Nicolae Ceauşescu şi Ivan Bodiul, protagoniştii unei întâlniri istorice

LORYSS

În 1976, Nicolae Ceauşescu l-a primit pe prim-secretarul Ivan Bodiul, în prima vizită oficială a unui lider de peste Prut, după al doilea război mondial

familiile Ceauşescu şi Bodiul

În ultimii ani, istoricii din Republica Moldova au pus în circuitul ştiinţific sute de documente care provin din arhivele fostului partid comunist din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (RSSM). Coroborate cu rapoartele postului de radio Europa Liberă, notele informative redactate de ambasadorul american Harry G. Barnes jr., recent declasificate, şi cu documentele Partidului Comunist Român, aceste noi informaţii întregesc tabloul relaţiilor româno-moldoveneşti în anii ’60-’70. Cunoaştem acum modul în care era privit Nicolae Ceauşescu peste Prut, cum era combătut de la Chişinău cursul autonom al comunismului românesc şi cum au decurs istoricele întâlniri la nivel înalt între liderii celor două popoare.  

„Reacţionari” şi „şovini”

 Începând din 1964, cu comandă de sus, istoriografia românească a reevaluat trecutul Basarabiei. Tezele sovietice, literă de lege până atunci, au fost treptat abandonate. Alipirea ţinutului dintre Prut şi Nistru la Rusia, în 1812, prezentată ca un „act progresist”, a devenit o anexare nedreaptă. Iar comuniştii români au început să conteste chiar şi tezele antecesorilor lor interbelici, care criticau existenţa „statului naţional unitar”.

La Moscova şi Chişinău au apărut temeri că se dorea rediscutarea statutului Moldovei. Iar replica a fost promptă. Grefând pe tema poporului şi limbii moldoveneşti, fruntaşii comunişti au lansat critici dure împotriva regimului de la Bucureşti.  Încă din anul 1965, s-a declanşat o vastă campanie propagandistică vizând pericolul presei, literaturii, radioului şi televiziunii româneşti.

În 1970, în faţa membrilor Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist din Moldova (PCM), Ivan Bodiul (1917-2013), prim-secretarul RSSM, a înfierat politica lui Ceauşescu. Deoarece „propagau ideea României Mari”, i-a numit pe comuniştii români „reacţionari”, „şovini”, calomniatori „în mod josnic” ai bolşevicilor. Altă dată s-a denunţat „răspândirea foilor volante şi a inscripţiilor cu caracter antirus, antisovietic şi proromân” (Elena Ne­gru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu şi documente. Vol. I: 1965-1975, Chişinău, CEP USM, 2013).

Mai îndrăzneţi decât stăpânii lor de la Kremlin, liderii locali moldoveni au atacat frontal problemele ideologice. Bunăoară, în septembrie 1975, Bodiul şi ceilalţi au denunţat unele „isme” care se îndepărtau de linia oficială. S-au reproşat apariţia naţional-comunismului, a poli-marxismului, exagerarea naţionalului în detrimentul naţionalismului proletar, şi îndepărtarea de comunismul ştiinţific. În gura bogată a lui Bodiul şi colaboratorilor săi pătrunseseră laolaltă, pentru păcatul opoziţiei faţă de Moscova, iugoslavii, chinezii, românii şi comuniştii occidentali.

Despre naţiune şi „interpretări denaturate”

 Chiar despre importanţa naţiunii, după realizarea comunismului, a vorbit Ceauşescu în 1975, într-un discurs la Academia „Ştefan Gheorghiu”, prilejuit de aniversarea a 30 de ani de la înfiinţare. Fără a se referi concret la vreun fapt sau eveniment istoric anumit, Ceauşescu a criticat „interpretările denaturate, potrivit cărora dezmembrarea unor state, separarea arbitrară a unor popoare sunt prezentate ca o manifestare legitimă a necesităţii istorice”. Dar trimiterile sale vizau, desigur, Transilvania şi Basarabia.

Ambasadorului american Barnes, Ion Iliescu, şeful judeţenei de partid de la Iaşi, i-a recunoscut sincer că RSSM avea relaţii mai puternice cu Bulgaria decât cu România. În octombrie 1974, la Chişinău s-au aniversat 50 de ani de la proclamarea republicii. Todor Jivkov, secretarul general al PC Bulgar (1954-1989) a onorat într-adevăr evenimentul, Ceauşescu nu. Liderul sovietic Leonid Brejnev a participat şi el. În preajma aniversării, ambasadorului român la Moscova, Gheorghe Badrus, i s-a înmânat o notă la sediul Ministerului Afacerilor Externe, care susţinea teza oficială sovietică a eliberării Basarabiei şi Bucovinei de sub jugul românesc. Informat, Ceauşescu a cerut ca nota să fie respinsă ferm dar politicos, pentru că „denatura realităţile istorice”.

Mergând pe firul istoriei, „Tovarăşul” a prezentat membrilor CPEx viziunea sa despre „chestiunea Basarabiei”. Ceauşescu susţinea că împărţirea Basarabiei fusese „un dictat” între imperiile rus şi otoman. Cât despre Bucovina, că aparţinuse unui alt imperiu, habsburgic, şi că „s-a reunit în mod liber cu România”. „Alta este problema că România nu a ridicat problemele teritoriale şi alta este o discuţie între istorici. Este cu totul altceva!”, a răbufnit Ceauşescu, conchizând: „Trebuie să lăsăm istoria să se facă pe bază de fapte şi să nu o ascundem” (Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979), Tipo Moldova, 2013).

Istoria, în formule aprobate

Şi, pentru că polemicile legate de Basarabia au continuat în paginile revistelor, volumelor şi tratatelor, de o parte şi de alta a Prutului, în 29 mai 1976, Konstantin Katuşev, secretarul CC, a sosit la Bucureşti. Ceauşescu l-a primit la Snagov. În timpul convorbirilor, s-au stabilit formule consacrate, aprobate de ambele părţi, pentru diverse evenimente istorice. Astfel, în 1812, Basarabia „intrase în componenţa Rusiei”, în 1918, „intrase în componenţa României”, iar în 1940 „fusese restituită Uniunii Sovietice”. În plus, pentru o impresie favorabilă în exterior, Ceauşescu s-a angajat la o declaraţie univocă. Trebuia să spună clar că România nu avea litigii teritoriale cu URSS. Ceea ce s-a şi petrecut, prin discursul din 2 iunie 1976, la Congresul Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste.

Două vizite istorice

Se pregătise astfel terenul pen­tru întrevederi la nivel înalt, între comuniştii ce se ciondăneau cu ar­mele specifice istoricilor. În au­gust 1976, în drum spre Crimeea, unde şi-a petrecut concediul de va­ră, Ceauşescu a zăbovit la Chişinău. A fost prima vizită a unui şef de stat român după al doilea război mondial. Sub semnul „corectitudinii politice”, înţelese în sensul gazdelor, Ceauşescu s-a comportat exemplar. De câte ori interpretul Sergiu Celac, cooptat în delegaţie, ca vorbitor de rusă şi engleză, a „uitat” formulele „Moldova sovietică”, „RSSM”, „popor moldovenesc”, Ceauşescu, plin de acribie, l-a atenţionat. Fără incidente a decurs vizita la uzina Microprovod şi colhozurile pregătite dinainte. Într-un raport trimis lui Brejnev, în 5 august 1976, Bodiul a relatat stăpânului său şi alte detalii. De pildă, a remarcat că oaspetele aştepta o primire „mult mai demonstrativă”. La un moment dat, pe traseu, din maşina oficială, Ceauşescu a salutat un cetăţean aflat într-o staţie. Şi, pentru că nu i s-a întors bineţea, Ceauşescu s-a posomorât pentru un timp (Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979), Tipo Moldova, 2013). Greu îi era liderului aclamat acasă de mulţimi să fie ignorat...

La patru luni, Ivan şi Claudia Bodiul au întors vizita. Iar Ceauşescu i-a primit foarte bine, peste nivelul rangului lor. Nimic nu le-a lipsit soţilor Bodiul, însoţiţi prin ţară (judeţele Prahova, Braşov, Ilfov) de secretarul CC Constantin Dăscălescu. 

