Eroii de lângă noi

Laura Stefan

În 2005, când lupta împotriva corupției a început cu adevărat în România, puțini au fost cei care au crezut în victorie. Vasta majoritate a românilor au preferat să rămână în cercul călduț al celor fără iluzii care nu riscă dezamăgiri, al celor care știau că nu se poate pentru că nimeni nicăieri nu reușise, al celor care ne spuneau să nu ne irosim viața pentru că e în zadar. O mână de oameni a îndrăznit, iar victoria e a acelora care cutează. România a ex­perimentat cea mai amplă și mai de succes campanie anticorupție la nivel european. DNA-ul condus de Daniel Morar a construit cu inteligență, curaj și răbdare dosare complexe despre tenebrele României post-decembriste: dosare economice grele, construite pe analize financiare, dosare privind mari tunuri imobiliare, precum și dosare de corupție clasică instrumentate împotriva mai-marilor zilei – miniștri, parlamentari, primari, magistrați. Nu s-au grăbit, deși presiunea publică și cea internațională pentru obținerea rapidă de rezultate concrete era uriașă.

Dosarele au fost apoi trimise în judecată, unde a început lupta de uzură între apărare și acuzare. Au fost folosite toate portițele legale pentru a amâna la nesfârșit soluțiile definitive, iar, în paralel, aparatul de propagandă media controlat sau cumpărat de inculpați construia mitul invincibilității acestora și pe cel al inutilității speranței. Frustrarea socială creștea cu fiecare nou termen, oamenii obișnuiți își vedeau confirmată convingerea că nimeni, niciodată, nu va plăti în România pentru hoție. Judecătorii au avut înțelepciunea să nu abdice de la regulile statului de drept și au înțeles că însănătoșirea unei societăți vine doar din aplicarea egală a acelorași reguli tuturor, indiferent dacă inculpații generau simpatie sau antipatie oamenilor obișnuiți. Au înțeles că regulile sunt aici ca să ne apere pe noi toți de abuzurile potențiale ale statului și că nicio circumstanță nu poate legitima suspendarea lor. Că toți inculpații au dreptul să uzeze de toate căile de apărare prevăzute de legile în vigoare și că o justiție sumară e inadmisibilă. Că procedurile judiciare durează, dar, până la urmă, justiția face dreptate, așa cum spune adesea președinta ÎCCJ, Livia Stanciu.

Condamnarea lui Dan Voiculescu la 10 ani de închisoare și confiscarea bunurilor acestuia este al doilea mare cutremur din lumea românească. Cel care dicta până mai ieri prin viu grai sau prin intermediul trustului de presă pe care îl controlează direcțiile politice în România se vede azi în postura unui hoț obișnuit, condamnat la închisoare pentru un tun imobiliar care a generat un prejudiciu de 60 de milioane de euro. Procurorul Emilian Eva, care a instrumentat acest dosar, a îndrăznit să creadă. Procurorul Doru Țuluș, cel care a confirmat actele din dosar, asemenea. În sală, acuzarea a fost reprezentată de procuroarea Elena Matieșescu. Alături de șeful DNA, Daniel Morar, și-au primit porția de celebritate negativă seri la rând la Antena 3. A venit apoi rândul judecătorilor la care a ajuns acest dosar – și au fost mulți, pentru că Dan Voiculescu a reușit să își mute dosarul de la o instanță la alta, prin demisii repetate din parlament. În primă instanță, Dan Voiculescu a fost condamnat de judecătoarea Grațiela Constantin, iar în apel de către judecătorii Camelia Bogdan și Alexandru Mihalcea.

Tertipul fugii din parlament nu a fost folosit doar de Dan Voiculescu, ci și de alți foști parlamentari, care au sperat că, dacă dosarele lor nu vor mai fi judecate de ÎCCJ, atunci vor scăpa de condamnări, pentru că judecătorii de la instanțele inferioare nu vor îndrăzni să-i condamne, vor ceda încercărilor de influențare sau pur și simplu nu vor rezista presiunii mediatice. A fost un nou test pentru justiția română, un test trecut de majoritatea judecătorilor, un test picat de unii dintre ei. Printre cei care au picat acest test se numără și judecătorul Mustață, care ar fi trebuit să judece dosarul ICA și pe care DNA l-a pus sub acuzare pentru fapte de corupție legate de dosarele pe care le avea de soluționat. Dan Voiculescu a organizat o conferință de presă imediat după arestarea judecătorului Mustață pentru a-l apăra de acuzațiile DNA, deși susținea că nu îl cunoaște. Bizar comportament pentru un personaj atât de calculat cum este Dan Voiculescu – această bizarerie are probabil o explicație simplă: frica. Frica de o potențială condamnare pronunțată de un viitor complet de judecată din care judecătorul Mustață nu mai face parte. Și iată că frica a fost justificată: noul complet a purces rapid la judecată, judecătorii au dovedit adesea că știu dosarul mai bine decât avocații, iar apărarea nu a reușit să convingă. Pe lângă pedepsele privative de libertate, instanța a dispus și confiscarea unor sume uriașe de la inculpați, a pus sechestre pe bunuri imobile, pentru a asigura recuperarea pagubei de 60 de milioane de euro.

Povestea însă nu se termină aici. După decizia de confiscare dispusă de instanță, ANAF trebuie să treacă la executare – adică să aducă banii efectiv la bugetul de stat. Știm de la procurorul șef DNA, Codruța Kövesi, că asta e veriga slabă și că, cel puțin în ceea ce privește dosarele DNA, ANAF nu aduce la buget mai mult de 5% din sumele vizate de hotărârile judecătorești. Asta înseamnă, de fapt, subminarea muncii unui întreg sistem de justiție penală de către Executiv.


După ce va trece valul de emoție generat de condamnarea lui Voiculescu, va trebui să răspundem la întrebarea: ce-i de făcut mai departe? Ne pasă suficient de anticorupție? Înțelegem că asta-i și lupta noastră, nu doar a procurorilor și judecătorilor corecți din sistem? Ne construim o țară ca afară, bazată pe muncă, cinste și speranță, sau îi lăsăm pe alții să clădească o Românie gri?