Impasul în care ne aflăm

Gabriel Liiceanu

Trei idei directoare pentru Romania de azi

1. Reamintirea unei banalități: cine conduce într-o democrație?

Noi pretindem că România, după 1990, este o democrație. Ceea ce-nseamnă că ea trăiește după următorul principiu: cetățenii României își creează singuri condițiile de viață, alegându-și prin vot liber reprezentanții care, prin legi, le vor organiza existența. Așadar: reprezentați – reprezentanți. Aceasta este marea sciziune a societății moderne, formula de funcționare a democrațiilor contemporane: reprezentații pe de o parte (întregul popor, electoratul, societatea civilă) și reprezentanții pe de altă parte (clasa politică aleasă). Care dintre cei doi termeni e mai important?

Gabriel Liiceanu

În democrație, prin decretarea suveranității poporului, locul natural al acțiunii istorice este societatea civilă (Benjamin Constant), alcătuită de majoritatea covârșitoare a unui popor, spre folosul și slujirea căruia funcționează întreaga clasă politică și întregul aparat de stat. Clasa politică trebuie să fie subordonată societății, ea este slujitoarea ei, răspunde în fața ei de felul în care o slujește. De aceea, nimic nu poate fi mai odios pentru noi, cei reprezentați și care au delegat puterea, decât să-și vadă slujitorii îngâmfându-se, emancipându-se, cățărându-se pe funcțiile puterii, furându-ne banii, făcându-și academii, sfidându-ne cu coloane oficiale necuvenite, cu doctorate furate, cu secretare decorate cu Steaua României.

2. Suntem, prin lipsa de educație politică, prizonieri ai clasei politice

Cum arată în clipa de față în România cei doi termeni ai ecuației democrației?

Reprezentații mai întâi, noi adică –Suntem, de 26 de ani încoace, prizonierii clasei politice. Lipsiți în mod sistematic de educația care ar fi urmat să transforme o populație ieșită din comunism într-o masă electorală articulată și matură, cei reprezentați, alegătorii, nu știu ce putere le dă votul, nu știu să se apere de tehnicile de manipulare și corupere prin mită electorală, nu știu să tragă la răspundere, nu știu cum să stăvilească apetitul infinit de înavuțire al celor aleși să-i reprezinte, nu știu să elibereze spațiul puterii aflat sub ocupația unor figuri infracționale. Trăind într-una dintre cele mai sărace țări ale Europei (ceea ce înseamnă: dintre cele mai furate), ei se lasă cumpărați din patru în patru ani, nefiind conștienți că, de fiecare dată, alegând în umbra pomenii electorale, îi aleg pe cei care le vor lua banii ce li se cuveneau și care trebuiau administrați în interesul lor. De aceea, cel mai mare cadou pe care populația României îl face clasei politice este propria ignoranță politică.

Iar reprezentanților, adică clasei politice de la noi, le convine, desigur, un electorat care așteaptă mai curând de la moaște – pe care, de trei-patru ori pe an, călcându-se în picioare, ies să le pupe – rezolvarea problemelor lui. Le convine un sistem de educație deficitar în cel mai înalt grad, așa cum le convine ca noile generații care împlinesc vârsta electorală să ajungă cu mintea goală în fața urnelor de votare. Dacă pentru a conduce o mașină îți trebuie un permis de conducere, cum să nu-ți trebuiască un minim instructaj pentru a ști pe ce lume trăiești și cum să-ți alegi viața și viitorul?

