Impasul în care ne aflăm

Gabriel Liiceanu

Trei idei directoare pentru Romania de azi

1. Reamintirea unei banalități: cine conduce într-o democrație?

Noi pretindem că România, după 1990, este o democrație. Ceea ce-nseamnă că ea trăiește după următorul principiu: cetățenii României își creează singuri condițiile de viață, alegându-și prin vot liber reprezentanții care, prin legi, le vor organiza existența. Așadar: reprezentați – reprezentanți. Aceasta este marea sciziune a societății moderne, formula de funcționare a democrațiilor contemporane: reprezentații pe de o parte (întregul popor, electoratul, societatea civilă) și reprezentanții pe de altă parte (clasa politică aleasă). Care dintre cei doi termeni e mai important?

Gabriel Liiceanu

În democrație, prin decretarea suveranității poporului, locul natural al acțiunii istorice este societatea civilă (Benjamin Constant), alcătuită de majoritatea covârșitoare a unui popor, spre folosul și slujirea căruia funcționează întreaga clasă politică și întregul aparat de stat. Clasa politică trebuie să fie subordonată societății, ea este slujitoarea ei, răspunde în fața ei de felul în care o slujește. De aceea, nimic nu poate fi mai odios pentru noi, cei reprezentați și care au delegat puterea, decât să-și vadă slujitorii îngâmfându-se, emancipându-se, cățărându-se pe funcțiile puterii, furându-ne banii, făcându-și academii, sfidându-ne cu coloane oficiale necuvenite, cu doctorate furate, cu secretare decorate cu Steaua României.

2. Suntem, prin lipsa de educație politică, prizonieri ai clasei politice

Cum arată în clipa de față în România cei doi termeni ai ecuației democrației?

Reprezentații mai întâi, noi adică –Suntem, de 26 de ani încoace, prizonierii clasei politice. Lipsiți în mod sistematic de educația care ar fi urmat să transforme o populație ieșită din comunism într-o masă electorală articulată și matură, cei reprezentați, alegătorii, nu știu ce putere le dă votul, nu știu să se apere de tehnicile de manipulare și corupere prin mită electorală, nu știu să tragă la răspundere, nu știu cum să stăvilească apetitul infinit de înavuțire al celor aleși să-i reprezinte, nu știu să elibereze spațiul puterii aflat sub ocupația unor figuri infracționale. Trăind într-una dintre cele mai sărace țări ale Europei (ceea ce înseamnă: dintre cele mai furate), ei se lasă cumpărați din patru în patru ani, nefiind conștienți că, de fiecare dată, alegând în umbra pomenii electorale, îi aleg pe cei care le vor lua banii ce li se cuveneau și care trebuiau administrați în interesul lor. De aceea, cel mai mare cadou pe care populația României îl face clasei politice este propria ignoranță politică.

Iar reprezentanților, adică clasei politice de la noi, le convine, desigur, un electorat care așteaptă mai curând de la moaște – pe care, de trei-patru ori pe an, călcându-se în picioare, ies să le pupe – rezolvarea problemelor lui. Le convine un sistem de educație deficitar în cel mai înalt grad, așa cum le convine ca noile generații care împlinesc vârsta electorală să ajungă cu mintea goală în fața urnelor de votare. Dacă pentru a conduce o mașină îți trebuie un permis de conducere, cum să nu-ți trebuiască un minim instructaj pentru a ști pe ce lume trăiești și cum să-ți alegi viața și viitorul?

Reprezentanții, clasa politică adică – Cu cât mai ignoranți în materie de cultură politică suntem noi, reprezentații, cu atât clasa politică a devenit mai versată, mai profesionistă și mai abilă în materie de manipulare, de furt organizat și de perpetuare a puterii. Condamnarea cu care s-a ales șeful celui mai mare partid politic în urma atentatului la statutul votantului în 2012 nu-l împiedică să conducă astăzi România din culisele lumii politice, să propună legi periculoase, să țină în șah guverne etc. Revoltele de stradă care au avut loc după tragedia de la Colectiv nu i-au împiedicat pe parlamentari să-și voteze – în timp ce tinerii aceia treceau prin chinurile iadului în paturi de spitale – salarii mărite și pensii speciale sau să facă legi prin care se numără câinii la stână; nu i-au împiedicat pe generali și miniștri să-și facă academii oculte (mă refer la suprarealista Academie Națională de Științe ale Securității – cu membri oculți, cu obiecte de activitate oculte și cu indemnizații pe viață din banii noștri). N-au împiedicat clasa politică să se organizeze pe clanuri și să sfideze în continuare toate semnalele venite din partea unei societăți ajunse la exasperare.

3. Paradoxul în care trăim

În loc să ne vedem de treaba pe care o avem fiecare și să ne bucurăm de libertatea individuală și de roadele guvernării, grija noastră cea mai mare în clipa de față, a celor reprezentați (a societății civile), este cum să ne apărăm, zi de zi și ceas de ceas, de clasa politică de la noi, de cei care s-au ales prin mimarea și blocarea mecanismelor democrației. Desigur, nimic, într-o societate, nu e mai de temut decât anarhia. Dar nici felul în care ne petrecem viața în clipa de față – tot timpul pe baricade – nu este de invidiat. Cum să nu ni se fure voturile, cum să fim lăsați, din diasporă, să ne exercităm dreptul de a alege, cum să ne opunem legilor abuzive și vrăjmașe, cum să scăpăm de politizarea instituțiilor menite să apere statul de drept, cum să ne apărăm de furtul organizat, cum să ne recuperăm tonele de bani furați, cum să controlăm instanțele menite să verifice funcționarea mecanismelor democrației – iată care sunt preocupările noastre constante și angoasele care ne bântuie viețile de cetățeni care nu mai știu cu cine să voteze.

