AM FOST CONTROLOR ECONOMIC...

Ovidiu Creangă

Prin anii 1947-48 specula căpătase dimimensiuni incredibile, se speculau în special produsele alimenare. În loc de ulei de măsline sau de floarea soarelui cumpărai ulei mineral utilizat la automobile, mierea de albine era sirop de zahăr etc. Şi preţurile creşteau de la o zi la alta. Economia era scăpată din mână. Atunci a luat fiinţă Departamentul de Control Economic, şi printre primii angajaţi am fost şi eu care fusesem fără nici o slujbă, şomer fără nici un venit o lungă perioadă de timp, după ce absolvisem Politehnica cu Magna Cum Laude, care am văzut ca nu valorează nici cât o ceapă degerată. Sediul îl aveam pe strada Dr, Marcovici unde instutuţia noastră ocupa un bloc întreg, serviciul meu fiind undeva la demisol. Fiind inginer m-au "împerecheat" cu doctorul Aurel Zamfirescu şi eram un fel de echipă cu profil tehnico-medical însă făceam inspecţii şi descinderi inopinate şi la întreprinderi fără acest profil.

Ovidiu Creangă

În cele ce urmează am să povestesc unele situaţii ieşite din comun de care îmi mai aduc aminte. Primul ordin pe care l-am primit din partea instutiţiei a fost să fac împreuna cu doctorul Aurel Zamfirescu un control „la sânge” la farmacia lui Radeş de la intrarea în Piaţa Matache Măcelaru. Când s-au trezit cu noi, prorprieterul Radeş cu soţia s-au speriat că ştiau ce înseamna un control al... Controlului Economic care totdeauna se lăsa cu condamnarea controlatului. Am găsit nereguli cu duiumul, marfa nedeclarată în stoc, preţuri prea mari, marfă expirată, etc. Dacă aplicam legea trebuia să-l arestăm imediat pe Radeş şi îl aşteptau ani grei de puşcărie. A venit şi el şi nevasta lui şi au începu să plângă în hohote. Mie mi s-a muiat inima şi am văzut că şi lui Aurel. Ce ne facem? Ne era frică de supracontrol că se mai întâmpla să vină o echipă „fulger” în „supracontrol”. Ne-am hotărât cu orice risc să-l facem scăpat. Într-o oră a aranjat totul să fie în perfectă oridine şi i-am spus să nu spună nici prin somn ce s-a întâmplat că îl mănâncă ocna şi pe el şi pe noi. A venit şi ne-a oferit sume mari de bani dar nu am luat nici un bănuţ. A venit cu bijuterii dar am refuzat din nou... şi am plecat. După câteva zile mă trezesc la serviciu cu doamna Radeş că mă invită afară să nu ne audă nimeni şi-mi propune să mă culc cu ea, Mi-a spus ca soţul ei a îndemnat-o să facă acest gest. Am refuzat şi era o coconiţă foarte sexi. Aurel mi-a spus că a venit şi la el şi a refuzat-o şi el. O altă întâmplare.


Consilierul nostru juridic era avocatul Bulău, un tip „bine” cu mare trecere la cucoane, îngânfat că nu îi ajungeai cu păjina la nas. El se dădea cel mai important dintre toţi salariaţii. Şi deodată avocatul Bulău este arestat! Bulău este şi băgat la „bulău” într-o cameră specială cu zăbrele de la subsolul clădirii nostre. S-a întâmplat ca să fac de gardă într-o noapte într-o cameră specială de la subsol, vecina cu „celula” în care se afla Bulău. Mi s-a dat în păstrare cureaua lui de la pantaloni, cravata (ca să nu se spânzure) şi nu ştiu de ce şi ceasul. Era un ceas de buzunar masiv şi greu de aur, cu maşinăria de asemeni de aur. Toată noaptea Bulău a fost liniştit, numai odată mi-a cerut un pahar de apă. Am aflat ce se întâmplase. Conducerea Controlului Economic a constatat ca toate descinderile de la o vreme erau fiasco. Când ajungeau la firma respectivă, proprietarii stăteau comod şi beau cafea. Deci cineva din interiorul institutiei, cineva cu grad mare „şoptea”! Locurile unde se făceu descinderi erau secrete! Cine era acest cineva? Celebrul avocat Bulău. Cum proceda. După ce afla unde se va face descinderea se ducea într-o cameră vecină, la un telefon, să anunţe firma şi spunea „După aceia un om de al meu va veni la dumneavoastra să primească ce i se cuvine.”


