Schizofrenia noastră cea de toate zilele

Daniel Uncu

Într-o democraţie electoralistă, hibridă, într-o democraţie strâmbă, cu trăsături paternaliste şi autocratice, puterea poporului este diminuată dramatic. Însă această stare de fapt se datorează şi lipsei de cultură democratică a cetăţenilor! Românii par să nu ştie care este rolul şi locul lor în ecuaţia democratică. Sau, mai grav, aş spune că nici nu prea îi interesează. Căci a ne propune să ştim echivalează cu a ne propune să ne schimbăm paradigma. Ca să schimbăm modul în care vedem viaţa presupune, însă, efort, dorinţă şi bune intenţii. E mai simplu să nu vrem să ştim! Este mai comod şi mai cuminte să ne baricadăm în spatele redutelor personale şi să spunem că doar politicienii sunt de vină! Oare chiar aşa o fi? Oare nu cumva aceşti politicieni au fost şi sunt votaţi de noi? De acest popor trist şi resemnat, care consideră că el nu are nici o responsabilitate faţă de starea jalnică în care a ajuns ţara!? Nimic mai fals într-un asemenea gând!

Daniel Uncu

Avem exact politicienii pe care îi merităm. Avem exact realitatea pe care am acceptat, prin defetism, resemnare şi indiferenţă civică, să o avem! Politicienii sunt corupţi, laşi, mincinoşi, dezinteresaţi, sfidători? Aşa este! Dar, până la urmă, de unde vin aceşti politicieni? De pe ce planetă şi-or fi coborât moliciunile voluptoase taman pe fotoliile pluşate ale Parlamentului, ale Guvernului, ale primăriilor şi mai ştiu eu ale cărei instituţii democratice (?) a statului? Aud? Din care popor fac parte aceşti politicieni, mă întreb…? Cum au ajuns ei la putere, dacă nu cumva prin votul nostru? Avem politicieni corupţi, mulţi dintre ei. Avem o clasa politică dezinteresată să guverneze în beneficiul public. Este cumva vreo anormalitate în acest dezinteres deşănţat al politicienilor, în condiţiile când noi afirmăm cu nesaţ şi dispreţ că nu ne interesează politicul? Dacă nu ne interesează politicul, de ce ne miră că politicul nu este interesat de noi?

Realizez pe zi ce trece că oamenii consideră democraţia ca pe ceva abstract. Aşa… un fel de entitate transcendenţă şi nu neapărat recognoscibilă, care pluteşte peste noi şi printre noi. O formă de organizare socială, politică şi economică, bazată obligatoriu şi numai teoretic pe norme etice şi morale, pe integritate şi corectitudine procedurale, pe cutume sociale frecventabile şi pe interesul faţă de cetăţean,însă, fără ca noi, cetăţenii să ne asumăm cine ştie ce responsabilitate faţă de această democraţie! Democraţia, altfel spus, trebuie să fie! Şi, astfel, democraţia autohtonă, eliberată de constrângerile venite din partea cetăţeanului, se manifestă doar electoral şi numai electoral! Ce prăbuşitoare greşeală! Ce teribilă suficientă cetăţenească!

Democraţia trebuie construită şi reglată în fiecare zi. Construită şi reglată de noi, pentru a o face să fie, aşa cum vrem noi să fie. Democraţia nu există, pur şi simplu. Nu există democraţii abstracte, aşa cum ne place nouă, vai, să credem. Există doar democraţii reale: democraţia britanică, democraţia franceză, democraţia poloneză, democraţia americană, democraţia românească, etc. Democraţia nu este un corp independent care se autoreglează în chip ideal, până ajunge să fie perfect utilizabil şi perpetuu acceptat, undeva în afară oricărei responsabilităţi a cetăţenilor. Nicidecum! Cetăţenii sunt cei care dau consistentă şi formă democraţiei. În absenţa implicării cetăţenilor în crearea democraţiei, politicul va aresta sistemul şi îl va folosi în interes propriu.