Reprezentanții, clasa politică adică – Cu cât mai ignoranți în materie de cultură politică suntem noi, reprezentații, cu atât clasa politică a devenit mai versată, mai profesionistă și mai abilă în materie de manipulare, de furt organizat și de perpetuare a puterii. Condamnarea cu care s-a ales șeful celui mai mare partid politic în urma atentatului la statutul votantului în 2012 nu-l împiedică să conducă astăzi România din culisele lumii politice, să propună legi periculoase, să țină în șah guverne etc. Revoltele de stradă care au avut loc după tragedia de la Colectiv nu i-au împiedicat pe parlamentari să-și voteze – în timp ce tinerii aceia treceau prin chinurile iadului în paturi de spitale – salarii mărite și pensii speciale sau să facă legi prin care se numără câinii la stână; nu i-au împiedicat pe generali și miniștri să-și facă academii oculte (mă refer la suprarealista Academie Națională de Științe ale Securității – cu membri oculți, cu obiecte de activitate oculte și cu indemnizații pe viață din banii noștri). N-au împiedicat clasa politică să se organizeze pe clanuri și să sfideze în continuare toate semnalele venite din partea unei societăți ajunse la exasperare.

3. Paradoxul în care trăim

În loc să ne vedem de treaba pe care o avem fiecare și să ne bucurăm de libertatea individuală și de roadele guvernării, grija noastră cea mai mare în clipa de față, a celor reprezentați (a societății civile), este cum să ne apărăm, zi de zi și ceas de ceas, de clasa politică de la noi, de cei care s-au ales prin mimarea și blocarea mecanismelor democrației. Desigur, nimic, într-o societate, nu e mai de temut decât anarhia. Dar nici felul în care ne petrecem viața în clipa de față – tot timpul pe baricade – nu este de invidiat. Cum să nu ni se fure voturile, cum să fim lăsați, din diasporă, să ne exercităm dreptul de a alege, cum să ne opunem legilor abuzive și vrăjmașe, cum să scăpăm de politizarea instituțiilor menite să apere statul de drept, cum să ne apărăm de furtul organizat, cum să ne recuperăm tonele de bani furați, cum să controlăm instanțele menite să verifice funcționarea mecanismelor democrației – iată care sunt preocupările noastre constante și angoasele care ne bântuie viețile de cetățeni care nu mai știu cu cine să voteze.

România trăiește de 26 de ani încoace, cu mici excepții, în orizontul votului negativ. Toate victoriile societății civile din această țară au constat în evitarea in extremis a catastrofei politice: Iliescu din nou (în 1996), Vadim Tudor (2000), Năstase (2004), Ponta (2014)… Însă a fi preocupat tot timpul să împiedici muntele să se prăvale peste tine încă nu înseamnă că trăiești. Înseamnă doar că-ți asiguri o jalnică formă de supraviețuire, terorizat la tot pasul de ce-ți pregătește viitorul.



Ce-i de făcut? Două lucruri:


- Primul, urgent dar pe termen lung: punerea pe picioare a unui sistem de educație pentru democrație.

- Al doilea lucru: întreținerea reactivității societății civile. – Refuzul letargiei și al sastiselii e singura soluție în imediat.  Singura armă pașnică, legală și civilă a societății în orice democrație – atunci când cei aleși o trădează în loc s-o slujească – este manifestația de stradă. Doar ieșind în stradă  ajung să ne audă – când nu ne mai aud – cei care, pomenindu-se în șaua puterii, uită că sunt, ca noi toți ceilalți, niște bieți omuleți chemați o vreme la rampă.

Dar știe cineva unde este butonul și cine apasă pe el de câte ori ne vedem obligați să ieșim în stradă?

“Antena 3” şi religia politică a urii

Ioan Stanomir

În orice istorie a orbirii la români,” Antena 3” va deţine unul dintre locurile centrale. Iar în acest canon al urii difuzate mediatic august 2014 este punctul cel mai înalt pe care îl atinge strategia instigării, linşajului şi violenţei.

“Antena 3″ este departe de a fi un accident în evoluţia noastră post- comunistă. Chipurile energumenilor care au defilat în faţa Palatului Cotroceni aveau un aer familiar. In trăsăturile lor se putea vedea o întreagă istorie a frustrării şi resentinentului. 