După cum am spus, faceam de gardă chiar în perioada când era incarcerat Bulău. Camera de gardă era de fapt sala noastră de şedinţe, o cameră în care încăpeau 100 de oameni. Când se descoperea un turnător în genul lui Bulău se aplica următorul procedeu. Eram convocaţi toţi salariaţii în sala de şedinţe de la subsol unde ne aşezam unii în dreapta alţii în stânga şi lăsam un culuar de trecere între noi. Pe acel culuar de trecere venea osânditul tuns chilug cu cătuşe la mâini şi trecea încet printre noi. Noi trebuie să-l „înfierăm” adică să-l batjocorim. Îl Înjuram unii îl scuipau, alţii îi dădeau picioare în fund. După ce traversa acest culuar al ruşinei, osânditul era alb de scuipat, şi într-o stare morală dezastroasă care era mai rea ca puşcăria...


Am primit ordin să mă duc în inspecţie inopinata la Moşe Zilberman, fost bijutier care era turnat că are „cocoşei” (napoleoni de aur) şi alte obiecte scumpe. Culmea, m-a trimis fără însoţitor. Acolo i-am făcut o inspecţie „la sânge” dar nu am găsit cocoşei. Am găsit tot felul de bijuterii şi perle şi până şi ceasuri de buzunar totul din aur de 18 carate, nu numai capacele şi „ţiferblat-ul” dar chiar şi maşinăria. Moşe Zilberman îmi spune „Domnule Creangă, hai dăm jumajuma tot ce ai găsit, spune că nu ai găsit nimic că nu are cum să te controleze. Dacă le duci, le vor fura ei şi pe mine mă arestează cu toate că legal eu am dreptul să am bijuterii, deoarece numai cocoşeii sunt ilegali”. Nu am vrut că poate îmi era frică. Am dat un telefon la birou şi am raportat că nu am găsit cocoşei dar are tot felul de alte bijuterii. Şeful îmi spune: „Confiscă-le pe toate, fă un inventar şi adu-le aici împreună cu Moşe Zilberman”. Aşa am şi făcut. Am predat bijuteriile conform ordinului primit însă am avut ideia genială să cer un exemplar al inventarului cu menţiunea ca a fost predat în regulă cu semnatura şi ştampila şefului.


Pe bietul Zilberman l-au arestat ilegal, că nu avea cocoşei... iar bijuteriile probabil că le-au furat ei. Trecuseră câţiva ani. Nu mai eram de mult la „Controlul Economic”, eram la ICECHIM şi într-o seară târziu mă trezesc cu Zilberman la poartă. Cât pe ce sa nu-l recunosc, era slab ca un ogar nebărbierit şi îmbătrânit.

 - Dl Creangă am fost eliberat din puşcărie că nu mi-au găsit nici o vină şi mi-au spus ca bijuteriile sunt la dumneata.

M-am dus şi i-am adus inventarul semnat şi ştampilat.

 - Nu ţi-am spus Dl Creangă să face juma-juma, eu am făcut puşcărie degeaba şi ei au furat toate bijuteriile.

Avea dreptate, dar eu am dormit liniştit. Mi-a părut tare rău de bietul om... Aşa era în aceea vreme! Puteai intra în puşcărie uneori chiar fără vină, sau dintr-o mică neatenţie, sau neglijenţă. Am mai avut parte şi alte întâmplări interesante în cariera mea de controlor economic dar au trecut atâtea zeci de ani de atunci şi nu mi le mai amintesc...