Relaţiile bilaterale se îmbunătăţiseră. Atât de mult încât Ceauşescu a numit Prutul „graniţă a păcii şi colaborării active”. Nu mai era nevoie de sârmă ghimpată între cele două state, a spus Ceauşescu lui Brejnev într-o convorbire din noiembrie 1976 (ANIC, fond CC al PCR – Secţia Relaţii Externe, dosar 150/1976). 

Dar ghimpii au rămas şi au mai înţepat de câteva ori. Din agenda româno-rusă, subiectul Basarabiei a ridicat mereu tensiunea liderilor. În cadrul tradiţionalelor întâlniri de pe malul mării, în Crimeea, în 5 august 1977, Ceauşescu i-a cerut lui Brejnev să recunoască „acapararea” unor pământuri româneşti de ţarii ruşi. „Nu vom fi de acord niciodată că ar exista o naţiune moldovenească aparte şi o limbă moldovenească aparte”, a spus Ceauşescu. Adăugând că vorbise cu Bodiul în limba română.

Ce i-a spus răspicat lui Brejnev, Ceauşescu n-a îndrăznit să spună public. Istoricilor partidului le-a revenit misiunea să ducă mai departe lupta surdă a „conflictului”.  

Clio, în slujba partidului

 Din 1967, Bodiul a acordat atenţie sporită problemelor istoriei. Câteva măsuri au fost luate în Biroul CC al PCM. Pe lângă Academia de Ştiinţe a RSSM a fost înfiinţat un grup de cercetători care să recenzeze toate referirile străine despre Basarabia. Revistele de profil au primit norme de studii şi articole, prin care să prezinte în culori sumbre „regimul burghezo-moşieresc” al „ocupanţilor români” în perioada interbelică.

Obligat de rangul şi funcţiile sale, A.M. Lazarev, rector al Universităţii din Chişinău, membru al CC, preşedinte al sovietului suprem al Moldovei, a publicat în 1974 un volum consistent despre istoria RSSM. Citând istorici din perioada stalinismului, precum Roller, Constantinescu-Iaşi, autorul i-a criticat pe Miron Constantinescu şi Andrei Oţetea şi a doua ediţie a Dicţionarul Enciclopedic, din 1966. Moldovenii şi limba lor primeau recunoaştere ştiinţifică!    

Când Ion Popescu-Puţuri, directorul Institutul de Studii Istorice si Social-Politice, a scris în revista „Anale de Istorie” despre populaţia românească de peste Prut, a stârnit furia istoricului Esaulenko. Iar etichetele folosite în „Comunistul Moldovei” au fost dure: „falsificatori, istorici burghezi, an­ticomunişti, antisovietici, concepte naţionaliste” (Radio Europa Liberă, Patrick Moore, The Return of the Bessarabian Polemic. The Soviet Contribution, 13 July 1978). 

Secretul lui Bodiul şi Brejnev

Un „om dinamic, plin de ambiţie”, îl caracterizase Brejnev pe Bodiul într-o conversaţie particulară cu Ceauşescu, în vara anului 1976 (ANIC, fond CC – Secţia Relaţii Externe, dosar 108/1976). Politicianul care făcuse bună impresie la Kremlin, s-a aflat în fruntea RSSM în perioada 1961-1980. Îl ştia bine Brejnev, el însuşi fost prim-secretar al republicii la începutul deceniului al şaselea. Atunci se legase o prietenie care ascundea, potrivit bârfelor, multe dedesubturi. Se spune că Bodiul, pe-atunci prim-secretar al Comitetului Raional Chişinău, îl scăpase de ruşine pe şeful său, luând în căsătorie stenografa Claudia, cu care Brejnev făcuse un copil. Datorită prieteşugului, Bodiul a urcat în funcţii. Şi, până la sfârşitul carierei, şi-a servit protectorul cu devotament.

Deşi moldovean, Ivan Bodiul se născuse într-un sat ucrainean, într-o familie ţărănească. În tinereţe, a fost agronom şi medic veterinar. A devenit membru de partid în 1940, cu un an înaintea invadării Uniunii Sovietice de către armata nazistă.

 După război, partidul l-a trimis cu sarcini în RSSM. După scurte stagii de prim-secretar al unor comitete raionale de partid, în 1956 a fost chemat la Moscova, unde a urmat Şcoala Superioară de Partid de pe lângă CC. În republica adoptivă s-a întors pe cai mari, ca secretar 2 al CC al PC din RSSM. Iar din 1961, a devenit cel mai important om din republică. După ce a fost desărcinat de funcţia de conducere, a ajuns vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS (1980-1985). Fostul agronom şi veterinar a abordat, mai spre senectute, şi filozofia, ceea ce i-a adus titlul de doctor.

La cinci ani după ce a părăsit cea mai înaltă funcţie din republică, Bodiul s-a retras la Moscova. A murit la venerabila vârstă de 95 de ani.

Basarabia, sărăcia buzunarelor și bogăţia sufletului

Dan Gheorghe

Trebuie să stai, să priveşti, să asculţi, să simţi Basarabia. Altfel, nu îţi dai seama ce e cu ea, azi. Auzeam pe unul dintre primarii din Republica Moldova, de curând, îndemnând jurnaliştii români să treacă Prutul. Să cunoască în amănunt locurile acestea. Uite un om care asta face, de mulţi ani încoace. A luat la pas satele Basarabiei şi le-a fotografiat. Dar e abia la început Octavian Bâlea, căci despre el vorbesc. Designer, om de imagine, artist şi, nu în ultimul rând, un prieten.

Am trecut şi eu de două ori Prutul, până acum, ajungând la Chişinău, căruia am vrut, până la epuizare, să-i bat cât mai mult străzile, în lung şi-n lat. Dar am văzut şi Nistrul, de pe malul său drept, aflându-mă cu mai bine de un an în urmă în satul Holercani, cu ocazia unui festival care se îmbracă în culorile verii şi te serveşte din bucatele, cântecele şi poveştile acestor ţinuturi, “Ia Mania”, după cum este intitulat. Octavian, în schimb, mi-a adus, de curând, foldere întregi cu fotografii pe care le-a făcut în călătoriile sale basarabene din ultimii ani.

Are omul ăsta indiscutabilul talent de a spune o poveste prin obiectivul aparatelor sale de fotografiat. Mă uit la imagini, cu femei, copii şi bărbaţi. Aproape că pot să le văd necazurile şi bucuriile de pe chip şi din gesturile care au îngheţat odată cu flash-ul aparatului. Mă mai uit şi la drumuri, şi la case, la praf, la urmele roţilor de căruţă, la cer, la lumină şi la întuneric.

De la Orheiul Vechi până în Găgăuzia

Parcă simt şi eu în nări praful de pe drumurile lui Octavian Bâlea, spre Orheiul Vechi, la Soroca, Mileştii Mici, dar şi în Găgăuzia sau la Ciuteşti. Mai sunt şi alte fotografii, de data asta cele care oglindesc mai degrabă neliniştea unor oameni ce nu-şi găsesc acea cale pe care să meargă. Văd manifestaţii de stradă ale socialiştilor şi ale unioniştilor, la Chişinău. Este consemnat, tot cu aparatul de fotografiat, din ce în ce mai firavul orăşel al -corturilor instalat în faţa Guvernului, al celor care vor să schimbe, încă o dată, lungul şir al -modificărilor de politică din ultimii 20 de ani.

Sate „încremenite”

Am obţinut eu însumi un răspuns la întrebarea despre cum e satul basarabean azi. Cineva îmi spune un singur cuvânt. Nici nu avea nevoie de mai multe, e cât se poate de clar – „încremenire”. Adică lumea nu mai are de foarte mult timp speranţa zilei de mâine. Omul de rând s-a învăţat să trăiască cu neînchipuit de puţin. Asta mi se mai spune. Aproape că nu e familie care să nu aibă o rudă plecată peste hotare, la muncă, în Rusia sau în cine ştie ce ţară din Occident. De acolo mai vin ceva bănuţi. Că de pensii şi de salarii nu mai discuţi. 

