Două lumi din ce în ce mai diferite: Este posibilă o reconciliere adevărată între Europa și Rusia?

Cristian Nitoiu

 Cristian Nitoiu

După aproape doi ani de divorț diplomatic și politic, Europa și Rusia par a fi din ce în ce mai dispuse să identifice o platformă de dialog. Este în schimb o reconciliere adevărată posibilă? Cu siguranță din punct de vedere simbolic. Cooperarea la nivel de discurs a fost singura dinamică semnificativă in relațiile dintre Rusia si Europa, indiferent de cine a condus Rusia (Elțin sau Putin).  Pe de alta parte, un real parteneriat nu a fost niciodată implementat sau dorit de ambele părți. De aceea, este greu de crezut că orice fel de reconciliere va merge mai departe de simplu discurs și gesturi simbolice. Cu pași mărunți reconcilierea retorică a început deja, în mare parte datorită uzurii cauzată de ultimii doi ani de antagonism atât în Rusia cât și în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, Europa și Rusia au ales drumuri diferite, ceea ce le separă din ce in ce mai mult;  dialogul neputând avea un efect pozitiv semnificativ.

Fragilitatea unui parteneriat simbolic

De-a lungul celui aproape un sfert de secol ce a urmat după dezmembrarea Uniunii Sovietice, între Europa și Rusia a existat un dialog continuu, care de cele mai multe ori s-a materializat doar în declarații simbolice de prietenie și o serie limitată de proiecte de cooperare. Această stare de complezență și tatonare reciprocă s-a menținut atât timp cât Europa și Rusia au perceput-o ca fiind benefică. Acest simbolism nu a reușit să ducă la crearea unui cadru de colaborare solid, care să precizeze clar dinamica relațiilor dintre Europa și Rusia. În schimb, lucrurile au rămas fluide și confuze, pentru că atât Moscova cât și majoritatea capitalelor europene au preferat să ignore problemele care puteau cauza potențiale conflicte între Europa și Rusia.

În acest context, Rusia și-a dezvoltat relații strânse bilaterale cu state europene ca Germania, Franța, Italia, Austria sau Marea Britanie, primind în schimb o serie largă de beneficii economice (în special pentru oamenii din jurul lui Putin, dar și pentru societate) și respectul simbolic de egal al Uniunii Europene sau mare putere. Simbolismul a atins nivelul maxim în timpul boomului economic din primele două mandate ale lui Putin, perioadă în care Kremlinului a declarat în mod continuu vocația profund europeană a Rusiei. Beneficiile economice au fost văzute de Kremlin ca o compensație pentru abandonarea de bună voie a statutului de superputere, egală cu Statele Unite.  Extinderea din ce în ce mai profundă a influenței UE în spațiul post-sovietic, a făcut ca valoarea unui parteneriat simbolic cu Europa să scadă gradual in ochii Kremlinului. Această percepție a fost cauzată inițial de criza financiară din Europa și apoi întărită de sancțiunile impuse de către UE împotriva Rusiei.

La rândul ei Uniunea Europeana s-a simțit trădată de Rusia, față de care a avut până la începutul lui 2014 un grad mare de bunăvoință, care s-a manifestat prin: a) favorizarea unor relații economice preferențiale cu Rusia, în special în privința exporturilor energetice;  b) integrarea Rusiei ca actor de bază în diverse aranjamente multilaterale internaționale – ca G8 (G7), procesul Protocolului de la Kyoto sau Organizația  Mondială a Comerțului; c) considerarea intereselor Rusiei mai presus decât cele ale statelor din spațiul post-sovietic (Russia first policy). În toate aceste trei privințe abordarea UE a eșuat pentru că nu a reușit să promoveze dezvoltarea democrației in Rusia. Din contră, a contribuit la solidificarea în primele două mandate ale lui Putin a unui regim cu puternice tendințe autoritare, și a unei ideologii care consideră legitimă folosirea oricăror mijloace în relațiile internaționale pentru promovarea intereselor naționale (care în mare parte se traduc prin păstrarea sau lărgirea sferei de influență).

Criza din Ucraina a arătat inițial  liderilor europeni că Rusia nu poate fi un partener de încredere. Pe măsură ce criza s-a dezvoltat, Uniunea Europeană a început să înțeleagă că Moscova a încercat să profite cât mai mult din relațiile bilaterale cu statele membre, și că în lipsa unui cadru clar de cooperare contradicțiile majore dintre Rusia și Europa nu au dispărut niciodată. Mai mult, în ultimul mandat al lui Putin, odată cu îmbrățișarea unui conservatorism militant, Rusia a devenit din ce în mai dispusă să schimbe ordinea de putere din spațiul post-sovietic. Cei doi ani de divorț și lipsa de dialog în relațiile dintre Rusia și Europa au fost astfel rezultatul frustrării acumulate de ambele părți.

Dialogul, calea spre reconciliere?