România trăiește de 26 de ani încoace, cu mici excepții, în orizontul votului negativ. Toate victoriile societății civile din această țară au constat în evitarea in extremis a catastrofei politice: Iliescu din nou (în 1996), Vadim Tudor (2000), Năstase (2004), Ponta (2014)… Însă a fi preocupat tot timpul să împiedici muntele să se prăvale peste tine încă nu înseamnă că trăiești. Înseamnă doar că-ți asiguri o jalnică formă de supraviețuire, terorizat la tot pasul de ce-ți pregătește viitorul.



Ce-i de făcut? Două lucruri:


- Primul, urgent dar pe termen lung: punerea pe picioare a unui sistem de educație pentru democrație.

- Al doilea lucru: întreținerea reactivității societății civile. – Refuzul letargiei și al sastiselii e singura soluție în imediat.  Singura armă pașnică, legală și civilă a societății în orice democrație – atunci când cei aleși o trădează în loc s-o slujească – este manifestația de stradă. Doar ieșind în stradă  ajung să ne audă – când nu ne mai aud – cei care, pomenindu-se în șaua puterii, uită că sunt, ca noi toți ceilalți, niște bieți omuleți chemați o vreme la rampă.

Dar știe cineva unde este butonul și cine apasă pe el de câte ori ne vedem obligați să ieșim în stradă?

”Noi nu v-am forţat să veniţi! Aţi venit de bună voie..."

PAUL DUMITRESCU

Fostul președinte Traian Băsescu a postat recent pe Facebook, un mesaj în care prezintă fragmente dintr-un discurs al fostului premier australian Julia Gillard, despre imigranți.

Liderul Mișcării Populare susține că Gillard are dreptate atunci când afirmă că imigranții trebuie să se adapteze și că națiunea care îi primește nu trebuie să-și facă griji dacă nu cumva îi ofensează pe cei nou-veniți. Fostul prim-ministru a afirmat că imigranții care vor să facă parte din societatea australiană trebuie să învețe limba vorbită aici. De asemenea, aceasta precizează că imigranții ar trebui să respecte convingerile pe care le au oamenii din societatea în care aceștia ajung.

”ARE DREPTATE!!!

Julia Gillard este fost Prim-ministru al Australiei.

Julia Gillard

Citez din discursul Doamnei Gillard: IMIGRANȚII TREBUIE SĂ SE ADAPTEZE. Este o problemă de tip „TAKE IT OR LEAVE IT”. Am obosit ca această naţiune să îşi facă atâtea griji dacă nu cumva ofensează unele persoane venite aici recent sau cultura lor...

Cultura noastră s-a dezvoltat timp de peste două secole, după atâtea zbateri, încercări şi victorii ale milioanelor de bărbaţi şi femei care au căutat libertatea. Vorbim engleza, nu spaniola, libaneza, araba, chineza, japoneza, rusa sau altă limbă. Deci, dacă doriţi să faceţi parte din societatea noastră, ÎNVĂŢAŢI LIMBA NOASTRĂ !!

Cei mai mulţi australieni cred în Dumnezeu. Nu este vorba despre «dreapta creştină» sau «presiuni politice», este o realitate faptul că această naţiune a fost fondată de bărbaţi creştini şi femei cu principii creştine. Este, cu siguranţă, adecvat de a afişa această realitate pe pereţii şcolilor noastre! Dumnezeu vă deranjează? Dacă DA, vă sugerez să luaţi în considerare o altă parte a lumii pentru a trăi acolo, pentru că Dumnezeu este parte a culturii noastre.

Acceptăm convingerile voastre, fără întrebări. Tot ce vă cerem este să respectaţi convingerile noastre, să trăiţi în pace şi în armonie cu noi.

Aceasta este ţara noastră, pământul nostru şi stilul nostru de viaţă, de care vă oferim posibilitatea de a vă bucura. Dar, din momentul în care începeţi să vă plângeţi, să gemeţi şi să bombăniţi despre steagul nostru, angajamentul nostru, convingerile noastre creştine sau stilul nostru de viaţă, vă încurajez să profitaţi de o altă mare libertate australiană: «DREPTUL DE A PLECA» . Dacă nu sunteţi fericiţi aici, ei bine, plecaţi! Noi nu v-am forţat să veniţi! Aţi venit de bună voie, atunci acceptaţi ţara care v-a acceptat aşa cum sunteţi!


PS – Sunt convins că aceasta este abordarea corectă pentru România, dar şi pentru UE”, a notat fostul președinte.

Musulmanii despre islam și democrație

ALINA ISAC ALAK

Eternele interogații filosofice au intrat recent în competiție cu o întrebare foarte înrădăcinată în concret, care ne bântuie însă cu aceeași aviditate și patos: „Este islamul compatibil cu democrația?”. Presupun că s-a convenit asupra naturii strict funcționale, cu valoare euristică, a acestor concepte ‒ „islam” și „democrație”. Nu există un sistem islamic monolitic, încremenit în timp, cunoscut exclusiv prin raportare la texte, deși a existat o perioadă când orientaliștii, seduși de încadrarea dihotomică a alterității pe o axă de opoziție Sine – Celălalt / aici islamul esențializat, au redus întotdeauna islamul la o viziune religioasă stereotipă, eludând ceilalți factori economici, culturali, politici, sociali care i-au modelat manifestările istorice concrete. Pe de altă parte, nici unii musulmani nu au procedat diferit, receptând Occidentul, democrația, valorile liberale printr-o grilă îngustă de stereotipuri în care toate realitățile sociale negative sau controversate, divers determinate, erau atribuite doar sistemului politic specific acestui spațiu; consecința ‒ declamarea emfatică a opoziției ireconciliabile a islamului cu democrația.