Cânt de dragoste

Fábián IMRE

V

Braţele tale colan de aur la gâtul meu

eşti vlăstarul viu al inimii

în ochii tăi lumina înaltului ceresc

atât de curată te adevereşti

ca prima floare a pomului roditor

ca licărirea uleiului

ca dulcele vinului

ca făina albă a grâului

tu care eşti privirea văzând zorile

tu care eşti mâinile harnice ale zilei

tu care eşti floarea îmbobocită a serii

vei fi cheia casei mele

vei fi partea mea aprig dorită

ca mustul din teasc

ce izvorăşte-n şiroaie

aşa dezvăluie-mi tu

ceea ce-i mai bun între toate

frânge o creangă de cedru

şi atinge-mă cu frunzele ei

ca o adiere matinală de vânt

respiraţia ta peste mine

eu te ţin să stai dreaptă pe stâncă

te învăţ versetele noului cântec

ca în cătuşe cu mâinile mele îţi prind mijlocul

iar tu tot mai gingaşă te topeşti ca mierea

ochii tăi inima-ţi ale mele-s

obrazul lin se întoarce spre mine

cum apele mării mereu spre ţărm se întorc

lacome înghiţind razele dulci ale soarelui

de nu ai apă

eu îţi arăt izvorul ce te redă vieţii

când pământurile tale se uscă de secetă

eu le ud şi le pornesc spre rodire

sădim copaci împreună

şi vedea-vei pădurea crescută din ei

crengile cu frunzele lor te-or atinge

aşa cum şi rădăcinile lor se ating

braţele tale colan de aur la gâtul meu

ochii tăi şi surâsul tău

le-am scris pe tăbliţa inimii mele

ca un porumbel aproape sătul ciugulind fără grabă

nu te mai temi de mâinile care îmbie cu seminţe

în ceasuri tăcute slăveşte pe Domnul

că toate le-a întocmit atât de frumos

pe capul tău coroana-i de aur

ci tu cât poţi arunc-o mai departe

fii simplă şi despodobită ca iarba

căci eu te-oi împodobi cu săruturi

iar tu arată-te oamenilor în faţă

şi ei văzându-te s-or minuna

Pruncul meu, tu, apă vie

Luminita Amarie

 Coroniță de nuiele

Poartă pruncul meu la stele

O cămașă-n flori de in

Poartă pruncul meu de vin

Mâini de fum și de pământ

Poartă pruncul în mormânt

Păr de aur, vânt și flori

Poartă pruncul meu prin sori

Ochi de apă, ochi de foc

Poartă pruncul meu de soc

Trup ca lacrima de cerb

Pruncul meu ca un proverb

Mâini ca mieii înfloriți

Pruncul meu fior de sfinți

[Glasuri, îngeri adormiți

Stau la umbra lui pitiți]

Lacrimi, mir de-mbălsămat

Pruncul meu deziderat

Pruncul meu plecat la cer

Fiu ca lacrima de jder

O coroană-nsângerată

Fruntea lui din flori de-agată.

Eu nu mi-am licitat iubirea

Liliana Trif

Eu nu mi-am licitat, nicicând, iubirea

În pieţe, ilicit, la vreo tarabă,

Considerând că alta mi-e menirea

Am pus accent pe ultima silabă.

Pe ultimul cuvânt, rostit cu teamă,

Născut din amalgam de sentimente…

N-am perceput emoţiilor vamă,

Nici nu mai cred în fericiri absente.

Eu n-am rostit banal, cu uşurinţă,

Ceea ce-n suflet am purtat, tezaur,

Spun “te iubesc” arar, dar cu credinţă,

Ştiu că iubirea n-are preţ în aur.

N-am urmărit cotaţii bursiere,

Tranzacţii încheiate sec, în grabă,

Departe de iluzii efemere

Nu mi-am vândut iubirea la tarabă.