Trăim într-o ţară care se prăbuşeşte cotidian sub greutatea imoralităţii şi a ilegalităţilor, iar noi aşteptăm ca izbăvirea să vină de oriunde din altă parte, numai de la noi, nu. Ne-am construit o realitate schizofrenică şi ne întrebăm de ce ni se administrează medicamente pentru schizofrenici: mititei festivi, excursii cu autocaru’ şi ţuică la zile mari de la domn’ primar anchetat de DNA, salarii sau contracte bune de la domn’ ministru anchetat de DNA, facilităţi de tot felul de la domn’ director că, deh…, i-am dat ceva şi omu’ trebe să se simtă. Ce să mai vorbim despre plagiate, despre şpagă la medic, despre manualele gratuite pe care le plătim din buzunar? Şi, uite aşa, trăim cotidian în realitatea la care ne-am adaptat. După care, ieşim – în spaţial virtual sau, mai rar, în spaţiul fizic, public – şi înjurăm nenorocita asta de corupţie generalizată şi de clasă politică netrebnica. Întrebarea cea mai incomodă este, însă, unde începe şi unde se sfârşeşte partea noastră de responsabilitate, pentru faptul că avem o ţară coruptă şi o clasa politică netrebnica? Să fi fost, oare, suficient să moară 29 de oameni şi alţi 200 să fie răniţi, pentru că să începem să ne răzvrătim împotriva acestei imorale acomodări la Realpolitik ?

Sau, de marţi, ne vom întoarce la schizofrenia noastră ce de toate zilele, la care ne-am adaptat admirabil?

Multiculturalismul a murit. Trăiască multiculturalismul!

Petre M. IANCU

Angela Merkel a declarat din nou, după mulţi ani, că „multiculturalismul a eşuat“. Are dreptate? Şi dacă n-are, de ce nu? Şi cine, oare, e de vină pentru eventualul lui „eşec“?
În Germania, majoritarul de rînd nu se mai poate deplasa, cînd îl taie capul, unde vrea. O serie de clanuri musulmane au reuşit să transforme cartiere întregi în zone prohibite. Afectate sînt nu doar Berlinul şi alte metropole, ci şi localităţi din bazinul Ruhr.

Se întîmplă, ce-i drept, şi la case mai mari. La Chicago e greu de vizitat ghetoul pentru că europenilor li se recomandă să nu se expună. S-ar putea „trage din orice poziţie în turişti“, am auzit, ca avertisment, eu însumi. În estul Germaniei există vaste regiuni transformate de neonazişti, de vreo două decenii încoace, în no-go areas pentru asiatici, africani şi evrei. Li se adaugă, iată, mai nou, la Gelsenkirchen, Duisburg, Essen, alte teritorii gata să se prefacă în ţinuturi ale califatului global.
Pe moment, forţele de ordine germane icnesc sub povara intervenţiilor în suburbii în care, dacă nu sînt suficiente, ori nu bagă de seamă, automobilele Poliţiei se văd înconjurate de mase întregi de oameni, iar agenţii, luaţi pe sus şi molestaţi, riscă să-şi vadă moartea cu ochii. În răstimp, în unele moschei se predică ura ireductibilă faţă de Occident şi democraţie, demografia în vestul tot mai scindatului Bătrîn Continent s-a dezechilibrat durabil, iar Michel Houellebecq s-a adăugat unei lungi liste de prooroci care prevăd islamizarea Europei.


A murit deci multiculturalismul? E o impostură? O utopie? Trebuie înlocuit cu noţiuni mai potrivite, precum „transculturalitate“ sau „interculturalitate“, cum s-a propus?
Sub imperiul consecinţelor politice interne şi continentale ale crizei, care numai superficial poate fi desemnată ca una a migraţiei, căci este a Europei, a Germaniei şi-a democraţiei liberale, Merkel a dat înapoi. Susţinută de Comisia Europeană, dar contestată masiv acasă şi izolată, în fapt, în Europa, de la care aşteaptă nu doar solidaritatea, ci şi salvarea, cancelara s-a înclinat, mai nou, spre dreapta. Fidelă tehnicilor ei bine verificate, Merkel şi-a ajustat poziţia spre a o face oarecum mai compatibilă cu a conservatorilor şi a populiştilor europeni, care-i scindează Uniunea Creştin-Democrată, răpind tot mai mulţi membri familiei CDU.