Democrația este un proces, nu o structură statică, iar premisele care o întemeiază, în variatele sale forme, transformă într-un oximoron politic orice tentativă de impunere a sa cu forța. Așadar cea mai viabilă și durabilă soluție de democratizare a societăților cu populație musulmană trebuie să vină din interior, prin reformă aplicată nu atât islamului, care nu există ca entitate separată de indivizii umani care îl înțeleg, ci interpretărilor islamice dominante. Este o astfel de reformă internă posibilă? Da, ea deja există și, în plus, există multiplu, cunoscând diverse forme, unele eșuate, altele în plină dezvoltare, toate validate din interiorul tradiției islamice. Adevărat, wahhabismul secolului al XVIII-lea a periclitat semnificativ credibilitatea reformei islamice; la fel, neofundamentalismele secolului trecut tot în numele reformei s-au dezvoltat. Totuși, paradoxal, aceste manifestări reformiste problematice au permis emergența altor demersuri reformatoare, complet diferite ‒ cele islamice liberale și progresiste ‒, oferindu-le intelectualilor implicați în acest tip de interpretări legitimitatea de care aveau nevoie. Neofundamentaliștii au demistificat sanctitatea interpretărilor șarī‘ah-ei, au accesibilizat și supus analizei publice cărțile clasice de fiqh, creând un precedent metodologic valoros, reiterat de către musulmanii liberali și progresiști care, în schimb, nu s-au limitat doar la reinterpretari novatoare, ci au extins analiza critică și asupra supozițiilor fundamentale ale sistemelor de jurisprudență islamice tradiționale.


Putem înțelege astfel și din cadrul acestei paradigme de ce islamismul neotradiționalist al Fraților Musulmani a eșuat lamentabil, dincolo de explicațiile economice și sociale. Deși au simulat negocierea anumitor principii democratice, reforma islamică propusă a fost una de suprafață, care a prezervat intangibilitatea premiselor culturale, sociale medievale care infuzau sistemul de bază. Un exemplu elocvent: reacțiile oficiale ale Fraților Musulmani din Egipt, în martie 2013, față de propunerea CEDAW. Discursul care a urmat justificării respingerii aderării la principiile egalitariene de gen promovate de respectiva convenție a reiterat o percepție stereotipă asupra feminismului căruia îi erau atașate toate acele aspecte negative și condamnabile din societatea occidentală, indiferent de cauzele și sursa lor. Drepturile „înșelătoare” și „distructive” asigurate de CEDAW au fost receptate ca o amenințare la adresa instituției familiei, a comunității islamice și echivalate cu o întoarcere la perioada ignoranței, o violare a șariah-ei.


În Coran nu se precizează nimic despre formele de guvernare și nu se fac referiri la instituții, însă textual pot fi identificate ușor o serie de principii specifice sistemului democratic precum dreptatea, consultarea în stabilirea deciziilor, egalitatea, libertatea, solidaritatea, transparența. Profetul Muhammad a stabilit un tip de contract social, nereligios, cu nemusulmanii. Apologia primilor musulmani a vizat crearea unei societăți drepte, nu a unui califat, accidentul istoric. Statul în islam, sublinia Muhammad Iqbal, este o teocrație nu în sensul de a fi condus de un reprezentant infailibil și inerent despotic al lui Dumnezeu pe pământ, ci în măsura în care se manifestă străduința de a transpune principiile etice islamice în cadrul organizării umane. Iar aceste principii se regăsesc și sunt implementate în maniera cea mai apropiată îndrumărilor coranice, așa cum, aparent paradoxal, a arătat și un studiu recent , nu în vreo țară cu populație musulmană, ci în Occident. Mai precis, valorile coranice sunt materializate cel mai fidel în Irlanda, apoi în Danemarca și Luxemburg. Prima țară cu populație musulmană menționată în cadrul acestei ierarhii este Malaezia, pe locul 33. 


Așadar: „Este islamul compatibil cu democrația?”. Depinde. Depinde de cine definește „islamul”. Dacă unii musulmani înțeleg prin islam cantonarea la o serie de forme concretizate în practici, instituții, idei funcționale în Arabia secolului al VII-lea, nu, este imposibil. Opțiunea wahhabito-salafită în forma sa cea mai extremistă, care sfidează până și cele mai atroce interpretări tradiționaliste posibile, este astăzi pusă în practică de către așa-zisul Stat Islamic, antiteza pură a oricărei societăți bazate pe libertate și recunoaștere a drepturilor semenilor de lângă tine. Islamismul moderat supraviețuiește spasmodic și schizoid, prins între duplicitatea discursului de interior și al celui destinat audienței din exterior; negociază forțat și parțial, limita supremă fiind problematica de gen, așa cum am văzut în cazul Fraților Musulmani, însă presupozițiile care informează sistemul juridic și politic au rămas neadaptate realităților secolului XXI.