În aur strălucind, pe fruntea ta, coroana ...

Bunget Marin

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă ţară,

Dă-mi din puterea ta, de veacuri adunată,

Să pot răbda ruşinea ce-ţi stă acum povară.

Eşti dată la străini, bucată cu bucată,

De pe pământul tău pe care m-am născut,

Ca un vânat gonit... ce-l fugăresc dulăii,

Sunt alungaţi părinţii, când încă n-am crescut.

Din trupu-ţi ciopârţit se-nfruptă azi călăii.

În verdele naturii, păstrată de martiri,

În aur strălucind, pe fruntea ta, coroană,

Cu mintea lor bolnavă, lipsită de sclipiri,

Ne sapă gropi comune la Roşia Montană.

Pluteşte prin văzduh otrava argintie,

Iar moartea stă să cadă pe timpuri care vin.

Din tot ce este azi, nimic n-o să mai fie ...

Pustiu, şi morţi, şi lacrimi, şi noi ... cu-acelaşi chin.

Iar ei, vor fi plecaţi... şi n-o să le mai pese.

Din rănile-ţi lăsate, în alte părţi de lume,

Şi-au dus pe sub ascuns, averile imense.

Ascunşi vom fi şi noi... ca naţie şi nume.

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară

Şi-ţi jur, că n-am să-i iert nici dincolo de tine.

Precum strămoşi mei întreagă te lăsară,

Am să te las şi eu, la neamul care vine.

Istorie a Românilor (11)

Constantin Brancoveanu – Voievod, Martir si Sfant

“Logofete – i-au spus boierii – noi cu totii pohtim sa ne fii domn. – Dar ce asi vrea eu cu domnia? De vreme ce ca un domn sint la casa mea, nu-mi trebuieste sa fiu; ear ei zisera: Ne rugam nu lasa teara sa intre alti oameni, sau rai sau nebuni, sa o strice, ci fii! Si-l luara de mani si-l impingea de la spate si acolea fiind si un capegiu imparatesc pentru trebi imparatesti, il dusease si pre el la Mitropolie; si dusera caftan la capegi-basa al imparatului de au cetit molitvele de domnie si au mers de i-au sarutat mana, zicandu-i: Multi ani!”

Asa a inceput una dintre cele mai luminate si indestulate domnii din istoria Tarii Romanesti. Contextul politic al acelei vremi facea ca domnitorul unei tari, indeosebi al uneia din Balcani, sa se asemene cu un acrobat care practica mersul pe sarma sub o prapastie adanca. Pozitionarea geografica a tarii ii aducea la granita unele dintre cele mai de temut popoare ale vremii: pe de o parte imperialii, pe de cealalta parte, turcii si tatarii.

Printul aurului

Intr-o atare situatie, intelepciunea celui care fusese vel logofat a oferit solutia ideala: compromisul. Brancoveanu avea grija sa satisfaca cererile imperialilor, furnizandu-le informatii si nerefuzandu-le serviciile solicitate, toate acestea fara a deranja fragilele relatii cu Poarta otomana.

Insa austriecii nu se multumesc doar cu atat si urmaresc sa supuna Tara Romaneasca, manati de speranta ca resursele acesteia i-ar fi putut ajuta sa isi sustina nevoile materiale generate de lungile razboaie cu turcii. In final, expeditia austriaca condusa de generalul Heissler a fost zdrobita de trupele romanesti ajutate de cele turcesti si de un corp de ostasi unguri numiti "curuti".

In acel an, 1690, s-a dat prima si ultima batalie de sub Constantin Brancoveanu. Austriecii au fost nevoiti sa se multumeasca numai cu ceea ce le daruia domnul roman, insa relatiile dintre acestia si Tara Romaneasca au inceput sa se imbunatateasca: Brancoveanu le oferea stiri despre ceea ce se petrecea la turci si ii aproviziona, iar imperialii i-au recunoscut titlul de "principe al imperiului" in data de 30 ianuarie 1695.