O fată îmi povesteşte că tatăl ei lucrează la stat şi nu şi-a luat salariul de vreo patru luni. Dar tot e bine că trăieşte la ţară, ai grădină şi scoţi din piatră seacă o fiertură, în fiecare zi. Cuvintele unei femei între două vârste imi răsună şi acum în urechi. Eram la festivalul acela de la Holercani, anul trecut. Şi femeia asta îmi spune că „doar la sărbători mai uităm şi noi de necazuri”. Ceea ce m-a frapat la ea a fost că se căznea să-mi zâmbească, mie, musafirului, ca şi cum ar fi vrut să salveze aparenţele. Şi nu putea. O trădau ochii înlăcrimaţi. Dar nu m-a lăsat să plec până nu am gustat din bucatele ei, din puţin ei. Foc şi pară se făcea dacă nu gustam. Aşa mi-a spus.

Speranţa înfrăţirilor

Mă uit la fotografiile din satul Ciuteşti, raionul Nisporeni, şi văd o căruţă cu roţi din metal. Nici măcar de cauciucuri nu poţi vorbi la atelajul acesta. Gândul mi se duce la primarii din Republica Moldova, veniţi de curând la Bucureşti pentru înfrăţirea cu omologii lor din România. Oamenii aceia de dincolo de Prut se stăpâneau, din prea mult bun-simţ, mi-am dat seama, să nu vorbească prea mult despre sărăcia în care se zbat localităţile lor. Ei speră ca de la România să le vină un oarece ajutor financiar. Pe cei mai mulţi i-am auzit vorbind despre starea deplorabilă a drumurilor, de lipsa reţelelor de apă potabilă, de precaritatea clădirilor în care funcţionează grădiniţele, şcolile şi dispensarele medicale. Şi încă nu au spus totul.

Tezaurul din podul casei

Dar nu numai despre cenuşiul uliţelor trebuie să vorbim, pentru că dacă te gândeşti la sufletul Basarabiei, nu în afara gospodăriei îl cauţi, ci în podul casei. Aşa cum mi-a povestit actriţa Ileana Popovici că s-a întâmplat când a fost în satul Baimaclia, din sudul Republicii Moldova, în căutarea rădăcinilor sale. A găsit la şcoala de acolo elevi şi profesori care vorbeau o limbă română perfectă, ştiau cântece româneşti şi, mai ales, cunoşteau în amănunt istoria României. A fost îmbrăţişată cu multă căldură de oameni pe care abia ce-i vedea prima oară, fără să-i fie cumva rude. Erau însă, spune ea, alte fire, invizibile, care nu se rupseseră niciodată.

Cel mai bine a înţeles asta atunci când lumea a început să scoată din podurile caselor fotografii vechi, de pe timpul când Basarabia făcea parte din România. Erau imagini păstrate cu multă grijă, în cufere bine închise, aproape ca pe nişte icoane, în care se vedeau, printre alţii, şi cei care fuseseră părinţii şi bunicii actriţei. Costume populare, carpete, podoabe se găseau şi ele aşezate în aceleaşi cufere. Scoase la lumina zilei numai de sărbători. Un adevărat tezaur care demonstrează că oamenii aceştia nu au uitat cine sunt.   

Ciorba pe cântar

Eram de curând în centrul Chişinăului, mi se face foame şi intru, la doi paşi de Guvern, într-o autoservire, ceva gen „împinge tava”. Hai să iau şi eu o ciorbă, toarnă femeia din spatele tejghelei trei polonice în farfuria mea, iar apoi o văd cum aşază vasul pe cântar. Mie nu-mi vine să cred, nu am mai văzut până acum aşa ceva, cântăreşte ciorba. Deci preţul afişat, de vreo trei lei şi ceva, moldoveneşti, era pe suta de grame de zeamă. Vreau să ştiu de ce şi -femeia îmi răspunde scurt: „Ne drămuim, aşa e la noi”. Asta îmi aminteşte de o carte scrisă de un -basarabean, Boris Vasiliev, intitulată „Stalin mi-a furat copilăria”. 

E acolo un pasaj care zugrăveşte Chişinăul din timpul foametei din 1946. Omul povesteşte de feliile de mămăligă vândute la colţ de stradă. Se lua felia şi se punea pe cântar. Plăteai la gramaj mămăliga, cum am plătit eu, în anul 2016, borşul acesta.

Opt mituri anti-unire, DEMONTATE. Adevărul despre ce beneficii ar avea România din unirea cu Basarabia

ALEXANDRA RIZEA

Miturile anti-unire sunt teorii promovate, amator sau profesionist, de cei care își manifestă scepticismul faţă de procesul de reîntregire a ţării. Mimând pragmatismul, ei spun despre unirea Basarabiei cu România că „ar fi frumos, dar nu se poate” și invocă, în acest sens, argumente de ordin economic sau strategic.

Fără să contrazică adevărul istoric, că Basarabia e parte din terioriul românesc, retorica scepticilor induce nesiguranţă și teamă, sugerând pericole majore: instabilitatea economică, apariţia unei minorităţi incontrolabile sau a unei corupţii imposibil de eradicat. Cât adevăr și câtă dezinformare/manipulare se ascunde în toate aceste teorii?  

MITUL 1 – „România nu are nevoie de rușii din Basarabia”

Dezvoltată, ideea sună așa: „România n-are nevoie de o regiune cu aproape 40% populație rusofonă, care ar face din problema minorităților o piatră de moară, după ce problema maghiară a fost oarecum depășită”. Cât adevăr ascunde această teorie?
Conform datelor oficiale prezentate de Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, la referendumul din 2014 populaţia acestei ţări era de 3.555.159 locuitori. Nu au fost încă date publicităţii datele referitoare la naţionalităţile de bază însă, conform rezultatelor precedentului referendum (2004), doar 8,4% dintre cetăţenii Republicii Moldova s-au declarat ca fiind de naţionalitate ucraineană, 5,9% - ruși, 4,4% -  găgăuzi, 1,9% - bulgari și 1% - alte naţionalităţi.  78,5% din cetăţenii Republicii Moldova s-au declarat moldoveni, iar 2,2% - români (n.r. – conform unor date preliminare, această cifră a crescut, în 2014, la 23,2%), ceea ce ne arată că procentul etnic românesc este de 80,7%.  
Prin comparaţie, la recensământul efectuat în România în 2011, 88,9% dintre cetăţeni s-au declarat români,  6,5% - etnici maghiari, 3,3% - romi, 50.900 de persoane – ucraineni, 36.000 – germani, 27.700 – turci, 23.500 - ruşi (lipoveni) şi 20.300 - tătari.       
Populaţia de etnie maghiară înregistrată la recensământul din 2011 în România a fost de 1.227.600 persoane. Ȋn Republica Moldova trăiesc 201.218 cetăţeni de etnie rusă și 282.406 de ucraineni. Ȋnsumaţi, sunt de trei ori mai puţini decât numărul etnicilor maghiari de la noi. 

MITUL 2: „Nu toţi cei care se declară moldoveni sunt și români”

Este o teorie promovată de rusofili și de cei care nesocotesc istoria. „Moldovenii sunt români! Noi, rușii, le-am dat numele de moldoveni, dar ei sunt români!”, a declarat recent Vladimir Jirinovski, într-un interviu acordat unei televiziuni ruse.
Jirinovski, liderul Partidului Liberal Democrat din Rusia, este cunoscut ca fiind un naționalist excentric. Declarația sa recentă contrazice „teoria moldovenismului”, promovată de filorușii și rusofonii care au tot încercat, vreme îndelungată, îndoctrinarea populației din Basarabia și alterarea coeziunii culturale, lingvistice și spirituale dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului, scrie timpul.md.
Mitul promovat de rusofili este demontat chiar unul dintre idolii lor, de însuși Jirinovski.    

MITUL 3: „România nu se poate lega la cap cu Transnistria”

Altfel spus, „România n-are nevoie de o regiune cu un conflict înghețat în interiorul granițelor sale, adică de Transnistria”.
Este adevărat, în Republica Moldova există un conflict îngheţat, vechi de peste două decenii, însă această stare de fapt nu reprezintă un obstacol de netrecut în calea regăsirii unităţii naţionale româneşti. Regimul separatist de la Tiraspol nu se bucură de niciun fel de recunoaştere internaţională, nici măcar din partea Federaţiei Ruse, stat care îl protejează şi îi asigură existenţa. 