Alți musulmani operează cu distincția dintre ceea ce este în revelație imuabil și transistoric și ceea ce este dependent de evoluția temporală și circumstanțe, construind astfel modernități alternative. Formularea în idiom islamic a unor diverse forme de participare democratică este deja aprofundată în interpretările islamice liberale și progresiste. Principiile și recomandările coranice pot fi absolute, eterne, dar implementarea lor concretă adoptă forme variate în funcție de contextele cărora li se aplică, modelele istorice din vremea Profetului neputând fi înghețate și reproduse etern. Califatul este un ideal uman artificial și iluzoriu, societatea dreaptă ‒ un deziderat coranic. Democrația este un fenomen al modernității și evoluează; nu poate fi decelată instituțional din textele vreunei religii, nici ale islamului, și nici nu este necesară o fundamentare islamică din această perspectivă, câtă vreme tăcerea coranică ne sugerează că alegerea instituțiilor nu este o decizie divină, ci o problemă lăsată la latitudinea oamenilor, iar setul de valori coranice comune justifică suficient de întemeiat acomodarea musulmanilor la sistemul democratic.

Eroii de lângă noi

Laura Stefan

În 2005, când lupta împotriva corupției a început cu adevărat în România, puțini au fost cei care au crezut în victorie. Vasta majoritate a românilor au preferat să rămână în cercul călduț al celor fără iluzii care nu riscă dezamăgiri, al celor care știau că nu se poate pentru că nimeni nicăieri nu reușise, al celor care ne spuneau să nu ne irosim viața pentru că e în zadar. O mână de oameni a îndrăznit, iar victoria e a acelora care cutează. România a ex­perimentat cea mai amplă și mai de succes campanie anticorupție la nivel european. DNA-ul condus de Daniel Morar a construit cu inteligență, curaj și răbdare dosare complexe despre tenebrele României post-decembriste: dosare economice grele, construite pe analize financiare, dosare privind mari tunuri imobiliare, precum și dosare de corupție clasică instrumentate împotriva mai-marilor zilei – miniștri, parlamentari, primari, magistrați. Nu s-au grăbit, deși presiunea publică și cea internațională pentru obținerea rapidă de rezultate concrete era uriașă.

Dosarele au fost apoi trimise în judecată, unde a început lupta de uzură între apărare și acuzare. Au fost folosite toate portițele legale pentru a amâna la nesfârșit soluțiile definitive, iar, în paralel, aparatul de propagandă media controlat sau cumpărat de inculpați construia mitul invincibilității acestora și pe cel al inutilității speranței. Frustrarea socială creștea cu fiecare nou termen, oamenii obișnuiți își vedeau confirmată convingerea că nimeni, niciodată, nu va plăti în România pentru hoție. Judecătorii au avut înțelepciunea să nu abdice de la regulile statului de drept și au înțeles că însănătoșirea unei societăți vine doar din aplicarea egală a acelorași reguli tuturor, indiferent dacă inculpații generau simpatie sau antipatie oamenilor obișnuiți. Au înțeles că regulile sunt aici ca să ne apere pe noi toți de abuzurile potențiale ale statului și că nicio circumstanță nu poate legitima suspendarea lor. Că toți inculpații au dreptul să uzeze de toate căile de apărare prevăzute de legile în vigoare și că o justiție sumară e inadmisibilă. Că procedurile judiciare durează, dar, până la urmă, justiția face dreptate, așa cum spune adesea președinta ÎCCJ, Livia Stanciu.

Condamnarea lui Dan Voiculescu la 10 ani de închisoare și confiscarea bunurilor acestuia este al doilea mare cutremur din lumea românească. Cel care dicta până mai ieri prin viu grai sau prin intermediul trustului de presă pe care îl controlează direcțiile politice în România se vede azi în postura unui hoț obișnuit, condamnat la închisoare pentru un tun imobiliar care a generat un prejudiciu de 60 de milioane de euro. Procurorul Emilian Eva, care a instrumentat acest dosar, a îndrăznit să creadă. Procurorul Doru Țuluș, cel care a confirmat actele din dosar, asemenea. În sală, acuzarea a fost reprezentată de procuroarea Elena Matieșescu. Alături de șeful DNA, Daniel Morar, și-au primit porția de celebritate negativă seri la rând la Antena 3. A venit apoi rândul judecătorilor la care a ajuns acest dosar – și au fost mulți, pentru că Dan Voiculescu a reușit să își mute dosarul de la o instanță la alta, prin demisii repetate din parlament. În primă instanță, Dan Voiculescu a fost condamnat de judecătoarea Grațiela Constantin, iar în apel de către judecătorii Camelia Bogdan și Alexandru Mihalcea.