Prin urmare, dar fără să-şi modifice în profunzime retorica de stînga în chestiunea refugiaţilor, Merkel şi-a reluat recent o vorbă de dreapta, mai veche. Potrivit ei, multiculturalismul ar fi „eşuat“. N-ar fi prima oară că susţine, verbal, acest eşec, fără să ia măsurile necesare ca să-l împiedice. A mai utilizat aceeaşi sintagmă şi în 2010. Nu puţini comentatori de dreapta se vor repezi şi-acum să-i dea dreptate. Am prieteni care vor ridica nedumeriţi din sprîncene ori se vor crede îndreptăţiţi să-mi contrazică vehement teza potrivit căreia Merkel se înşală. Acum, la fel cum a greşit şi în 2010.
Regiuni ca Transilvania şi oameni ca Brâncuşi, Enescu, Tristan Tzara, Paul Celan, Albert Einstein, Sergiu Celibidache, Herta Müller, Alexandra Maria Lara, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca i‑o dovedesc. I-o demonstrează evreii basarabeni plecaţi peste Ocean la începutul secolului XX. Ori mulţi studenţi vietnamezi, coreeni sau africani deveniţi savanţi în lumea nouă. O probează oamenii de afaceri prosperi, violoniştii, pianiştii, dansatorii şi actorii, diplomaţii şi oamenii politici crescuţi în ghetourile şi Chinatown-urile lumii. Un Henry Kissinger, între mulţi alţii, de pildă. Şi, în genere, mai toţi americanii, canadienii, australienii şi israelienii, fie ei sefarzi, vorbitori de idiş sau africani din Etiopia. Cu toţii au devenit dovada vie că multiculturalismul funcţionează. Cum a reuşit şi integrarea majorităţii italienilor sosiţi ca muncitori în Germania acum exact şase decenii.


Multiculturalismul eşuează doar în anumite condiţii. În cele de acum. De ce? Pentru că prea puţini îl înţeleg şi îl aplică aşa cum trebuie. La mijloc e asumarea unei concepţii a societăţii care să se descurce, deschisă cum e, fără exercitarea de presiuni asimilaţioniste asupra minorităţilor etnice, religioase şi culturale.
Or, acest proiect eşuează cînd, din pricina reacţiilor provocate de integrarea deficitară a unor segmente tot mai largi dintr-un grup etnic, religios sau cultural, precum, actualmente, cel al imigranţilor musulmani din Vest, societatea deschisă începe să se închidă. Cine e de vină pentru închidere? Imigraţia necontrolată? Clanurile care transformă zone vaste ale Occidentului în no-go areas? Evident. Dar, mai ales, autorităţile. Partea leului din vină aparţine celor care, admiţînd edificarea de lumi paralele, n-au întreprins, ani sau decenii la rînd, nimic spre a le combate, deşi ar fi putut. Care n-au făcut mai nimic spre a-i integra pe nou-veniţi. Care n-au aplicat legi, spre a nu risca acuza de „islamofobie“.

Răspunderea revine elitelor care, cantonate în turnul de fildeş al unei ideologii postnaţionale, n-au vrut în ruptul capului să admită importanţa factorului identitar. Şi în special a celui religios, subîntinzînd, politic, o nouă ideologie totalitară, globală. Sub bagheta lor s-a permis, relativist, în numele multiculturalismului şi al secularizării, diluarea progresivă şi progresistă a propriilor valori occidentale, astfel încît a dispărut mare parte din substanţa necesară integrării altora.


Vina e a liderilor care n-au înţeles că democraţiilor liberale li s-a aruncat mănuşa, ori o detestă într-atît încît abia aşteaptă să i se cînte prohodul. Care n-au vrut sau n-au putut să priceapă că inamicul e nu doar un nou tip de fascism clerical, extras dintr-o interpretare fundamentalistă a religiei şi reacţia populist-ultranaţionalistă sau extremist-stîngistă la acest vrăjmaş, ci şi propria „corectitudine politică“, tolerantă faţă de intoleranţă, dar cumplită în confruntarea cu apărătorii libertăţii.
Sub ea şi-au mascat inadecvarea şi au restrîns libertatea, prigonin­du‑şi cu atît mai vîrtos criticii, în numele bunătăţii universale. La umbra ei şi-au ascuns carenţele. Căci n-au învăţat nimic sau prea puţin din 9/11, din evidenţa că în atentatele de la New York, Madrid, Londra şi Paris au fost la lucru atentatori educaţi, frecvent prosperi, din a doua sau a treia generaţie imigrată.


Aceşti lideri au optat pentru a ignora nu doar teoria lui Huntington, ci şi bunul-simţ. Nu li s-a părut, deci, necesar să-şi edifice electoratele, explicîndu-le că, în lumea nucleară, informaţională şi globalizată, democraţia se apără credibil prin luptă, nu prin retrageri, prin angajare, nu prin izolare, global, nu naţional, din Africa şi pînă în Extremul Orient, din Asia şi pînă în America Latină, din Facebook pînă-n Twitter şi WhatsApp. Cu aliaţi cinstiţi, iar nu în coaliţii cu tirani.