Platforma Unionistă ACȚIUNEA 2012, o coaliție de organizații non-guvernamentale și grupuri de inițiativă care susțin unirea Republicii Moldova cu România, militează pentru Unirea celor două state româneşti în graniţele lor actuale, recunoscute internaţional. „Internalizarea conflictului transnistrean între frontierele statului român unificat nu reprezintă un fapt fără precedent. În Uniunea Europeană există exemplul Ciprului, ţară care a fost acceptată în Uniune, deşi găzduieşte încă din 1973 un conflict îngheţat, iar trupe ale unei ţări nemembră UE sunt prezente pe teritoriul acesteia, împotriva voinţei sale. Prin urmare, ca şi în cazul Ciprului, Acţiunea 2012 este de acord că România va trebui să continue negocierile în vederea găsirii unei soluţii paşnice pentru rezolvarea conflictului existent”, se precizează pe site-ul actiunea2012.ro.

Platforma Unionistă ACȚIUNEA 2012 consideră că e nevoie ca România, până la rezolvarea problemei Transnistriei, să stabilească „o linie de demarcaţie atent securizată cu dotări de nivel european la limita de vest a zonei controlate de separatişti. Aici se vor afla atât punctele de trecere a frontierei Uniunii Europene, cât şi birourile serviciilor puse la dispoziţia locuitorilor din localităţile supuse autorităţilor din Tiraspol.” 

La rândul său, Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe al României, susţine că în această perioadă „ne găsim în faţa unei ferestre de oportunitate, în care inclusiv mult invocata problemă a Transnistriei poate fi soluţionată mai uşor decât se crede, aceasta putând fi parte a unui acord mai cuprinzător ce vizează Ucraina”.
La summit-ul NATO din septembrie 2014, liderii aliați au decis să acorde sprijin, consiliere și asistență Moldovei. Conform unui comunicat de presă emis recent de Ministerul Apărării de la Chișinău, „circa 800 de militari din Republica Moldova, SUA, Polonia, Georgia şi România participă, în perioada 12-25 iulie a.c., la exerciţiul multinaţional «Efort comun 2015». În manevrele militare sunt implicaţi aproximativ 800 de militari din Moldova, SUA, Polonia, Georgia și România”. Evenimentul are loc la centrul de instruire militară al Brigăzii de infanterie motorizată „Moldova” din municipiul Bălţi. 

MITUL 4 – „România n-are nevoie de corupţia din Basarabia”

Ca și când noi am fi descoperit peste noapte secretul tinereţii fără bătrâneţe, al vieţii fără de moarte și al guvernării fără de corupţie, unii dintre români invocă ca argument anti-unionist problemele existente acum în Republica Moldova. „România n-are nevoie de o regiune cu o corupție endemică și o oligarhie mult mai apropiate de modelul din Asia centrală decât de Europa”, susţine teoria.
De fapt, după unificarea celor două state, regulile, legile și justiția din România se vor extinde și peste Prut. Cu alte cuvinte, sistemul nostru imunitar anticorupţie, dezvoltat îndeosebi în ultima vreme, poate învinge microbul existent în Republica Moldova. 

Pe de altă parte, problemele ce există astăzi dincolo dincolo de Prut sunt considerate de unii drept o oportunitate. „Instabilitatea din Moldova ar putea fi o ocazie pentru România”, este titlul unui raport dat publicităţii, la 17 iulie a.c., de agenția americană de analiză strategică Stratfor. „De-a lungul anilor, atât Rusia, cât și Uniunea Europeană au încercat să-și extindă sferele de influență în Moldova, prin sprijinirea partidelor politice sau a mișcărilor sociale. Asemenea Ucrainei, Moldova a optat în ultimii ani pentru relații mai strânse cu UE, semnând în 2014 un acord de asociere și de liber schimb cu statele din blocul comunitar”, relatează agenția Startfor.
„Aspiraţiile Republicii Moldova de a se integra în Uniunea Europeană au suferit o lovitură majoră recent, când premierul pro-european Chiril Gaburici a demisionat. Moldova era deja într-o criză economică majoră. Căderea Guvernului Gaburici a condus la oprirea programelor economice ale Băncii Mondiale şi FMI. În plus, UE a anunţat, la 7 iulie a.c., suspendarea finanţării pentru Republica Moldova până la formarea noului guvern. Partidele proeuropene au anunţat intenţia de a forma un nou guvern până la sfârşitul lunii iulie, dar disensiunile profunde persistă”, informează Stratfor, care subliniază că situaţia de acum „este în interesul Rusiei, care a încercat să blocheze eforturile Republicii Moldova în sensul integrării europene, aşa cum a procedat de altfel şi în cazul Ucrainei. Semnificativa prezenţă militară rusă în regiunea separatistă Transnistria şi în zone proruse precum Găgăuzia conferă Rusiei o importantă pârghie de influenţă asupra Chişinăului. Cu toate acestea, criza politică din Republica Moldova - în special dificultăţile financiare din ce în ce mai mari ale ţării - ar putea fi o oportunitate pentru România, de a scoate această ţară din sfera de influenţă a Rusiei”, se subliniază în raportul agenției americane Stratfor.

MITUL 5 - „România n-are nevoie de o regiune săracă”

Dezvoltată, ideea sună așa: „România n-are nevoie de o regiune cu o economie mai mult decât problematică, care ar duce PIB-ul în jos, anulând și puținul recuperat în ultimii ani față de media UE”
Dimpotrivă, susţine dr.ec. Cătălin Ghinăraru, secretar știinţific la Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii și Protecţiei Sociale. „Revenirea Basarabiei la patria mamă este și o poartă deschisă pentru România spre Est, spre pieţele din Est. Acum, România se chinuie să se uite înspre Est. Ori, acesta este un lucru important, să ne uităm către pieţele din Est, pentru că ele sunt viitorul. Basarabia ar putea fi platforma noastră către spaţiul de răsărit, care este o piaţă imensă și un oportunitate de dezvoltare”, declară dr. ec. Cătălin Ghinăraru.

Un studiu realizat recent de „Fundația Universitară a Mării Negre” arată că „singura cale prin care România sau Republica Moldova pot avea creștere economică de peste 5% este viitoarea Unire”. Ȋn caz contrar, nu se prefigurează vreo schimbare în dinamica actuală, pentru niciuna din cele două ţări..

Raportul dat publicităţii la 17 iulie a.c. de agenția americană de analiză strategică Stratfor susţine același lucru: „criza politică din Moldova - și în special dificultățile financiare crescute ale țării - ar putea oferi, de asemenea, o oportunitate pentru România. (...) Chiar dacă, la nivel declarativ, liderii politici români nu susțin reunificarea, Bucureștiul rămâne un susținător cheie al legăturilor mai strânse cu Chișinăul, în contextul Uniunii Europene. (...) Înainte de întâlnirea ce avut loc la 8 iulie a.c. între Klaus Iohannis și Nicolae Timofti, președintele Republicii Moldova, o delegație de la Banca Națională a România a efectuat o vizită mai puțin mediatizată, dar potenţial semnificativă pentru Moldova. Scopul oficial al vizitei a fost lansarea unui proiect de înfrățire sprijinit de UE, ce vizează consolidarea capacității băncii centrale din Republica Moldova în domeniile de reglementare și supraveghere. Proiectul a primit 1,2 milioane de euro de la Uniunea Europeană pentru a oferi asistență tehnică în Moldova și va fi implementat de către Banca Națională a Moldovei și un consorțiu ce cuprinde Banca Națională a României și Banca Centrală din Olanda. Acest proiect vine într-un moment cheie pentru economia Moldovei, aflată sub impactul dispariției, la începutul acestui an, a peste 1 miliard dolari - echivalentul a peste 12,5 % din PIB-ul țării - de la trei din cele mai mari bănci din Moldova, dar și a scandalului de corupție ce a urmat.
Știind că băncile străine nu vor intra, cel mai probabil, în Republica Moldova într-un moment în care 80% din băncile din ţară se află în programe de supraveghere, România e într-o poziție bună pentru a asista această ţară, având în vedere apropierea de Moldova, dar și existenţa unui interes strategic de a scoate Chișinăul de pe orbită Moscovei. În plus, pentru ca sectorul bancar român să împartă expertiza sa cu sectorul din Moldova, Bucureștiul ar putea facilita investițiile românești în Moldova.”