Patologia lor morală era o patologie a tranziţiei noastre. Memoria mineriadelor şi a marşurilor muncitoreşti a fost retrezită. Ura, dormitândă, fusese scoasă la lumină, din nou.

În vremurile noastre, “Antena 3” exercită, în impunitate şi cu complicitatea CNA, un oficiu de inchiziţie ideologică. Toţi cei i se opun devin inamicii denunţaţi cu mânie. În exploziile retorice, în gesturile celor care îi vrăjesc pe telespectatori în fiecare seară se poate citi moştenirea unui veac XX, moştenirea isteriei şi a propagandei. Rădăcinile cele mai îndepărtate ale acestei mantre culturale sunt cele ceauşiste. 

Dinspre naţionalismul tribal al stalinismului târziu vine această sinteză, monstruoasă, de demagogie patriotardă şi repliere autarhică. Antenismul este , asemeni “ României Mari” numele unei ideologii care îşi are profeţii şi mesajul ei distinct. Televiziunea încetat să mai fie un post de ştiri- ea este, în ochii fidelilor ei, vocea singurei Românii care are dreptul la existenţă.

Mobilizarea care a urmat condamnării lui Dan Voiculescu nu este un accident, ci culminaţia organică a unui proiect intelectual. Şamanii de la Antena 3 aspiră să fie mai mult decât simple prezenţe mediatice. Ei se visează preoţii unei religii politice, iar fanatismul este consecinţa naturală a misionarismului lor. 


August 2014 este un moment al clarificărilor. Ostilitatea faţă de pluralism şi faţă de domnia legii este vizibilă. A ignora ascensiunea acestui curent al resentimentului şi violenţei poate fi un gest suicidar. Democraţiile pot fi ucise. Iar masele fanatizate sunt falanga responsabilă pentru acest asalt final.

Cea mai dureroasa infrangere a lui Traian Basescu

Radu F. Alexandru

Marți 19 august 2014 va avea loc ședința Colegiului Național al partidului ”Mișcarea Populară”. Două puncte vor fi sigur pe ordinea de zi: 1. Revocarea dlui. Cristian Diaconescu din calitatea de prezidențiabil al PMP; 2. Alegerea dnei. Elena Udrea ca prezidențiabil al PMP. Anunțul a fost făcut de dna. Ruxandra Dragomir, președinta Organizației de femei, purtătoarea de cuvânt și persoana cea mai apropiată în partid a dnei. Udrea. Care vor fi rezultatele voturilor la cele două propuneri ce urmează a fi înaintate Colegiului nu mai presupune niciun suspans: au fost devoalate de dna. Dragomir, care a pronunțat un verdict implacabil la adresa lui Cristian Diaconescu: ”Oamenii nu îl văd foarte popular – probabil ca seriozitatea și faptul că a făcut parte din alte partide politice. Oamenii vor ceva nou, ceva care să se identifice cu viziunea lui Traian Băsescu și care nu l-a trădat pe Traian Băsescu“; aceeași voce autorizată a apreciat că: ”Elena Udrea ar fi mai potrivită pentru a fi candidatul PMP, pentru că se bucură de o mai mare notorietate, iar România e pregătită să voteze o femeie“.