Tertipul fugii din parlament nu a fost folosit doar de Dan Voiculescu, ci și de alți foști parlamentari, care au sperat că, dacă dosarele lor nu vor mai fi judecate de ÎCCJ, atunci vor scăpa de condamnări, pentru că judecătorii de la instanțele inferioare nu vor îndrăzni să-i condamne, vor ceda încercărilor de influențare sau pur și simplu nu vor rezista presiunii mediatice. A fost un nou test pentru justiția română, un test trecut de majoritatea judecătorilor, un test picat de unii dintre ei. Printre cei care au picat acest test se numără și judecătorul Mustață, care ar fi trebuit să judece dosarul ICA și pe care DNA l-a pus sub acuzare pentru fapte de corupție legate de dosarele pe care le avea de soluționat. Dan Voiculescu a organizat o conferință de presă imediat după arestarea judecătorului Mustață pentru a-l apăra de acuzațiile DNA, deși susținea că nu îl cunoaște. Bizar comportament pentru un personaj atât de calculat cum este Dan Voiculescu – această bizarerie are probabil o explicație simplă: frica. Frica de o potențială condamnare pronunțată de un viitor complet de judecată din care judecătorul Mustață nu mai face parte. Și iată că frica a fost justificată: noul complet a purces rapid la judecată, judecătorii au dovedit adesea că știu dosarul mai bine decât avocații, iar apărarea nu a reușit să convingă. Pe lângă pedepsele privative de libertate, instanța a dispus și confiscarea unor sume uriașe de la inculpați, a pus sechestre pe bunuri imobile, pentru a asigura recuperarea pagubei de 60 de milioane de euro.

Povestea însă nu se termină aici. După decizia de confiscare dispusă de instanță, ANAF trebuie să treacă la executare – adică să aducă banii efectiv la bugetul de stat. Știm de la procurorul șef DNA, Codruța Kövesi, că asta e veriga slabă și că, cel puțin în ceea ce privește dosarele DNA, ANAF nu aduce la buget mai mult de 5% din sumele vizate de hotărârile judecătorești. Asta înseamnă, de fapt, subminarea muncii unui întreg sistem de justiție penală de către Executiv.


După ce va trece valul de emoție generat de condamnarea lui Voiculescu, va trebui să răspundem la întrebarea: ce-i de făcut mai departe? Ne pasă suficient de anticorupție? Înțelegem că asta-i și lupta noastră, nu doar a procurorilor și judecătorilor corecți din sistem? Ne construim o țară ca afară, bazată pe muncă, cinste și speranță, sau îi lăsăm pe alții să clădească o Românie gri?

Partidul Poporului Dan Voiculescu și apocalipsa

Vlad Zografi 

Se spune că, în Coreea de Nord, televiziunea (singura, normal!) și-ar fi informat publicul că finala campionatului mondial de fotbal urma să se joace între nord-coreeni și portughezi. Nu știu ce rezultat al finalei vor fi anunțat jurnaliștii din Phenian, și nici măcar dacă povestea e adevărată – dar, din câte am aflat că se întâmplă acolo, e plauzibilă. Propaganda a creat o vastă ficțiune a cărei veridicitate nord-coreenii n-o pot testa, din pricina absenței informațiilor. Născut fiind în Coreea de Nord, trăind complet rupt de lume, nu-mi dau seama cum ai putea deduce ce se întâmplă cu adevărat. Probabil că, punând cap la cap frânturi din experiența proprie și a celor foarte apropiați, ai putea observa că ceva scârțâie în ficțiunea care ți se servește zi de zi drept realitate. Dincolo de asemenea incongruențe, pentru acceptarea cărora îți trebuie o doza bună de nonconformism, nord-coreenii se află în beznă. Adevărul pentru nord-coreeni va fi însemnând ficțiunea propagandei, condimentată, în cel mai fericit caz, cu câteva semne de întrebare. Iar lucrul ăsta devine cu putință odată ce trăiesc într-un stat totalitar perfect izolat de restul lumii.

România nu e nici stat totalitar, nici izolată nu e, și totuși se dezvoltă la noi o ficțiune comparabilă cu cea a propagandei nord-coreene. Ce-i drept, forța cu care poate fi impusă e mai plăpândă, dar mijloacele mistico-literare folosite sunt mult mai spectaculoase. A boteza Dosarul ICA „Dosarul Telepatia”, pe baza unui raționament strident de vicios, e, de fapt, totuna cu a spune că finala campionatului mondial s-a jucat între Coreea de Nord și Portugalia. Factual, e o enormitate. Și cam toate informațiile și dezvăluirile pe care le difuzează Antena 3 sunt enormități – sau, în cel mai bun caz, realități grosolan trunchiate. Ele sunt destinate unui public fidel, credincioșilor unui cult despre care am vorbit cu alt prilej. Inutil să aduc în discuție moralitatea slujitorilor cultului sau perspicitatea fidelilor. Onestitatea și logica simplă n-au ce căuta acolo. Altceva însă mi se pare interesant: în urma întemnițării domnului Voiculescu a avut loc o transformare profundă a cultului propagat de Antena 3.

Dacă până acum accentul cădea pe contrastul dintre caracterul diafan-angelic al preoților anteniști, care nu pot rosti decât adevărul, și satanismul lui Băsescu, domnul Voiculescu fiind un fel de Deus otiosus, iată că, odată cu deicidul săvârșit de Satana prin mijlocirea justiției, avem un sacrificat, un martir de rang înalt. Gândul mă duce la zeul Osiris, cel ucis de Seth, misiunea lui Isis de a aduna rămășițele zeului și a-l readuce la viață căzând pe umerii Antenei 3. Că e vorba de un dosar de corupție, că mai sunt la mijloc șantaje și alte matrapazlâcuri – n-are a face. Mistica Antenei 3 nu se încurcă în fleacuri.