Conform raportului Stratfor, „Bucureștiul e conștient că se confruntă cu obstacole în consolidarea influenței sale la Chișinău. Timp de mulți ani, Rusia a fost cel mai mare partener comercial al Republicii Moldova, dar restricțiile comerciale din motive politice au scăzut exporturile moldovenești în Rusia, iar exporturile către Uniunea Europeană și în special către România au crescut. În 2014, Moldova a exportat 18 % din produsele sale în România, față de 11% în Rusia, iar exporturile de fructe din Moldova în Uniunea Europeană – majoritatea spre România - au crescut cu mai mult de 60% în primele șase luni ale anului 2015. Cu toate acestea, Moscova păstreze o prezență puternică în sectorul financiar din Moldova. Aproximativ 70 % din sectorul bancar al Moldovei este controlat de capitalul rusesc, iar președintele celei mai mari bănci din Moldova, Moldindconbank, trăiește în Rusia și are legături politice acolo. Dar marile bănci, precum Moldindconbank, au ajuns sub un control mai mare și au contribuit la creșterea problemelor politice în Republica Moldova, ca urmare a crizei economice. Prin urmare, creșterea slăbiciunilor financiare ale Republicii Moldova și capacitatea României, dar și dorința ei de a ajuta la atenuarea unora dintre problemele economice ar putea face ca acest subiect să devină unul de mare interes pentru ambele părţi, în viitor.”

MITUL 6 - „Vor fi probleme cu diferenţele existente între economiile din Basarabia și din România”

„Desigur, vor exista probleme tehnice”, mărturisește dr. ec. Cătălin Ghinăraru, secretar știinţific la Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii și Protecţiei Sociale. „Avem două monede, va trebuie făcută o tranziţie la o singură monedă naţională. Dar în 1918 (n.r. – anul Marii Uniri) existau în circulţie 4-5 monede, nu este un proces anevoios.”
Ȋn ceea ce privește armonizarea sistemelor de protecţie socială din cele două state, ea poate fi ceva mai dificilă, pentru că nu se poate realiza imediat. „Sistemele sunt asemănătoare, dar nu sunt identice, în România și în Republica Moldova. Dar, din experienţa noastră românească, recalcularea pensiilor din Moldova, de pildă, se poate face într-un an, doi.”
Pensia medie în Republica Moldova este de 82 USD, în vreme ce în România ea se ridică la 211 USD. Pe o durată de 12 luni, de pildă, aducerea pensiilor la aceleași standarde ar presupune niște costuri suplimentare de circa 1 miliard USD.

MITUL 7 – „Unirea presupune costuri financiare pe care nu le putem suporta”

Statul german a cheltuit pentru reunificare 1.600 miliarde USD (paritate 2000), companiile germane au avut o creștere a cifrei de afaceri de 4.900 miliarde de USD (aceeași paritate). Creșterea de PIB asociată creșterii importanței și vizibilității noii republici federale este estimată de către analiștii CIA la cel puțin 150 miliarde USD anual (paritate 2000), din 1990 până în 2010.

În Republica Coreea există un minister al reunificării, care dezvoltă o metodologie foarte riguroasă de calcul al costului asociat reunificării țării. Estimarea cea mai exactă prevede un cost al reunificării de 2.000 miliarde USD în următorii 30 ani, dar se estimează și un plus de PIB de 500 miliarde USD, anual, ca medie pe următorii 20 ani, ceea ce ar conduce la poziţionarea Coreei în primele 10 economii ale lumii.

„Costurile reunificării se raportează întotdeauna la mărimea PIB-ului, pentru că ele sunt asociate reducerii diferențelor de performanță economică. Modelul cel mai adecvat și mai apropriat probabilei reunificări a celor două state românești este cel german (1990). Dacă unirea s-ar produce mâine, urmând metodologia coreeană sau faptele petrecute în Germania, am avea un cost de aproximativ jumătate de PIB actual (adică 90 miliarde USD) pentru următorii 20 ani, cost care ar reduce decalajul de PIB/locuitor de la 4 la 1 până la 1 la 1,5 (înapoi în 1990)”, relevă un studiu realizat de Fundația Universitară a Mării Negre. 

„Din acestă sumă, 20% (18 miliarde USD) ar fi investiții private, deci statul român ar trebui să cheltuie cam 70 miliarde USD, adică 3,5 miliarde USD în medie pe an. Ceea ce reprezintă o treime din cheltuielile actuale cu investițiile. Drept comparație, cheltuielile cu investițiile s-au redus în 2013 față de 2012 cu 16%. Este insuportabil? Costul reunificării pare mare, dar, privit în contextul economiei unei națiuni, el este suportabil”, se precizează în concluziile studiului.
Mai mult, economiștii au stabilit că „efectul nevăzut al reunificării ar consta în  creșterea cu 10% anual al PIB-ului, ca efect al creșterii cifrei de afaceri a companiilor românești (adică, în 8 ani, ne-am dubla PIB-ul actual), dar și în creșterea însemnătății geopolitice a țării, care ar aduce un plus, în medie, de încă 5 până la 10% din PIB anual. Beneficiile reîntregirii sunt net mai mari decât costurile: în cazul României și Republicii Moldova, evoluția în următorii 25 de ani se comprima în doar 15 (un plus de eficiență de 40%).”
Luând în calcul aceste date, reunificarea este practic un proces care s-ar finanța singur.

MITUL 8 – „Unirea Basarabiei cu România se poate face în interiorul Uniunii Europene”

Există, și printre unioniști, voci care împărtășesc această teorie, dar și sceptici care o contrazic. „Cred că viitorul este al unui singur stat în UE, și nu a două state europene, România și Republica Moldova. Dacă vrem să respirăm acolo, și nu să stăm deasupra apei, precum Grecia și Cipru, trebuie să fim acolo împreună, nu separat”, atrage atenţia dr. ec. Cătălin Ghinăraru, secretar știinţific la Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii și Protecţiei Sociale. 

„Ȋn spaţiul Uniunii Europene este o concurenţă mare, fiecare stat își apără propriul interes. Dacă am fi două state, niciodată nu ne-am putea armoniza interesele. Așa cum se întâmplă acum între Grecia și Cipru sau între Cehia și Slovenia. Dacă am fi un singur stat, am avea o mai mare putere de negociere acolo, pentru toţi românii. Ceea ce ar fi un lucru important pentru noi, ca naţiune”, subliniază dr. ec. Cătălin Ghinăraru. 

La rândul său, Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe al României, consideră că „Unirea nu se face peste noapte, ci se face în pași. «Unirea se poate face în interiorul Uniunii Europene», se spune la București. Nu neglijaţi acest lucru. Acest demers se poate realiza mult mai bine, dacă facem parte din aceeași familie. (...) Ce nu înţeleg politicienii de la Bucureşti şi mai ales cei de la Chişinău este faptul că opunerea externă nu este atât de mare, îndrăznesc să vă spun, inclusiv din partea Federaţiei Ruse, credeţi-mă! Sigur, e greu, trebuie însă să ai oameni de stat pentru asta care să convingă, să ştie să joace, să explice şi să dea garanţiile necesare. Vorbesc de opunere politică de cancelarie, nu vorbesc de opunerea în ce vă priveşte pe voi (n.r. – tinerii basarabeni care susţin reîntregirea ţării), unde va fi opunere cap-coadă. Politicienii se tem de Unire, se tem de ea prea devreme, se tem prea devreme şi de ruşi, de occidentali, dar cu oameni consecvenţi şi încăpăţânaţi, în stradă şi în cancelarii, se poate”, susţine fostul ministru de Externe al României.

Iar dacă se poate, istoria ne obligă să vrem! 

Două lumi din ce în ce mai diferite: Este posibilă o reconciliere adevărată între Europa și Rusia?