Să încercăm să pătrundem în logica care a condus-o pe dna. Udrea la decizia pe care a luat-o. Aprecierea strivitoare a dlui. Diaconescu vine la doar 2 luni de la data Congresului (iunie, 2014!) în care a fost aleasă conducerea partidului și în finalul căruia președinta partidului, dna. Elena Udrea, a anunțat numele celui care va candida la prezidențialele din noiembrie: Cristian Diaconescu. Sala a primit cu aplauzele cuvenite decizia luată undeva ”sus”, dna. Udrea dând asigurările așteptate că președintele Băsescu cunoaște și susține nominalizarea făcută. Nimic din acuzele grave care i se aduc astăzi dlui. Diaconescu nu lipsea din cv-ul acestuia și nu era cunoscut de o lume întreagă. Ca să vorbești astăzi de cel care ”nu s-a identificat cu viziunea lui Traian Băsescu” și de ”trădarea lui Traian Băsescu” când vorbești de fostul șef al Cancelariei prezidențiale, omul pe care președintele Băsescu l-a apreciat la superlativ și pe lista căruia a semnat ca primul susținător este o acuză de o gravitate maximă care nu numai că îl pune pe dl. Diaconescu într-o postură extrem de ingrată, dar reclamă imediate clarificări din partea președintelui țării. De data asta nu mai ascultăm șuvoiul de aberații pe care le auzim de ani de zile din gura unor notorii anti-băsiști – suntem acum în fața unei acuzații rostită răspicat în numele dnei. Elena Udrea, cea care de 10 ani a fost percepută ca fiind cea mai apropiată colaboratoare a președintelui Băsescu și, de regulă, purtătoarea lui de cuvânt pe toate subiectele menite să declanșeze mari scandaluri.

O a doua chestiune a cărei logică mi se pare de nepătruns ține de credința dnei. Elena Udrea că românii o iubesc și sunt gata să o aleagă președintele României. Toate sondajele de opinii, indiferent de cine le-a făcut, dau cifre care, în mod normal, ar fi trebuit să o facă pe dna. Udrea să se întrebe dacă prezența ei în viața politică mai are vreun sens. Dacă se poate imagina o zi, într-un viitor pe care să-l mai prindă, în care oamenii să basculeze de la opinia pe care o au astăzi despre ea exact la polul opus. După ultimul sondaj Omnibus, la capitolul încredere, dna. Elena Udrea are următorul scor: Mare, foarte mare: – 9%; Proastă, foarte proastă: – 86 %; Nu știu, nu cunosc: – 5%! E posibil ca un om cu o minimă responsabilitate și cu un elementar respect față de propria-i persoană să riște afirmații ca acelea făcute în numele dnei. Udrea fără să se gândească la ridicolul de care se acoperă și la hohotele de râs pe care le provoacă? Nu, nu e posibil! Dar asta, repet și subliniez, în situația în care vorbim despre cineva pentru care noțiunile respect de sine și responsabilitate au un sens. Nu e cazul dnei. Elena Udrea. Ce a dovedit, în schimb, constant de-a lungul timpului este capacitatea de-a urmări cu ferocitate scopurile, întotdeauna personale! pe care și le propune, foamea insațiabilă de mărire, de parvenire…

Se pot scrie tomuri despre personajul Elena Udrea. Mai interesant și, cu siguranță, mai grav este efectul Elena Udrea. Prin răul pe care l-a produs. Prin răul pe care este oricând gata să-l producă. Într-un interviu dat cu ceva vreme în urmă, președintele Traian Băsescu răspundea unei întrebări mai abrupte: ”Elena Udrea nu mi-a influențat niciodată viața sau deciziile”. Nu era răspunsul corect. Multe din deciziile politice ale președintelui Băsescu au fost luate sub influența dnei. Elena Udrea. Celebrul: ”Adio, PDL!” nu era decât reacția impusă președintelui de cea care nu s-a putut împăca pentru nimic în lume cu rezultatul votului într-un Congres care trebuia să-i pună PDL pe tavă. Cazul e de notorietate și exemplele pot continua. În toată această relație, Traian Băsescu a crezut în permanență că are alături omul, coechipierul care nu-l va trăda niciodată. Într-o lume politică, în general, și în lumea politică românească în special, unde trădarea este prima lecție care ți se dă, sentimentul că ai lângă tine un om al tău te poate conduce la concesii, la compromisuri de nefăcut, pe care cei slabi le fac. Traian Băsescu a făcut asemenea compromisuri. Cu convingerea că plătește prețul pentru un lucru extrem de scump: fidelitatea. Nu e o scuză. E o eroare pe care trebuie să și-o asume.

