Ana Blandiana
În timp ce se desfășura pasionanta dispută dintre adversarii și susținătorii prezenței în școli a orelor de religie (încheiată, firesc, prin categorica victorie a susținătorilor), m-am gândit că în paralel ar fi fost de bun-simț să aibă loc și o dezbatere națională despre orele de Istorie, atât de năpăstuite, începând din anul 1999, de o programă ineptă și de un volum săptămânal extrem de redus, mai redus, chiar, decât cel din anii comunismului.
Istoria Românilor este chinuită, din cauza nefastei doctrine a „integrării”, într-un pat al lui Procust care-i exasperează pe profesori și-i îndepărtează pe elevi de pasionanta „poveste a neamului nostru”, cum se numea manualul auxiliar propus în perioada interbelică.
Fiecare popor european își are propria istorie, cu biruințele ei exultante și cu suferințele ei rodnice. Căci – așa cum Învierea Mântuitorului a fost preludată de urcarea pe Cruce, Dumnezeul Popoarelor a împărțit fiecărei istorii laice martirii care prin asumarea jertfei au motivat victoriile ulterioare.
Din păcate, pedagogii de azi standardizează manualele naționale, care încep să semene între ele ca niște picături de apă. Același limbaj de lemn, același joc de-a șotronul printre evenimente când de ieri, când de alaltăieri, când de azi. Dacă în țările occidentale fenomenul este mai puțin dăunător, căci istoriile lor recente au fost asemănătoare, ca nişte autostrăzi netede și moderne, în țările bântuite de comunismul devastator și decivilizator, cu istoria trecând printre gropi și hârtoape, manualul integraționist, mai mult conceptual decât evenimențional, duce la o spălare a creierelor și chiar la pierderea identității naționale a tinerelor generații.
Citind cartea lui Valentin Hossu-Longin intitulată „Mantaua Iancului” (Editura Betta, 2014), mi-am reamintit de acea „poveste a neamului nostru” prin lectura căreia părinții și bunicii mei și-au format conștiința patriotică. Patriotismul nu era, ca azi, o noțiune detestabilă, deteriorată fie de „politicienii corecți”, fie de demagogii populiști. El era sufletul unor generații care își predau una alteia ștafeta tradițiilor.
Prezentarea lui Avram Iancu este precedată de trecerea în revistă a eroilor care, în Munții Apuseni, au apărat această cetate de piatră, inexpugnabilă, cu prețul propriei vieți: Decebal, Horia, Cloșca, Crișan. Apoi „Crăișorul” este portretizat prin ample citate din scrierile contemporanilor: Papiu Harian, Șterca-Șuluțiu, Aron Densușianu, Simion Bărnuțiu, Alexandru Ciurileanu, Iudita Secula, Francisc Hossu-Longin (avocatul memorandist din familia căruia provine autorul). Luptătorul înfrânt prin trădare de Imperiul care, la început se aliase pentru ca, în schimb, să smulgă de la grofi drepturi pentru moții lui, apare în postura eroului intransigent până la tragism, care refuză recompensele de orice fel, fie ele decorații sau funcții. Este exact ceea ce văzuse în Avram Iancu romancierul Liviu Rebreanu sau marele istoric Silviu Dragomir, cel care și-a folosit ultimii anii de viață de după eliberarea din închisoarea de la Sighet pentru elaborarea unei magnifice monografii. Printre cei des citați se numără și profesorul Pompiliu Teodor cu a sa culegere „Avram Iancu în memorialistică” (Editura Dacia, 1972).
Dacă Valentin Hossu-Longin închină partea întâi a lucrării staturii tragice a Iancului, în continuare el adaugă capitole asupra istoriei Munților Apuseni, detaliind cu extremă minuție luptele dacilor cu romanii, măreţia celor două Sarmizegetuse, figura arheologului Hadrian Daicoviciu, descălecările maramureșene, peregrinările lui Eminescu și, ca un corolar, desfășurarea Marii Adunări de Unire cu Ţara de la 1 Decembrie
1918.
Cât de frumoase sunt aceste „povești”, în sensul sublim al cuvântului, care ar putea ține loc de manual într-o lume și într-o vreme care duc atâta nevoie de modele!