Există totuși o problemă: deificarea domnului Voiculescu. Cultul a reușit de minune să-l demonizeze pe Băsescu – vezi mitingurile dogariene, referendumul, alegerile. Mult, mult mai complicată e însă operațiunea de deificare a patronului. Fiindcă, din nenorocire, aparențele domnului Voiculescu (de esențe nu poate fi vorba) îi sunt potrivnice. Mă uitam pe site-ul Antenei 3, acolo unde fotografiile cu Băsescu prezintă în cel mai fericit caz un fel de Dracula, și-mi dădeam seama că nici o artă de fotograf sau de photoshopist nu poate face din domnul Voiculescu un ins simpatic. Expresia domniei sale e intratabilă, în ciuda eforturilor care bănuiesc că au fost depuse întru umanizare. Și dacă umanizare nu e, de unde deificare? Conclavul Antenei 3 și-ar dori fără îndoială un război religios, dar nu prea ai ce zeu să pui pe steag. Și nu prea există Partidul Poporului Dan Voiculescu care să iasă la luptă. Asta e marea durere. Cu Mircea Diaconu a mers, doar a jucat în Filantropica. A mers oarecum și cu Dan Diaconescu, mă rog, în altă parte, în altă regie, în alt joc mistic. Dar cu Dan Voiculescu…

Cum să creăm totuși un PPDV? – se vor fi întrebat preoții și preotesele. Și răspunsul a venit, nesperat, chiar de la tribunal: deicidul trebuie transformat în apocalipsă.  N-are a face că în dosarul ICA erau aranjamente dubioase cu terenuri și clădiri, că la mijloc e vorba pur și simplu de o chirie – fleacuri, nu stă fidelul să judece. Dacă zeul nu e destul de atrăgător, lumea pe care el a creat-o trebuie să fie, doar credincioșii îi aduc drept ofrandă torturi și altele, și altele. Iar atunci PPDV-ul își îngroașă rândurile sub amenințarea apocalipsei – dispariția Antenei 3 –, la care fidelii, bine frăgeziți cu telenovele, firi sensibile, nu pot să nu reacționeze. Pentru orice observator cât de cât atent, ăsta e scenariul. Apocalipsă, nu deicid. În fine, și ceva deicid, acolo, pentru ultrahabotnici, dar mai presus de toate apocalipsă. Fiindcă, dacă pui accentul pe deicid, riști să-ți compromiți frumusețe de apocalipsă.

Lucru pe care îl știe și domnul Victor Ponta. Nu despre deicid a vorbit (nu dă bine în afară, poate nici înăuntru), ci doar despre apocalipsă. Oricum, între primul ministru și Antena 3 există o afinitate profundă. Domnul Ponta este printre foarte puținii oameni pe care îi știu în stare să afirme cu toată convingerea că finala campionatului mondial de fotbal s-a jucat între Coreea de Nord și Portugalia. Ar spune-o fără să clipească. Drept care cred că va produce o revoluție religioasă în cultul Antenei 3 – politeism! În fine, biteism, dacă-mi permiteți barbaria, fiindcă nu de maniheism e vorba aici, rolul de Satană a fost de mult distribuit. Domnul Ponta ar deveni un fel de Amon Ra, să zicem, dacă tot ne ținem de egiptenării.


Cum vor conviețui cei doi zei în panteon? Se va estompa Osiris, care oricum e la distanță și ascuns? Poate, dar Isis va trebui să-i amintească, măcar o vreme, lui Amon Ra ce misiune are. Chipul lui Amon Ra e falnic (mai ales pentru anumite regiuni și anumite categorii sociale), poți să-l lipești pe steagul de luptă. Și poate că Isis-Antena 3 știe că Osiris nu va fi înviat de zeul-soare, dar nu-i pasă. Parcă tot monoteismul e mai bun. Domnul Voiculescu va rămâne un martir în ceață. Iar domnul Ponta va primi cadou o trupă de fideli cărora le va putea povesti în detaliu finala campionatului mondial dintre Coreea de Nord și Portugalia.

8 august 2014. Un epilog personal despre carnavalul ultimilor doi ani și despre ICR

Luminita Marcu

Scriu acest text la o oră după ce a ajuns la mine, printr-un sms, vestea condamnării lui Voiculescu. Știam că azi urma să se dea verdictul, citesc presa din România, dar recunosc că de ceva timp, de cînd viața mea laborală nu mai depinde de situația politică din România, mi-am permis să am alte priorități și nu m-a prins momentul istoric în fața laptopului.

Sper să fie un moment de reflecție pentru toată lumea, azi, 8 august 2014, ziua în care persoana care a orchestrat toată nebunia politică și de presă din România ultimilor doi ani intră la închisoare. Aș vrea să fie limpede că, omenește, nu mă bucur că domnul care ne anunța că a mîncat ieri seară varză cu cîrnați, a băut trei pahare de vin alb și a dormit bine, își va petrece seara de azi și următoarele într-un loc mai puțin plăcut. O prietenă îmi spunea că ar trebui să desfacem o sticlă de șampanie, nu simt asta. Cred că mai potrivit ar fi să stăm un pic liniștiți și să ne gîndim, să reflectăm, să privim lumina mieroasă care intră pe geam în această după-amiază de vară, să respirăm adînc și să nu facem nimic special. Pînă la urmă, atunci cînd te trezești dintr-un coșmar, nu sărbătorești cu surle și trîmbițe, ci doar te bucuri, cu o cană de cafea în față, că e o dimineață nouă și că n-a fost nimic adevărat.