Nici turcii nu erau neglijati

Brancoveanu le platea darile si ajuta ori de cate ori era solicitat, cum se intampla deseori, cu precadere in cazul intaririi sau ridicarii unor cetati importante din punct de vedere strategic. Insa obligatiile domnitorului roman fata de Poarta nu se invarteau doar in jurul chestiunilor banesti.

Sultanul era informat permanent cu privire la situatia tarilor crestine din jur, iar pentru a obtine informatiile acestea, Brancoveanu isi crease o adevarata retea de informatori si de spioni raspanditi in toate punctele fierbinti ale tarii, dar si ale straintatii: Viena, Venetia si chiar Moscova. Nu este de mirare de ce darnicia si generozitatea sa, induse de imprejurari de vreme ce aceasta era singura metoda de a tine la distanta lacomii dusmani, i-au adus denumirea de Altan-beg sau "principele aurului".

Bogatia si darnicia sa il facusera celebru, de aceea la Stambul, mai-marii se intreceau intre ei pentru a avea de-a face cu printul Valahiei. Aurul a fost cel care i-a asigurat domnia linistita, insa tot aurul a fost acela care l-a pierdut pe domnul Brancoveanu impreuna cu cei patru feciori ai sai.

Multumita averii sale pe care o impartasea cu bunavointa, dar si a serviciilor aduse Portii, Brancoveanu a reusit sa isi pastreze domnia, iar in anul 1699 sa o primeasca pe viata. Si, intr-adevar, domnia sa s-a incheiat cu putin timp inainte de a-si pierde viata.

Chiar daca reusea sa mentina un echilibru precar in relatiile cu imperialii si cu turcii, Brancoveanu nu a uitat niciodata ca se afla pe teren minat si si-a luat toate masurile posibile pentru a-si asigura existenta sa si a familiei sale, fara a banui macar ca cea mai crunta soarta ii era rezervata.

Domnul Tarii Romanesti obtinuse cetatenia transilvana inca de pe vremea boieriei sale, de altfel, purta titlul de conte. Acestea, impreuna cu mosiile pe care le stapanea in Transilvania si depozitele de bani din Venetia, trebuiau sa garanteze securitatea familiei sale.

Relatiile cu Moldova

Desi Dimitrie Cantemir a ramas in paginile istoriei romanesti ca unul dintre cei mai eruditi domnitori romani, familia din care provenea nu a fost pe placul conducatorului Tarii Romanesti, un alt cunoscut iubitor de cultura. Mai exact, intre 1685 si 1693, domnul Moldovei a fost Constantin Cantemir, tatal lui Dimitrie si al lui Antioh. Relatiile dintre cele doua tari erau foarte tensionate, cu atat mai mult cu cat Brancoveanu il considera pe Constantin Cantemir un om de rand, in vreme ce acesta din urma era contrariat de atitudinea superioara a vecinului sau.

Prin urmare, cei doi au crezut de cuviinta sa se sape reciproc la Poarta. Ceea ce nu a luat in considerare Constantin Cantemir este puterea aurului, care cantarea mai mult decat orice barfa rautacioasa. Asa se face ca la un moment dat, un grup de boieri romani se refugiaza in Moldova, pe langa Cantemir, plangandu-se de Brancoveanu. Cantemir crede ca a gasit momentul prielnic pentru a-si defaima vecinul si ii trimite pe boieri la Stambul cu jalba. Argumentele si pozitia fata de Poarta a lui Brancoveanu se dovedesc a fi mai puternice decat nemultumirile si uneltirile unor boiernasi, prin urmare acestia sunt trimisi domnului Traii Roamnesti intru judecata. Judecata se face, iar boierii sunt spanzurati la marginea orasului Bucuresti, pentru a servi de pilda si altora.