Cristian Nitoiu

 Cristian Nitoiu

După aproape doi ani de divorț diplomatic și politic, Europa și Rusia par a fi din ce în ce mai dispuse să identifice o platformă de dialog. Este în schimb o reconciliere adevărată posibilă? Cu siguranță din punct de vedere simbolic. Cooperarea la nivel de discurs a fost singura dinamică semnificativă in relațiile dintre Rusia si Europa, indiferent de cine a condus Rusia (Elțin sau Putin).  Pe de alta parte, un real parteneriat nu a fost niciodată implementat sau dorit de ambele părți. De aceea, este greu de crezut că orice fel de reconciliere va merge mai departe de simplu discurs și gesturi simbolice. Cu pași mărunți reconcilierea retorică a început deja, în mare parte datorită uzurii cauzată de ultimii doi ani de antagonism atât în Rusia cât și în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, Europa și Rusia au ales drumuri diferite, ceea ce le separă din ce in ce mai mult;  dialogul neputând avea un efect pozitiv semnificativ.

Fragilitatea unui parteneriat simbolic

De-a lungul celui aproape un sfert de secol ce a urmat după dezmembrarea Uniunii Sovietice, între Europa și Rusia a existat un dialog continuu, care de cele mai multe ori s-a materializat doar în declarații simbolice de prietenie și o serie limitată de proiecte de cooperare. Această stare de complezență și tatonare reciprocă s-a menținut atât timp cât Europa și Rusia au perceput-o ca fiind benefică. Acest simbolism nu a reușit să ducă la crearea unui cadru de colaborare solid, care să precizeze clar dinamica relațiilor dintre Europa și Rusia. În schimb, lucrurile au rămas fluide și confuze, pentru că atât Moscova cât și majoritatea capitalelor europene au preferat să ignore problemele care puteau cauza potențiale conflicte între Europa și Rusia.

În acest context, Rusia și-a dezvoltat relații strânse bilaterale cu state europene ca Germania, Franța, Italia, Austria sau Marea Britanie, primind în schimb o serie largă de beneficii economice (în special pentru oamenii din jurul lui Putin, dar și pentru societate) și respectul simbolic de egal al Uniunii Europene sau mare putere. Simbolismul a atins nivelul maxim în timpul boomului economic din primele două mandate ale lui Putin, perioadă în care Kremlinului a declarat în mod continuu vocația profund europeană a Rusiei. Beneficiile economice au fost văzute de Kremlin ca o compensație pentru abandonarea de bună voie a statutului de superputere, egală cu Statele Unite.  Extinderea din ce în ce mai profundă a influenței UE în spațiul post-sovietic, a făcut ca valoarea unui parteneriat simbolic cu Europa să scadă gradual in ochii Kremlinului. Această percepție a fost cauzată inițial de criza financiară din Europa și apoi întărită de sancțiunile impuse de către UE împotriva Rusiei.

La rândul ei Uniunea Europeana s-a simțit trădată de Rusia, față de care a avut până la începutul lui 2014 un grad mare de bunăvoință, care s-a manifestat prin: a) favorizarea unor relații economice preferențiale cu Rusia, în special în privința exporturilor energetice;  b) integrarea Rusiei ca actor de bază în diverse aranjamente multilaterale internaționale – ca G8 (G7), procesul Protocolului de la Kyoto sau Organizația  Mondială a Comerțului; c) considerarea intereselor Rusiei mai presus decât cele ale statelor din spațiul post-sovietic (Russia first policy). În toate aceste trei privințe abordarea UE a eșuat pentru că nu a reușit să promoveze dezvoltarea democrației in Rusia. Din contră, a contribuit la solidificarea în primele două mandate ale lui Putin a unui regim cu puternice tendințe autoritare, și a unei ideologii care consideră legitimă folosirea oricăror mijloace în relațiile internaționale pentru promovarea intereselor naționale (care în mare parte se traduc prin păstrarea sau lărgirea sferei de influență).

Criza din Ucraina a arătat inițial  liderilor europeni că Rusia nu poate fi un partener de încredere. Pe măsură ce criza s-a dezvoltat, Uniunea Europeană a început să înțeleagă că Moscova a încercat să profite cât mai mult din relațiile bilaterale cu statele membre, și că în lipsa unui cadru clar de cooperare contradicțiile majore dintre Rusia și Europa nu au dispărut niciodată. Mai mult, în ultimul mandat al lui Putin, odată cu îmbrățișarea unui conservatorism militant, Rusia a devenit din ce în mai dispusă să schimbe ordinea de putere din spațiul post-sovietic. Cei doi ani de divorț și lipsa de dialog în relațiile dintre Rusia și Europa au fost astfel rezultatul frustrării acumulate de ambele părți.

Dialogul, calea spre reconciliere?

Multiplele crize pe care le experimentează UE, alături de viteza extrem de scăzută cu care statul ucrainian se reformează, sau izolarea virtuală a Moscovei, au făcut atât ca Europa cât și Rusia să caute să imprime un suflu nou simbolismului care a caracterizat cea mai bună parte a perioadei post război rece. Cu siguranță, revenirea la o astfel de abordare nu va face decât să adoarmă pentru anumită perioadă conflictul, și să nu rezolve aspectele lui esențiale.

În cercurile diplomatice au început de ceva timp discuții informale între state ca Germania sau Franța și Rusia. Un prim exemplu practic și extrem de clar al disponibilității unei bune părți a Europei să reia dialogul cu Moscova este reprezentat de raportului grupului OSCE de persoane eminente însărcinat cu crearea unui proiect comun de securitate europeană. Documentul propune dezvoltarea unei noi arhitecturi de securitate pe continentul european care să reglementeze problemele teritoriale și conceptul de suveranitate. Propunerea vine pe fondul recunoașterii că lipsa unui tratat între Europa (Vest) și Rusia care să medieze situația de pe continent după sfârșitul războiului rece este la baza actualei crizei securitate din Ucraina (și spațiul post-sovietic). Situația e oarecum asemănătoare perioadei interbelice când tratatul de la Versailles nu a luat în considerare tendințele expansioniste ale Germaniei. Raportul grupului OSCE face mai mult sau mai puțin evident faptul că ignorarea cerințelor și aspirațiilor Rusiei în anii 90  a dus la un grad mare de frustrare în Kremlin, care a fost în ultimii ani canalizat de regimul lui Putin. În mod practic, raportul propune dezghețarea dialogului dintre Vest si Rusia pe probleme de securitate și democrație în scopul semnării pe viitor a unui tratat similar celui de la Helsinki care a reglementat probleme teritoriale pe continentul european în perioada postbelică, și a introdus clauza drepturilor omului în spațiul comunist.

Raportul  poate fi interpretat și ca o recunoaștere a faptului că Vestul a greșit când a respins sumar planul de securitate europeana propus de Medvedev în 2008 la Berlin. Deși acest plan era superficial, și nu avea nicio șansă să fie pus în practică, el a reprezentat o ultimă încercare a Rusiei de a convinge Occidentul să îi ia în considerare ca egale interesele sale de securitate. Odată cu al treilea mandat al lui Putin, Rusia și-a schimbat focusul din interes pentru colaborare simbolică cu Europa spre cooperarea cu China. Reprezentantul Rusiei (Sergey Karaganov) în grupul de persoane eminente prezintă în raport o serie întreagă de rezerve, care în principal subliniază faptul că Vestul și-a dat seama mult prea târziu de nevoia unui astfel de tratat, pe care Rusia l-a cerut încă din 1991. Karaganov mai menționează faptul că Rusia acum se concentrează mai mult pe spațiul eurasiatic, iar dialogul propus de raport nu ia în serios cererea Rusiei de a i se recunoaște sfera de influență in spațiul post-Sovietic. Așadar, răspunsul Moscovei față de propunerea pentru o nouă arhitectura de securitate europeană trebuie interpretat în prisma direcțiilor diferite pe care Europa și Rusia le-au ales în materie de securitate.