Doar că ceea ce s-a întîmplat în ultimii doi ani a fost al dracului de adevărat. A început cu o rumoare surdă, cu o ură mocnită, alimentată de cele mai stupide, conjuncturale, uneori simple supărări de curtea școlii, împotriva lui Băsescu și a celor care, într-un fel sau altul, erau solidari cu el. Nu, solidari e mult spus, a tuturor acelora care aveau vreo tangență, fie și virtuală, fie și la fel de imponderabilă ca aceea de a lucra într-o instituție aflată sub patronajul președintelui țării. Cel puțin, în lumea mai degrabă culturală la care eu am avut acces nemijlocit, anti-băsismul și anti-icerismul au avut acest aspect mai degrabă caraghios. Alții erau cei cu motive grele, dar despre aceia nu pot depune mărturie eu. O dată scînteia aprinsă și întreținută bine de cea mai mare parte a presei, tăvălugul nu s-a mai oprit. Pînă azi, să sperăm. Este, de altfel, mecanismul oricărei nebunii care cuprinde periodic societatea, a se vedea Jurnalul lui Sebastian, nebunie colectivă ce nu are nimic de-a face cu pluralitatea opțiunilor politice, cu critica, cu protestul, cu lucrurile civilizat democratice. Niciodată, în asemenea cazuri, nu e vorba de argumente, ideologii, partide politice, măsuri controversate, calități sau defecte individuale. E vorba despre un fel de bîrfe care mai întîi se șoptesc, apoi se umflă, apoi creează bisericuțe, apoi dependență psihologică de grup, isterie…

Un intelectual invitat la Madrid povestea pitoresc, prin mai 2012, cum Băsescu merita ură eternă pentru că, în nu știu ce împrejurare, îi aruncase pălăria pe jos. Ce afront!

Altul, cam în aceeași perioadă, povestea cum Patapievici are o listă de autori și numai aceia erau invitați și plimbați pe la ICR-uri. Îmi amintesc și terasa din frumoasa Sevilie unde am purtat această intelectuală discuție. M-am uitat în ochii respectivului și i-am spus că lucrez de doi ani cu Patapievici și că nu am văzut și nu am auzit despre o astfel de listă. Mai mult, că dumnealui se afla la Sevilia invitat de ICR și că eu cu mîna mea făcusem propunerea la București și că, în ciuda faptului că scria mai mult decît critic despre Patapievici, iată, se afla invitat de instituția condusă de acesta. S-a uitat la mine, superior, neîncrezător și mi-a venit în mine replica lui Caragiale: ce-ș copil? știm noi mai bine… Nu după mult timp, vreo două luni, poate mai puțin, respectivul ins, scriitor renumit, spunea fără să clipească că nu fusese niciodată invitat de ICR undeva.

Altul, mai sofisticat, mi-a spus așa: dumneata, domnișoară (așa se adresează galanții români femeilor, ca să le facă să se simtă tinere), ești aici doar așa, de fațadă, mata nu știi ce se întîmplă de fapt. Păi cum, zic eu, dacă de vreun an jumate eu însămi fac listele de invitați, eu și colega mea punem cifrele de onorarii, contabila calculează impozitele, ne uităm de zeci de ori la o factură, unde și cu ce bani se întîmplă lucrurile alea, adevărate, despre care știți dvs., lucrurile alea oculte? Că nu mai rămîne timp, spațiu și buget pentru ele… Aceeși privire semnificativă și aceeași tăcere de fier, atotștiutoare.

Doar că asemenea prostii, repetate, mai ales la televizor, au dus la evenimentele din iulie 2012. Vă amintiți, cînd cu moțiunea de cenzură, cînd cu schimbarea avocatului poporului, cînd cu mutarea Monitorului oficial sub guvern ca să poată fi controlată ora publicării unei anumite ordonanțe, cînd cu suspendarea, cînd cu referendumul, cînd cu schimbarea legii ICR-ului… (Enumăr faptele ca să nu tulbur liniștea celor cărora le cade greu sintagma ”lovitură de stat”.)

Prin natura jobului, am fost, deși departe de țară, în mijlocul acestui ev aprins. ICR a fost o piesă importantă în meciul care s-a jucat la București și o mulțime de oameni, care, mulți dintre ei, poate nici nu știau prea bine cine face parte din guvern, s-au trezit peste noapte că depind, cu arme și bagaje, de circul politic și mediatic românesc. M-am numărat printre ei, pînă în aprilie 2014. Dar nu mă număr printre cei care, o dată plecați de la ICR, privesc cu mînie, cum spunea un fost coleg, spre ”locul călduț” lăsat în urmă într-un acces de demnitate. Am avut un job care trebuia să fie unul cultural și care s-a transformat într-un thriller de proastă calitate. Deși echipa Patapievici ar fi meritat cu prisosință să fi demisionat din solidaritate, posturile din această instituție erau joburi, și nu adeziuni. Mai mult, erau, pentru cei din străinătate, un fel de contracte de patru ani cu statul român și nu cu cei aflați în Aleea Alexandru. Cei trei din conducerea de la București au fost, de altfel, primii care ne-au amintit acest lucru tuturor celor care am comunicat cu ei în iulie 2012, și ne-am oferit disponibilitatea de a pleca o dată cu ei. Încă păstrez mailul lor de atunci, ca pe o dovadă de onoare și generozitate din partea celor mai insultați intelectuali români din ultimii ani.


Nemulțumirile din sînul intelectualității ultragiate și-au găsit rezolvarea firească după seismul politic (sună mai frumos decît lovitură de stat, nu?), iar emanația revoluției s-a numit, pentru ICR,  Andrei Marga. El era cel menit să repare onoarea mînjită de elitismul foștilor.