Batjocura cu care a fost tratat Cristian Diaconescu, candidatul președintelui și al partidului acestuia, cum a crezut până acum Traian Băsescu, și intrarea Elenei Udrea în cursa prezidențială pot fi cuprinse în două cuvinte: ”Adio, Traian!”. Este cea mai dureroasă înfrângere pe care o suferă Traian Băsescu.


Lunile următoare vor dovedi, azi încă incredibil, că viitorul politic i se pare dnei. Elena Udrea mult mai seducător alături de Victor Ponta și pare să îi promite satisfacții pe care un președinte aflat la finalul carierei politice nu are cum să i le mai ofere.

Partidul Poporului Dan Voiculescu și apocalipsa

Vlad Zografi 

Se spune că, în Coreea de Nord, televiziunea (singura, normal!) și-ar fi informat publicul că finala campionatului mondial de fotbal urma să se joace între nord-coreeni și portughezi. Nu știu ce rezultat al finalei vor fi anunțat jurnaliștii din Phenian, și nici măcar dacă povestea e adevărată – dar, din câte am aflat că se întâmplă acolo, e plauzibilă. Propaganda a creat o vastă ficțiune a cărei veridicitate nord-coreenii n-o pot testa, din pricina absenței informațiilor. Născut fiind în Coreea de Nord, trăind complet rupt de lume, nu-mi dau seama cum ai putea deduce ce se întâmplă cu adevărat. Probabil că, punând cap la cap frânturi din experiența proprie și a celor foarte apropiați, ai putea observa că ceva scârțâie în ficțiunea care ți se servește zi de zi drept realitate. Dincolo de asemenea incongruențe, pentru acceptarea cărora îți trebuie o doza bună de nonconformism, nord-coreenii se află în beznă. Adevărul pentru nord-coreeni va fi însemnând ficțiunea propagandei, condimentată, în cel mai fericit caz, cu câteva semne de întrebare. Iar lucrul ăsta devine cu putință odată ce trăiesc într-un stat totalitar perfect izolat de restul lumii.

România nu e nici stat totalitar, nici izolată nu e, și totuși se dezvoltă la noi o ficțiune comparabilă cu cea a propagandei nord-coreene. Ce-i drept, forța cu care poate fi impusă e mai plăpândă, dar mijloacele mistico-literare folosite sunt mult mai spectaculoase. A boteza Dosarul ICA „Dosarul Telepatia”, pe baza unui raționament strident de vicios, e, de fapt, totuna cu a spune că finala campionatului mondial s-a jucat între Coreea de Nord și Portugalia. Factual, e o enormitate. Și cam toate informațiile și dezvăluirile pe care le difuzează Antena 3 sunt enormități – sau, în cel mai bun caz, realități grosolan trunchiate. Ele sunt destinate unui public fidel, credincioșilor unui cult despre care am vorbit cu alt prilej. Inutil să aduc în discuție moralitatea slujitorilor cultului sau perspicitatea fidelilor. Onestitatea și logica simplă n-au ce căuta acolo. Altceva însă mi se pare interesant: în urma întemnițării domnului Voiculescu a avut loc o transformare profundă a cultului propagat de Antena 3.

Dacă până acum accentul cădea pe contrastul dintre caracterul diafan-angelic al preoților anteniști, care nu pot rosti decât adevărul, și satanismul lui Băsescu, domnul Voiculescu fiind un fel de Deus otiosus, iată că, odată cu deicidul săvârșit de Satana prin mijlocirea justiției, avem un sacrificat, un martir de rang înalt. Gândul mă duce la zeul Osiris, cel ucis de Seth, misiunea lui Isis de a aduna rămășițele zeului și a-l readuce la viață căzând pe umerii Antenei 3. Că e vorba de un dosar de corupție, că mai sunt la mijloc șantaje și alte matrapazlâcuri – n-are a face. Mistica Antenei 3 nu se încurcă în fleacuri.