Pe lângă modurile contrastante de a percepe relațiile de securitate de pe continent, Rusia și UE se îndreaptă în direcții diferite și pe alte planuri. În primul rând, din punct de vedere societal, Rusia a îmbrățișat într-o mare măsură patriotismul feroce (cu tentă naționalistă) și valorile conservatoare (ca importanța familiei și a Bisericii Ortodoxe). Acest trend a fost încurajat și susținut de guvern în efortul său de a-și consolida puterea pe plan intern. Rezultatul pe termen scurt e o societate rusă profund paranoică, care consideră într-o mare măsura că Europa și Statele Unite au distrus în mod sistematic puterea Moscovei în ultimii 25 de ani, și vor continua să o facă. Aluziile la Marele Război Patriotic abundă în spațiul public din Rusia, generația tânără fiind supusă unei campanii feroce de conștientizare a traumelor prin care a trecut poporul rus, nedreptățile comise de Europa sau prestigiul pierdut (care trebuie recuperat) al Rusiei. Această radicalizare a societății ruse poate avea consecințe extrem de nefaste pe termen lung.  Reconcilierea la nivel simbolic sau reînceperea dialogului nu vor fi de ajuns pentru a deradicaliza societatea rusă și a elimina potențialul unui conflict mai profund cu Rusia pe termen mediu.

În al doilea rând, din punct de vedere economic, Rusia a reușit sa facă față efectelor combinate ale sancțiunilor, prețului scăzut al țițeiului și competitivității limitate a economiei sale. Deși economia Rusiei a avut mult suferit, Moscova și-a modificat strategia din cooperarea în principal la nivel bilateral cu diverse state membre ale UE, într-o strategie de diversificare spre Asia și dezvoltarea unor noi industrii pe plan intern (de exemplu cele alimentare pentru a acoperi fostele importuri din Europa). În sfera economică există o mare presiune din partea sectorului privat din UE  pentru ca sancțiunile împotriva Rusiei să fie ridicate. Dar, asemenea economiei ruse, și cea europeană, a început să se adapteze spre alte piețe, făcând o reconciliere substanțială pe plan economic din ce în ce mult mai improbabilă pe termen scurt. În al treilea rând, pe plan internațional recentele atentate teroriste din Franța par a fi convins anumite state europene de necesitatea cooperării cu Rusia în Siria, dar și în privința altor dosare globale. În schimb, până acum, cooperarea din Siria între Franța și Rusia nu a fost decât simbolică. Cu toate acestea, Siria (urmând modelul cazului Iran) poate reprezenta o platformă pentru începerea substanțială a reconcilierii intre Europa și Rusia, pentru că nu este legată de interesele lor vitale. Votul recent în unanimitate din Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite pentru găsirea unei soluții în Siria reprezintă un semnal în acest sens.

Reconciliere post-Putin?

Multe voci din Europa speră că Putin va fi înlocuit pe termen scurt de un leadership cu viziuni pro-europene și liberale. Deși acest scenariu e destul de improbabil pe termen scurt, este greu de crezut ca un guvern liberal va duce la reconciliere substanțială și nu doar simbolică cu Europa. Tendințele naționaliste și paranoia față de Vest sunt atât de puternic înrădăcinate în societatea rusă, încât un potențial guvern liberal nu și-ar risca legitimitatea pe termen scurt pentru a urmări o reconciliere în condiții de inegalitate cu Occidentul. O Rusie condusă de lideri mai liberali nu se traduce automat în abandonarea politicilor agresive față de vecini. Niciodată pe parcursul anilor 90, când Rusia îmbrățișa aproape total liberalismul, liderii din Kremlin (și marea majoritate a oamenilor din Rusia) nu renunțaseră la regretul față de dezmembrarea Uniunii Sovietice sau la legitimitatea sferei de interese a Rusei în spațiul post-Sovietic. Este foarte probabil ca Occidentul să fie într-o mai mare măsură dispus sa facă concesii în dauna statelor post-sovietice și să le sacrifice interesele semnând o înțelegere cu Rusia pentru a permite unui potențial guvern liberal să își consolideze puterea și legitimitatea pe plan intern.

România si dialogul cu Rusia

Care ar trebui sa fie poziția României în cazul unei reconcilieri cu Rusia, fie ea și simbolică?

Având în vedere caracterul conservator și chiar inactiv a politicii externe române în general, este greu de crezut că România poate sau are în prezent ambiția să influențeze dialogul dintre Europa și Rusia. În primul rând, România a ales să urmeze orbește și ca un câine mai mult decât credincios politicile pe care le percepe a fi favorabile Statelor Unite. De fapt, politica externă a României are un singur vector, iar marea majoritate a eforturilor externe ale României sunt menite sa aducă țării o voce mai importantă în Washington. Parțial din acest motiv Rusia figurează în politica externă a României doar ca o amenințare perpetuă, tradusă într-una dintre cele mai conflictuale retorici ale unui stat membru UE față de Moscova. Acest lucru e surprinzător, pentru că Statele Unite au o politică relativ nuanțată față de Rusia și continuă să păstreze la nivel formal și informal o serie de legături strânse. Deci, România încearcă să facă pe plac Statelor Unite în relațiile cu Rusia, dar o face prin inactivitate și nu alegând să copieze abordarea americană față de Moscova.

În al doilea rând, România nu are expertiza necesară la nivel de politică externă pentru a înțelege Rusia, mai ales radicalizarea pe termen mediu și lung a societății ruse. Fără a investi în dezvoltarea  expertizei, România nu va putea aborda relațiile cu Rusia (mai mult sau mai puțin urmând interesele Statelor Unite) într-un mod eficient. În al treilea rând, dialogul la nivel simbolic între Europa (plus Statele Unite) și Rusia ar putea însemna pe termen scurt sacrificarea cursului pro-european al Republicii Moldova. În logica relațiilor dintre Occident și Rusia Moldova e un aspect mult prea puțin semnificativ, încât Vestul ar fi dispus să facă anumite concesii Moscovei. Din perspectiva aceasta, România nu ar trebui să se bazeze total pe parteneriatul strategic cu Statele Unite în privința asigurării unui viitor pro-european și democratic în Moldova. Ar trebui, de asemenea, să poarte un dialog constant cu Rusia pe această tema, care să asigure că Moscova nu va cere în viitoarea mare înțelegere simbolică iminentă (grand bargain) cu Occidentul o mai mare influență asupra regimului politic din Moldova.

Stalin a ştiut că URSS se va destrăma şi a creat un cal troian

Sorin Golea

Pe 2 august 1940, Iosif Vissarionovici Stalin a semnat un decret prin care a înglobat Basarabia, furată de la români, în Transnistria. De ce? Conform istoricului Dan Falcan, dictatorul sovietic a luat în calcul încă de atunci ipoteza destrămării statului sovietic şi, cu mintea sa diabolică, a gândit un plan menit să ajute la recuperarea teritoriilor care s-ar putea declara independente...

Teritoriul voievodatului Moldovei dintre Prut şi Nistru, cedat Imperiului Rus de către cel Otoman în urma încheierii războiului ruso-turc (1806- 1812) şi anexat prin Tratatul de la Bucureşti, a căpătat denumirea Basarabia în 1812. După mai bine de 100 de ani, în 1918, Basarabia s-a unit cu România, cum era firesc. Şase ani mai târziu, în 1924, după prăbuşirea Rusiei Ţariste şi apariţia URSS, sovieticii au înfiinţat Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească (RSSAM), actuala Transnistrie, în stânga Nistrului.

De această RSSAM au lipit apoi abuziv Basarabia şi nordul Bucovinei, obţinute în 1939 în urma pactului Ribbentrop- Molotov. Decupajul teritorial - ciuntirea României, practic - s-a făcut pe 2 august şi 4 noiembrie 1940. “Basarabia obţinută prin forţă de la România în iunie 1940, mai p u ţin cele trei judeţe din sud, Cetatea Albă, Cahul şi Ismail, a fost unită cu RSSAM, înfiinţată în 1924, viabilă cu mici modificări până în 1991, când, la 27 august, şi-a declarat independenţa. Alipirea teritoriilor transnistrene era prevăzută încă din 1940, ca o bombă cu ceas pentru cazul că Basarabia ar fi dorit să se despartă de URSS sau că România ar fi emis pretenţii asupra Basarabiei ”, ne-a dezvăluit istoricul Dan Falcan.