Terminasem o teză de doctorat despre presa din comunism. Am avut prilejul să trăiesc astfel, din septembrie 2012 pînă în iunie 2013, o mostră vie a relațiilor de muncă din perioada totalitară, ca și cum cineva mi-ar fi oferit o călătorie în timp ca practică post-doctorală. Colega cu care lucram a devenit aliata mea și ne-am sprijinit reciproc, am format o celulă de rezistență, cum s-ar spune. Am văzut colegi invitîndu-l pe Marga la conferințe internaționale, i-am văzut pe alții dați afară abuziv de același Marga. Am rîs, am înjurat, am pretins că nu înțelegeam dispozițiile care veneau de la București, ne-am măsurat pulsul, am văzut listele de autori și artiști preferați (pe ale lui Patapievici nu le-a văzut nimeni nici pînă azi!) și le-am ignorat pe cît a fost posibil, iar cînd s-a îngroșat gluma, am scris scrisori deschise, comunicate, adrenalină.

Apoi am aflat din presă cum că, de fapt, inima adevărului era în altă parte: noi ăștia de la ICR-urile din străinătate eram de fapt spioni. O rețea internațională de spioni. Reflectam visătoare: dacă ar fi fost așa, măcar nu mai trăiam temerea rămînerii fără slujbă din cauza unei moțiuni de cenzură! Pe spion nu-l dai afară așa, cu una, cu două, ci îl trimiți în altă misiune, el nu are anxietăți laborale, stă în hoteluri misterioase, sare dintr-o mașină în alta…

Cu adevărat comic a fost cînd am aflat de la una din Antene, prin ianuarie 2013, că intelectualul cel mai bine plătit la ICR Madrid era o doamnă, ilustră necunoscută, anteniștii subliniau că nici măcar nu era o vedetă culturală. (Poate ați uitat: apăreau în presă contracte, onorarii, numere de pașapoarte și de conturi!).  Doamna, profesoară de română la cursurile organizate de ICR Madrid, ne-a sunat înlăcrimată, întreaga familie din România era idignată că fiica supsese sîngele poporului: dacă spunea la Antenă! Suma colosală, de vreo 8000 de euro, reprezenta ceea ce încasase ea în total, pentru patru ore de cursuri săptămînale, plus examene, timp de 5 (cinci) ani!

N-am demisionat, dintr-un fel de îndărătnicie, dar, cam pe la mijlocul lui iunie 2013, în ciuda tuturor scandalurilor anterioare cu directori demiși ilegal, a ajuns și la Madrid hîrtia de încetare unilaterală și nemotivată a misiunii. A ajuns tîrziu pentru că se pare că au fost neînțelegeri cu privire la cine trebuia să fie numit în locul nostru. S-a întîmplat exact în săptămîna în care Marga însuși a fost demis. Noroc? Nu cred, ci tocmai hazardul absurd, hazardul cu care Marga s-a jucat și cu asta nu te joci, căci hazardul lovește implacabil și suprarealist!

Lucrurile au redevenit apoi civilizate la ICR, dar legea pășunistă a rămas neschimbată și nimeni nu și-a cerut scuze, dar măcar foarte mulți oameni au respirat ușurați căci arbitrariul și mitocănia plecaseră de pe holurile și din comunicatele ICR-ului.

Obișnuiam să povestesc deseori cum am ajuns director adjunct la Madrid, mai ales pentru că mi se părea o poveste care nu mirosea a Dâmbovița. Cei dușmănoși cărora le spuneam cum m-am dus cu un CV în dinți la un Patapievici pe care nu-l cunoșteam personal și despre care scrisesem articole critice cu ani în urmă, mă priveau cu aceeași neîncredere ușor batjocoritoare ca domnul invitat la Sevilla. Ce-ș copil… știm noi! Mă gîndesc azi că nici cei care păreau prietenoși, mulți dintre ei oricum, probabil nu mă credeau. Nu se poate ajunge în România într-o asemenea funcție fără pile, fără aranjamente, fără chestii oculte, e un fel de refren al deprimării naționale. Azi, 8 august, la cîteva luni bune de cînd am plecat de la ICR și din Madrid și la mai bine de doi ani de cînd Patapievici a fost forțat să plece dintr-o instituție pe care el și echipa lui o modernizaseră cu adevărat, vreau să spun doar atît, dincolo de orice laude sau dovezi ale exemplarei sale corectitudini: atît timp cît el și echipa lui au fost acolo, da, se putea, se putea intra pe ușă cu un CV corect și se putea ieși cu un job pe măsura lui. Acest lucru, aproape de neconceput în România, timp de șapte ani, s-a întîmplat la ICR datorită stilului de conducere pe care îl impuseseră acești oameni.


Mulți intelectuali, oameni de cultură, scriitori, jurnaliști au continuat la fel de încăpățînați să danseze în carnavalul care a început în 2012, să spună aceleași lucruri caraghioase, răstălmăcite, cînd nu de-a dreptul absurde și să sufere cu veselie consecințele lor, deși îi afectează în egală măsură ca și pe ”băsiști”. Se termină oare acum perioada specifică de lume răsturnată? Nu-mi doresc să-i văd punîndu-și cenușă în cap, îmi doresc doar să-i văd ceva mai discreți, mai puțin convinși că lucrurile stau așa și nu altfel. Și, vorba lui Arghezi, să se gîndească bine la ce se gîndesc. Măcar azi, cînd regizorul acestui thriller de proastă calitate și-a schimbat domiciliul.