Ostilitatatea fata de Cantemir sporeste si se revarsa si asupra feciorilor sai care ii vor urma la tronul Moldovei. Desi mari iubitori de arta si de cultura, Brancoveanu si Dimitrie Cantemir vor fi pentru totdeauna separati de interesele politice si personale.

Prima domnie a lui Dimitrie Cantemir in Moldova nu este recunoscuta de catre sultan, tocmai ca urmare a interventiilor lui Brancoveanu. Antioh va simti si el repre- saliile pe propria piele. O impacare are totusi loc, in anul 1705, in urma infiriparii unei aliante prin casatorie, insa aceasta nu va fi defintiva. Anul 1711, cand are loc a doua domnie a lui Dimitrie, ii gaseste pe cei doi iar in relatii tensionate. Aversiunea lui Brancoveanu fata de Cantemiresti mai are o explicatie, de natura personala si egoista, am putea spune, desi in acea perioada era un lucru normal ca domnii sa doreasca sa aiba aliati la conducerea tarilor invecinate. Brancoveanu isi dorea un astfel de aliat pe tronul Moldovei, iar candidatul perfect era Constantin Duca, care ii era si ginere, precedat in ordinea preferintelor de Mihai Racovita, ce-i venea var de-al doilea.

O domnie pe viata … scurta

O confirmare pe viata a domniei ar fi trebuit sa echivaleze cu o garantie a pastrarii tronului, insa la acea vreme, tot aurul din lume nu putea sa sustina terenul alunecos pe care se afla acesta. Brancoveanu nu avea numai prieteni castigati cu bani grei la Stambul, ci avea si dusmani care s-ar fi imaginat pe tronul acestuia.

Unul dintre acestia era marele dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul, care dorea tronul tarii pentru fiul sau, Nicolae. Brancoveanu nu era strain de interesele acestui reprezentant al Portii, prin urmare, a incercat sa isi ia din timp masuri de prevedere, incuscrindu-se cu acesta. Ilinca, una dintre fiicele sale s-a casatorit cu unul dintre fiii Exaporitului, Scarlat. Asa cum era de asteptat, zestrea miresei a fost mai mult decat generoasa, iar aceasta noua relatie de rudenie prin alianta, l-a potolit pentru o vreme pe Mavrocordat. Incuscrirea avea sa tina doar un an si jumatate, terminandu-se odata cu decesul prematur al lui Scarlat.

Odata cu ruperea relatiilor de rudenie, Mavrocordat a lasat orice maniera la o parte si si-a continuat "sapaturile" la Poarta. Un moment critic se petrece in anul 1703, cand noul vizir Rami Mehmed il cheama pe domnul roman la poarta "sa sarute poala imparateasca". Departe de a avea semnificatii pozitive, acest lucru echivala de cele mai multe ori cu o mazilire. Aurul il salveaza inca o data pe Brancoveanu, care accepta sa plateasca dari mai mari.

Odata depasit si acest hop, urmeaza una dintre cele mai frumoase perioade din domnia lui Brancoveanu. Si cum vremurile linistite incurajeaza spiritul uman catre meditatie si dezvoltare spirituala, in aceasta epoca au loc cele mai mari transformari culturale si manifestari artistice.

Se ridica palate, se construiesc biserici si manastiri, iar tiparul ia avant, ceea ce echivaleaza cu un acces mai larg al maselor catre slova scrisa.

Naframa de matase neagra

Izbucnirea razboiului dintre rusi si turci in 1711 avea sa puna capat linistii. Armata ruseasca condusa de catre nimeni altul decat tarul Petru cel Mare a ajuns pana in Moldova, unde domnul Dimitrie Cantemir li se alatura imediat. A venit randul lui Brancoveanu sa decida de partea cui va fi. In acelasi spirit echilibrat si prevazator, Brancoveanu pune in balanta sortii de izbanda a fiecarei parti. Alege si de aceasta data prudenta si isi aseaza tabara intr-un punct strategic, care ii permitea "sa pazeasca tara fara primejdie, de catre amandoua partile, adica si de catre turci si de catre muscali", dupa cum mentioneaza cronica.

Cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, nici macar prevederea extre - ma a lui Brancoveanu nu a putut anticipa comportamentul boierilor sai. Asa se face ca spatarul Toma Cantacuzino, ruda de-a lui Brancoveanu, decide sa actioneze dupa bunul plac, decizie ce l-a costat pe domnitorul roman viata sa si a celor patru feciori ai sai.

Toma Cantacuzino trece cu o parte din calarime la rusi, in incercare de a-i ajuta sa cucereasca Braila, neglijand astfel indicatiile domnului sau. Rusii au castigat doar o batalie, nu si razboiul. In final, au fost bucurosi sa cada la pace cu turcii, insa acestia din urma au inceput sa il banuiasca pe domnitorul roman de tradare. Puternicii reprezentanti ai Portii nu au vrut sa creada ca un spatar ar fi actionat de capul sau, prin urmare, aceasta actiune, cumulata cu toate intrigile de la Stambul, avea sa semnifice inceputul sfarsitului.

"Miezul actiunii" la Stambul a fost chiar o ruda de-a lui Brancoveanu, stolnicul Constantin Cantacuzino, care dorea la conducerea Tarii Romanesti pe fiul sau, Stefan. Legaturile bune cu Poarta, averea lui Brancoveanu, cat si cei patru descendenti ai sai pe linie masculina, erau tot atatea motive pentru a-si vedea visul spulberat.

Actiunea nesabuita a spatarului Cantacuzino le oferea acum momentul ideal sa unel - teasca impotriva domnului roman. Se afla despre mosiile si despre depozitele de bani din afara, ceea ce intareste suspiciunile turcilor. Nu mai putin, acestia din urma, visau sa intre in posesia aurului pe care Altan-beg il stapanea, prin urmare indepartarea acestuia i-ar fi multumit pe toti. De aici pana la decizia de mazilire nu a mai fost decat un pas. Fara a banui nimic, in data de 14 aprilie 1714, Brancoveanu il primeste la Bucuresti pe trimisul sultanului, capugi-basa Mustafa-aga. Primit in divan, acesta ii pune pe umar domnitorului roman naframa de matase neagra, semnul maziliei.

Amenintati cu navalirea tatarilor, nici unul dintre boierii prezenti nu a schitat nici un gest. In vreme ce unul dintre cei mai destoinici domnitori ai Tarii Romanesti lua drumul maziliei, la tron se instala triumfator nimeni altul decat Stefan Cantacuzino.

Sub o tortura cumplita, Brancoveanu si-a declarat intreaga avere, inclusiv mosiile si depozitele de bani din strainatate. In afara de proprietatile din Transilvania, familia Brancovenestilor fusese expoliata de orice bun. Se parea ca lucrurile se vor opri aici si chiar domnul mazilit scrisese in Ardeal sa i se pastreze bunurile de acolo. Nimeni nu banuia ca sadismul vizirului Gin Ali Pasa va intrece orice limita. Acesta hotaraste pedeapsa capitala pentru Brancoveanu, cei patru fii ai sai si pentru clucerul Ienache Vacarescu, sfetnicul de incredere al fostului domn. Ca o ironie, executia a fost hotarata pentru 15 august, exact data in care Brancoveanu implinea varsta de 60 de ani. In acea zi neagra, a cazut intai capul clucerului, apoi ale feciorilor, iar Brancoveanu, obligat sa treaca prin tortura infioratoare de a-si vedea copiii ucisi, este condus ultimul catre esafod. O moarte care, in acele conditii, venea ca o eliberare.

Mult mai tarziu, trupurile Brancovenestilor au fost aduse in tara si ingropate in biserica Sfantul Gheorghe cel Nou din Bucuresti, insa venerarea lor ca sfinti martiri a inceput la scurta vreme dupa uciderea lor miseleasca.