«Pasele» cu teritoriul respectiv au continuat între 1941 şi 1945

În 1941, Ion Antonescu spunea celebra frază: “Vă ordon, treceţi Prutul!”, iar România, împreună cu trupele Germaniei, ocupa Basarabia. Pe timpul mareşalului, ţara noastră, care pierduse o treime din Ardeal prin Diktatul de la Viena, a recucerit Basarabia şi a luat sub supraveghere teritoriile dintre râurile Nistru şi Bug, inclusiv Transnistria. Însă această stare de fapt n-a durat mult... După 1945, Basarabia a fost luată din nou de URSS. Abia în 1991, după prăbuşirea imperiului sovietic, Republica Moldova şi-a declarat independenţa, având în componenţă şi Transnistria.
În prezent, Republica Moldova tinde să se integreze în Uniunea Europeană şi să se unească iar cu România. Lucru pe care Rusia încearcă să-l împiedice prin intermediul Trasnistriei, unde există importante depozite de armament şi muniţii ale fostei Armate a XIV-a şi pe care Kremlinul o consideră teritoriu-satelit al Moscovei.

“Actul din 2 august 1940 ne arată că Stalin şi liderii sovietici nu considerau URSS eternă, ci luau în calcul încă de atunci ipoteza destrămării statului sovietic. Actuala autoproclamată republică transnistreană era văzută de liderii ruşi ca un cal troian gata să fie detonat atunci când interesele Kremlinului o cer. Dovada: războiul civil declanşat în 1992 între autorităţile de la Chişinău şi cele de la Tiraspol, precum şi problemele ulterioare generate de liderii de la Tiraspol cu sprijinul celor de la Moscova”, a explicat Dan Falcan.

Republicile caucaziene au păţit la fel ca basarabenii

Istoricul consideră că astfel de decupaje teritoriale menite să submineze orice intenţie de independenţă a vreunei republici sovietice faţă de centru nu au existat doar în Moldova, ci şi în republicile autonome sau semiautonome din Caucaz, care au avut acelaşi rol de a sabota aspiraţiile la independenţă ale Armeniei, Georgiei sau Azerbaidjanului.

“În concluzie, se poate afirma că mintea diabolică a lui Stalin a ştiut exact ce face şi a pregătit terenul pentru recuperarea de către Rusia a teritoriilor eventual pierdute, lucru care, vedem bine, se întâmplă în prezent. Cazul Crimeei este elocvent”, ne-a mai spus istoricul Dan Falcan.

Panait Istrati a atras atenţia în 1929 că Uniunea Sovietică este o minciună

Comunist înfocat, scriitorul român Panait Istrati a întreprins o călătorie în Uniunea Sovietică, în 1929.

În anii aceia, Stalin plătea călătorii ale intelectualilor occidentali în URSS, pentru ca aceştia să vadă progresele nemaipomenite făcute de o ţară înapoiată. Europenilor, însoţiţi în plimbările lor de comisari sovietici, le erau prezentate realizările. Istrati a deviat de la traseul impus şi a văzut adevărul: un sistem corupt, care îşi distrugea cetăţenii, o monstruozitate politică. A descris călătoria în cartea “Spovedania unui învins”, după care a fost hăituit de serviciile secrete ale Rusiei şi chiar de foştii săi colegi intelectuali occidentali de stânga, plătiţi de Moscova. Dezvăluirea lui Istrati a fost unul din primele semne că sistemul sovietic este o minciună frumos colorată, care nu poate dăinui.

Transnistria a fost stăpânită de domnii Moldovei până la 1713

La începutul Evului Mediu, slavii de la răsărit îi numeau pe vorbitorii de limbă română “volohi”. Pe la 1150 a fost atestat în analele ruseşti poporul Bolohovenilor, în zona actualei Transnistrii, în timp ce o icoană din Lviv menţiona existenţa unui voievod “voloh”.

Mihai Viteazul cerea, în tratativele purtate cu regele Sigismund al III-lea al Poloniei, în martie 1600, la Braşov, să i se recunoască stăpânirea “Oceacului de peste Nistru” (Transnistria, n.r.). În 1681, o parte din Transnistria a intrat în stăpânirea domnului Moldovei Gheorghe Duca. Târgurile de aici au fost atunci organizate ca oraşele moldoveneşti, fiind conduse de şoltuzi şi de pârgari. Stăpânirea domnilor Moldovei, dovedită de condicile de socoteli şi biruri ale acestora, a durat până în 1713.


Centrele mai importante erau Movilăul, ridicat de voievodul Ieremia Movilă pe moşia Cantacuzineştilor, şi Dubăsari, aflat în apropierea podului de dubase (luntri rotunde, de piele). Ulterior, ţinutul a intrat sub stăpânire rusească, dar structura etnică a rămas românească. Denumiri româneşti de localităţi se regăsesc până la Bug chiar şi astăzi.

MOLDOVA LUI ŞTEFAN

Nicu Stancu

Bronzul clopotelor sacre, cheamă la mormânt Moldova,

Din Carpaţi şi pân’la Nistru, toţi ce poartă-n suflet slova,

Să ne amintim strămoşii, ce-au pierdut sângele-n van,

Pentru-a fi doar o Moldovă, o Moldovă-a lui Ştefan.

Adunaţi-vă la Putna, pentru-a auzi din nou,

Vorbele prin veacuri sfinte şi-a poruncilor ecou,

Că Moldova nu-i a voastră, ci-a urmaşilor în veci

Şi avem o datorie: s-o dăm cu hotare-ntregi.

Mergeţi moldoveni la Putna şi vă daţi mână cu mână,

Adunând în piept durerea, izvorâtă din ţărână.

Călcaţi în picioare brazda Prutului şi faceţi pod,

Cu istoria din veacuri a lui Ştefan Voievod.

Rupeţi legile străine ce-au schimbat vorbire, port

Şi în ţara ta obligă, să faci uz de paşaport.

Epuraţi sângele ţării de venetici şi de hoţi,

Care-n vârf de piramidă, se declară patrioţi.

Ridicaţi spre ‘nalt privirea, arzând blestematul jug,

La căldura întregirii şi la flacără de rug,

Iar cenuşa, ca ofrandă pentru Ştefan, îngropaţi,

În mormântul de la Putna şi la poale de Carpaţi.

Cupa lui Ştefan

Dimitrie Bolintineanu

Într-o monastire din trecut rămasă,

În domneasca sală se întinde masă.

Misail prezidă ast banchet voios

Şi în timpul mesei zice dureros:

— "Ştefan după moarte lăsă moştenire

Arcul său şi cupa l-astă monastire.

Cu Cantemireştii leşii au venit

Şi prădând locaşul, arcul au răpit;

Însă nu răpiră cupa minunată!

Ea trăieşte încă, de mirare!... Iată!"

El arată cupa... Toţi s-au minunat.

Ea era săpată dintr-un matostat.

Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă.

Fiecine-nchină pentru o frumoasă.

Când la cel din urmă rândul a venit,

Misail ia cupa şi-astfel a vorbit:

— "Unde este timpul cel de vitejie?

Timpul de mari fapte?... Vai! n-o să mai vie?

A căzut Moldova, căci orice români

Se roşesc la gândul a mai fi stăpâni.

Ei îmbracă manta de înţelepciune;

Dar ca să-şi ascunză trista slăbiciune.

Dar înţelepciunea fără-a cuteza,

E ca cutezarea fără-a cugeta.

Când vedem sfioasă patria română,

Ne-aducem aminte vorba cea bătrână:

Cel ce e mai aproape de mormântul său

La ideea morţii tremură mai rău!

Ştefan nu mai este... Însă o să vie

Alţi Ştefani cu viaţă şi cu bărbăţie:

Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu,

Viitorul este al lui Dumnezeu!

Însă până să vie lanţul să ne rupă,

Nu va mai bea nimeni din această cupă;

Când un suflet mare se va arăta,

Hârburile cupei le va aduna."

Zice,-aruncă cupa şi o sparge-n trei...

Nimeni n-a strâns încă hârburile ei.