Există totuși o problemă: deificarea domnului Voiculescu. Cultul a reușit de minune să-l demonizeze pe Băsescu – vezi mitingurile dogariene, referendumul, alegerile. Mult, mult mai complicată e însă operațiunea de deificare a patronului. Fiindcă, din nenorocire, aparențele domnului Voiculescu (de esențe nu poate fi vorba) îi sunt potrivnice. Mă uitam pe site-ul Antenei 3, acolo unde fotografiile cu Băsescu prezintă în cel mai fericit caz un fel de Dracula, și-mi dădeam seama că nici o artă de fotograf sau de photoshopist nu poate face din domnul Voiculescu un ins simpatic. Expresia domniei sale e intratabilă, în ciuda eforturilor care bănuiesc că au fost depuse întru umanizare. Și dacă umanizare nu e, de unde deificare? Conclavul Antenei 3 și-ar dori fără îndoială un război religios, dar nu prea ai ce zeu să pui pe steag. Și nu prea există Partidul Poporului Dan Voiculescu care să iasă la luptă. Asta e marea durere. Cu Mircea Diaconu a mers, doar a jucat în Filantropica. A mers oarecum și cu Dan Diaconescu, mă rog, în altă parte, în altă regie, în alt joc mistic. Dar cu Dan Voiculescu…

Cum să creăm totuși un PPDV? – se vor fi întrebat preoții și preotesele. Și răspunsul a venit, nesperat, chiar de la tribunal: deicidul trebuie transformat în apocalipsă.  N-are a face că în dosarul ICA erau aranjamente dubioase cu terenuri și clădiri, că la mijloc e vorba pur și simplu de o chirie – fleacuri, nu stă fidelul să judece. Dacă zeul nu e destul de atrăgător, lumea pe care el a creat-o trebuie să fie, doar credincioșii îi aduc drept ofrandă torturi și altele, și altele. Iar atunci PPDV-ul își îngroașă rândurile sub amenințarea apocalipsei – dispariția Antenei 3 –, la care fidelii, bine frăgeziți cu telenovele, firi sensibile, nu pot să nu reacționeze. Pentru orice observator cât de cât atent, ăsta e scenariul. Apocalipsă, nu deicid. În fine, și ceva deicid, acolo, pentru ultrahabotnici, dar mai presus de toate apocalipsă. Fiindcă, dacă pui accentul pe deicid, riști să-ți compromiți frumusețe de apocalipsă.

Lucru pe care îl știe și domnul Victor Ponta. Nu despre deicid a vorbit (nu dă bine în afară, poate nici înăuntru), ci doar despre apocalipsă. Oricum, între primul ministru și Antena 3 există o afinitate profundă. Domnul Ponta este printre foarte puținii oameni pe care îi știu în stare să afirme cu toată convingerea că finala campionatului mondial de fotbal s-a jucat între Coreea de Nord și Portugalia. Ar spune-o fără să clipească. Drept care cred că va produce o revoluție religioasă în cultul Antenei 3 – politeism! În fine, biteism, dacă-mi permiteți barbaria, fiindcă nu de maniheism e vorba aici, rolul de Satană a fost de mult distribuit. Domnul Ponta ar deveni un fel de Amon Ra, să zicem, dacă tot ne ținem de egiptenării.


Cum vor conviețui cei doi zei în panteon? Se va estompa Osiris, care oricum e la distanță și ascuns? Poate, dar Isis va trebui să-i amintească, măcar o vreme, lui Amon Ra ce misiune are. Chipul lui Amon Ra e falnic (mai ales pentru anumite regiuni și anumite categorii sociale), poți să-l lipești pe steagul de luptă. Și poate că Isis-Antena 3 știe că Osiris nu va fi înviat de zeul-soare, dar nu-i pasă. Parcă tot monoteismul e mai bun. Domnul Voiculescu va rămâne un martir în ceață. Iar domnul Ponta va primi cadou o trupă de fideli cărora le va putea povesti în detaliu finala campionatului mondial dintre Coreea de Nord și Portugalia.