Multiplele crize pe care le experimentează UE, alături de viteza extrem de scăzută cu care statul ucrainian se reformează, sau izolarea virtuală a Moscovei, au făcut atât ca Europa cât și Rusia să caute să imprime un suflu nou simbolismului care a caracterizat cea mai bună parte a perioadei post război rece. Cu siguranță, revenirea la o astfel de abordare nu va face decât să adoarmă pentru anumită perioadă conflictul, și să nu rezolve aspectele lui esențiale.

În cercurile diplomatice au început de ceva timp discuții informale între state ca Germania sau Franța și Rusia. Un prim exemplu practic și extrem de clar al disponibilității unei bune părți a Europei să reia dialogul cu Moscova este reprezentat de raportului grupului OSCE de persoane eminente însărcinat cu crearea unui proiect comun de securitate europeană. Documentul propune dezvoltarea unei noi arhitecturi de securitate pe continentul european care să reglementeze problemele teritoriale și conceptul de suveranitate. Propunerea vine pe fondul recunoașterii că lipsa unui tratat între Europa (Vest) și Rusia care să medieze situația de pe continent după sfârșitul războiului rece este la baza actualei crizei securitate din Ucraina (și spațiul post-sovietic). Situația e oarecum asemănătoare perioadei interbelice când tratatul de la Versailles nu a luat în considerare tendințele expansioniste ale Germaniei. Raportul grupului OSCE face mai mult sau mai puțin evident faptul că ignorarea cerințelor și aspirațiilor Rusiei în anii 90  a dus la un grad mare de frustrare în Kremlin, care a fost în ultimii ani canalizat de regimul lui Putin. În mod practic, raportul propune dezghețarea dialogului dintre Vest si Rusia pe probleme de securitate și democrație în scopul semnării pe viitor a unui tratat similar celui de la Helsinki care a reglementat probleme teritoriale pe continentul european în perioada postbelică, și a introdus clauza drepturilor omului în spațiul comunist.

Raportul  poate fi interpretat și ca o recunoaștere a faptului că Vestul a greșit când a respins sumar planul de securitate europeana propus de Medvedev în 2008 la Berlin. Deși acest plan era superficial, și nu avea nicio șansă să fie pus în practică, el a reprezentat o ultimă încercare a Rusiei de a convinge Occidentul să îi ia în considerare ca egale interesele sale de securitate. Odată cu al treilea mandat al lui Putin, Rusia și-a schimbat focusul din interes pentru colaborare simbolică cu Europa spre cooperarea cu China. Reprezentantul Rusiei (Sergey Karaganov) în grupul de persoane eminente prezintă în raport o serie întreagă de rezerve, care în principal subliniază faptul că Vestul și-a dat seama mult prea târziu de nevoia unui astfel de tratat, pe care Rusia l-a cerut încă din 1991. Karaganov mai menționează faptul că Rusia acum se concentrează mai mult pe spațiul eurasiatic, iar dialogul propus de raport nu ia în serios cererea Rusiei de a i se recunoaște sfera de influență in spațiul post-Sovietic. Așadar, răspunsul Moscovei față de propunerea pentru o nouă arhitectura de securitate europeană trebuie interpretat în prisma direcțiilor diferite pe care Europa și Rusia le-au ales în materie de securitate.

Pe lângă modurile contrastante de a percepe relațiile de securitate de pe continent, Rusia și UE se îndreaptă în direcții diferite și pe alte planuri. În primul rând, din punct de vedere societal, Rusia a îmbrățișat într-o mare măsură patriotismul feroce (cu tentă naționalistă) și valorile conservatoare (ca importanța familiei și a Bisericii Ortodoxe). Acest trend a fost încurajat și susținut de guvern în efortul său de a-și consolida puterea pe plan intern. Rezultatul pe termen scurt e o societate rusă profund paranoică, care consideră într-o mare măsura că Europa și Statele Unite au distrus în mod sistematic puterea Moscovei în ultimii 25 de ani, și vor continua să o facă. Aluziile la Marele Război Patriotic abundă în spațiul public din Rusia, generația tânără fiind supusă unei campanii feroce de conștientizare a traumelor prin care a trecut poporul rus, nedreptățile comise de Europa sau prestigiul pierdut (care trebuie recuperat) al Rusiei. Această radicalizare a societății ruse poate avea consecințe extrem de nefaste pe termen lung.  Reconcilierea la nivel simbolic sau reînceperea dialogului nu vor fi de ajuns pentru a deradicaliza societatea rusă și a elimina potențialul unui conflict mai profund cu Rusia pe termen mediu.

