: cea a politicienilor vestici, încă dispuşi, în ciuda semnalelor electorale, să joace cartea toleranţei şi a integrării alogenilor, şi cea a esticilor, mult mai puţin pregătiţi să primească imigranţi din Orientul Mijlociu. Poziţia liderilor din centrul şi estul continentului este întărită şi de atitudinea deseori percepută drept arogantă a occidentalilor. Şi nu doar în cazul refugiaţilor, când unii lideri de la Apus i-au amenințat pur şi simplu pe omologii lor mai îndărătnici din jumătatea de est a Uniunii. Ci şi în situaţii precum cea a Marii Britanii, care se pregăteşte să părăsească UE (conform unui recent sondaj, jumătate din supuşii Reginei Elisabeta sunt de acord cu această mişcare) în cazul în care nu va primi o serie întreagă de drepturi suplimentare (fapt care, spun experţii, ar pune sub semnul întrebării principiile fundamentale ale Uniunii). Sau în cazuri ca cel în care Germania şi Franţa par să fi iertat deja Rusia pentru acţiunile din Ucraina, în ciuda opoziţiei fervente a statelor ex-comuniste.

Europa dezintegrării

Toate aceste ciocniri au dus la readucerea în discuţie, în ultimele luni, a unor teorii mai vechi, gen ”Europa cu două viteze” – un nucleu dur, format (mai mult sau mai puţin) din membrii iniţiali ai Uniunii şi o serie de state (în special mediteraneenii şi esticii, dar poate şi britanicii) gravitând în jurul acestei structuri şi având, de la caz la caz, diferite drepturi şi obligaţii. Suporterii teoriei spun că, în fapt, Europa cu două (sau mai multe viteze) deja există: unele state din UE sunt membre ale Schengen şi ale zonei euro, altele fac parte doar din Schengen, iar altele nu aparţin niciuneia. ”Cred că, la un moment dat, nu va mai fi posibil ca 33-34-35 de state sa aibă aceeași viteza de integrare şi același efort politic în aceeași direcție. Într-o zi, va trebui să reanalizăm arhitectura europeană sensul în care un anumit grup de ţări să adopte toate sistemele politice, împreună, iar altele să se poziționeze pe o orbită diferită faţă de nucleu”, a declarat recent președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker.

”Nimic nu justifică apariţia unei Europe cu două viteze”, spunea în urmă cu un an preşedintele Klaus Iohannis. În acelaşi timp, prin vară, şeful statului le cerea premierului şi guvernatorului BNR un calendar clar de aderare la zona euro, un semn că România îşi dorea mai multă integrare. Însă, în ultimele luni, ţara noastră este departe de a fi foarte vocală în legătură cu problemele din UE. Asta deşi conturarea unei Uniuni diferite ar putea însemna, printre altele, fonduri europene mai puţine pentru România sau înăsprirea condiţiilor de acces pe piaţa occidentală a muncii pentru membrii estici.

Aşii din mânecă

Paradoxal sau nu, într-o eventuală decuplare parţială a vestului mai bogat, dar mai dispus la compromisuri, de estul mai puţin dezvoltat, dar aparent mai dispus să lupte pentru identitatea europeană, România ar putea avea unele atuuri. Dacă va şti să le şi folosească, asta e o altă discuţie. Printre avantajele principale se numără faptul că am ajuns să fim (aproape) independenţi energetic. În 2014, am importat doar 7,5% din consumul intern de gaze naturale, iar în primele zece luni ale anului acesta importurile de gaze au scăzut cu 78% faţă de ianuarie-octombrie 2014. Cu alte cuvinte, cantitatea adusă de peste hotare este de-a dreptul neglijabilă. În plus, în ultimii trei ani pe platoul continental românesc au fost descoperite rezerve de gaze naturale ce ar putea depăşi 140 de miliarde de metri cubi, respectiv ar putea acoperi consumul intern pe următorii 12 ani. Producţia de electricitate este deja excedentară, iar construirea a două noi reactoare la Cernavodă ar creşte şi mai mult disponibilul de energie de pe piaţă. Ne asigurăm din surse interne şi cea mai mare parte a cărbunelui consumat, singurele importuri semnificative rămânând cele de petrol. Însă, având supraproducţia de ţiţei la nivel global, acest aspect nu ar trebui să ne pună nici un fel de probleme.

Cvasi-independenţa energetică ar putea însemna nu numai că ne-am permite să rezistăm unor presiuni externe de genul celor exercitate de Rusia asupra altor state europene, însă ne-ar putea transforma într-o sursă regională de energie. Ceea ce, în cele din urmă, ar putea echivala cu un loc mai important pe tabla geopolitică a Europei de Est. Condiţia principală pentru acest lucru este, însă, creşterea rapidă a capacităţilor de interconectare ale reţelelor de distribuţie de gaze şi electricitate cu cele din vecini, în special cu cele din Moldova şi Ucraina.

Prezenţa militară americană pe teritoriul nostru ar putea fi, de asemenea, un factor de siguranţă pentru un viitor în care s-ar putea ca marile puteri europene să-şi ia mâna de pe jumătatea de est a continentului şi chiar să pactizeze cu ţara care pare a reprezenta cea mai mare ameninţare la adresa securităţii din regiune.

Până de curând considerate a fi nişte nerealizări ale guvernelor post-aderare, neapartenenţa la zona euro şi la spaţiul Schengen s-ar putea dovedi alte avantaje ale României. Existenţa unei monede naţionale le permite guvernanților să dea economiei impulsurile monetare de care este nevoie pentru a o stimula, sau, din contră, a o calma. Cât despre controlul la graniţe, acesta se poate dovedi mană cerească în contextul unei invazii de imigranţi şi a înmulţirii atacurilor teroriste. Nu în ultimul rând, poziţionarea geografică excentrică a României faţă de greii UE s-ar putea transforma, la rândul ei, într-un beneficiu pentru exportatorii locali, care ar putea încerca să acceseze mai mult pieţele extra-UE, mai ales că state mari şi relativ bogate, cum ar fi Turcia sau ţările din Peninsula Arabică, sunt la o aruncătură de băţ.