În al doilea rând, din punct de vedere economic, Rusia a reușit sa facă față efectelor combinate ale sancțiunilor, prețului scăzut al țițeiului și competitivității limitate a economiei sale. Deși economia Rusiei a avut mult suferit, Moscova și-a modificat strategia din cooperarea în principal la nivel bilateral cu diverse state membre ale UE, într-o strategie de diversificare spre Asia și dezvoltarea unor noi industrii pe plan intern (de exemplu cele alimentare pentru a acoperi fostele importuri din Europa). În sfera economică există o mare presiune din partea sectorului privat din UE  pentru ca sancțiunile împotriva Rusiei să fie ridicate. Dar, asemenea economiei ruse, și cea europeană, a început să se adapteze spre alte piețe, făcând o reconciliere substanțială pe plan economic din ce în ce mult mai improbabilă pe termen scurt. În al treilea rând, pe plan internațional recentele atentate teroriste din Franța par a fi convins anumite state europene de necesitatea cooperării cu Rusia în Siria, dar și în privința altor dosare globale. În schimb, până acum, cooperarea din Siria între Franța și Rusia nu a fost decât simbolică. Cu toate acestea, Siria (urmând modelul cazului Iran) poate reprezenta o platformă pentru începerea substanțială a reconcilierii intre Europa și Rusia, pentru că nu este legată de interesele lor vitale. Votul recent în unanimitate din Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite pentru găsirea unei soluții în Siria reprezintă un semnal în acest sens.

Reconciliere post-Putin?

Multe voci din Europa speră că Putin va fi înlocuit pe termen scurt de un leadership cu viziuni pro-europene și liberale. Deși acest scenariu e destul de improbabil pe termen scurt, este greu de crezut ca un guvern liberal va duce la reconciliere substanțială și nu doar simbolică cu Europa. Tendințele naționaliste și paranoia față de Vest sunt atât de puternic înrădăcinate în societatea rusă, încât un potențial guvern liberal nu și-ar risca legitimitatea pe termen scurt pentru a urmări o reconciliere în condiții de inegalitate cu Occidentul. O Rusie condusă de lideri mai liberali nu se traduce automat în abandonarea politicilor agresive față de vecini. Niciodată pe parcursul anilor 90, când Rusia îmbrățișa aproape total liberalismul, liderii din Kremlin (și marea majoritate a oamenilor din Rusia) nu renunțaseră la regretul față de dezmembrarea Uniunii Sovietice sau la legitimitatea sferei de interese a Rusei în spațiul post-Sovietic. Este foarte probabil ca Occidentul să fie într-o mai mare măsură dispus sa facă concesii în dauna statelor post-sovietice și să le sacrifice interesele semnând o înțelegere cu Rusia pentru a permite unui potențial guvern liberal să își consolideze puterea și legitimitatea pe plan intern.

România si dialogul cu Rusia

Care ar trebui sa fie poziția României în cazul unei reconcilieri cu Rusia, fie ea și simbolică?

Având în vedere caracterul conservator și chiar inactiv a politicii externe române în general, este greu de crezut că România poate sau are în prezent ambiția să influențeze dialogul dintre Europa și Rusia. În primul rând, România a ales să urmeze orbește și ca un câine mai mult decât credincios politicile pe care le percepe a fi favorabile Statelor Unite. De fapt, politica externă a României are un singur vector, iar marea majoritate a eforturilor externe ale României sunt menite sa aducă țării o voce mai importantă în Washington. Parțial din acest motiv Rusia figurează în politica externă a României doar ca o amenințare perpetuă, tradusă într-una dintre cele mai conflictuale retorici ale unui stat membru UE față de Moscova. Acest lucru e surprinzător, pentru că Statele Unite au o politică relativ nuanțată față de Rusia și continuă să păstreze la nivel formal și informal o serie de legături strânse. Deci, România încearcă să facă pe plac Statelor Unite în relațiile cu Rusia, dar o face prin inactivitate și nu alegând să copieze abordarea americană față de Moscova.

În al doilea rând, România nu are expertiza necesară la nivel de politică externă pentru a înțelege Rusia, mai ales radicalizarea pe termen mediu și lung a societății ruse. Fără a investi în dezvoltarea  expertizei, România nu va putea aborda relațiile cu Rusia (mai mult sau mai puțin urmând interesele Statelor Unite) într-un mod eficient. În al treilea rând, dialogul la nivel simbolic între Europa (plus Statele Unite) și Rusia ar putea însemna pe termen scurt sacrificarea cursului pro-european al Republicii Moldova. În logica relațiilor dintre Occident și Rusia Moldova e un aspect mult prea puțin semnificativ, încât Vestul ar fi dispus să facă anumite concesii Moscovei. Din perspectiva aceasta, România nu ar trebui să se bazeze total pe parteneriatul strategic cu Statele Unite în privința asigurării unui viitor pro-european și democratic în Moldova. Ar trebui, de asemenea, să poarte un dialog constant cu Rusia pe această tema, care să asigure că Moscova nu va cere în viitoarea mare înțelegere simbolică iminentă (grand bargain) cu Occidentul o mai mare influență asupra regimului politic din Moldova.