Va învia multiculturalismul? De bună seamă, dacă ar muri. Cînd? De îndată ce liderii lumii i-o vor permite.

De ce Victor Ponta nu da doi bani pe protestele hipsterilor, legionarilor, anarhistilor, calugarilor si intelectualilor romani!

Ionuţ Ţene

Victor Ponta, după întâlnirea cu şefii Chevron din SUA, a declarat ferm ca un guvernator de colonie că Guvernul sprijină gazele de şist. În final, premierul Ponta a declarat cu dispreţ în faţa politicienilor americani, în timpul vizitei peste ocean, că va rămâne doar o minoritate radicală în ţară care va protesta împotriva gazelor de şist şi a RMGC. 

Victor Ponta a precizat că reprezentanţii Chevron i-au comunicat că nu intenţionează să se retragă din România, ci să comunice mai clar atât condiţiile de protecţie a mediului şi cele tehnologice, cât şi avantajele economice. “Eu sunt absolut convins – şi ei sunt convinşi – că o parte importantă dintre cei care sunt împotrivă sunt deschişi la aceste explicaţii, trebuie doar să le primească. Va rămâne, cum se întâmplă în toate ţările din lume, o minoritate radicală care nu va asculta niciun argument oricât de raţional, dar care nu poate să impună majorităţii o decizie sau renunţarea la un proiect strategic naţional”.


Se pune întrebarea firească de ce premierul Victor Ponta şi conducerea USL nu dă doi bani pe protestele hipsterilor, legionarilor, anarhiştilor, călugărilor şi intelectualilor români. Răspunsul e logic: cei care protestează fac parte din bazinul electoral al românilor care nu merg deloc la vot în ultimii ani. 

Circa 56% dintre români nu merg să voteze la alegerile locale, parlamentare sau prezidenţiale. Cei care protestează fac parte din această categorie socială care ignoră votul. Ponta şi USL ştiu acest lucru şi, astfel, se explică de ce nu se impacientează la protestele care durează în România, în fiecare duminică, de peste o lună de zile. 


Ponta şi liderii USL, la fel ca şi liderii celorlalte partide, care au guvernat de 23 de ani, ignoră în general românii care nu merg la vot. Ei pun preţ, în general, pe electoratul lor captiv care votează pe fluturaşi, găleţi, pixuri, afişe, mături, brelocuri şi chiar bani. 


Dragnea ştie de ce… Iar Ponta ştie că la următoarele alegeri protestatarii radicali şi înverşunaţi nu se vor prezenta în faţa urnelor de votare, crezând că, astfel, dacă ignoră sistemul politic câştigă ceva. Nu câştigă nimic, doar ignoranţa lui Ponta, Antonescu sau Băsecu. Protestatarii trebuie să se organizeze politic şi să acţioneze electoral, nu numai pe Facebook, numai atunci vor deveni o forţă socială şi politică. 


Fiind destul de eterogenă mişcarea de protest e greu de crezut că se pot uni din punct de vedere politic protestatarii, deşi au un ingredient comun: protejarea mediului şi lupta împotriva subjugării economiei naţionale de către multinaţionale. Ponta şi clasa politică, în general, s-au speriat mai tare în ianuarie 2012 în faţa a o sută de pensionari neputincioşi, decât în faţa a 20.000 de hipsteri sau legionari din Bucureşti sau Cluj. 


De ce? 


Pentru că pensionarii merg la vot disciplinat şi opţiunea lor contează pe plan local sau central, cel puţin teoretic; de votul pensionarilor depinde bunăstarea şi hoţiile politicienilor. La fel şi când ies în stradă, numai 100 de sindicalişti, politicienii reacţionează. 


Până când hipsterii, legionarii, călugării şi intelectualii români, fără anarhişti (care nu vor societate şi stat), vor înţelege că numai coalizându-se politic şi mergând la vot va conta opţiunea lor pentru ţară, Victor Ponta şi clasa politică nu vor da doi bani pe protestul lor justificat, că nu are consecinţe electorală. 



În democraţia şubredă românească, în duminica votului dacă stai acasă în pat ca un hipster privind la calculator sau televizor, nu contezi, chiar dacă după aceea umpli la refuz cu protestatari pieţele marilor oraşe şi Facebook-ul de mesaje de protest. 

România şi Europa în maşina timpului

Petre M. Iancu

Cât de norocoasă a fost România să aibă la timonă în ultimul deceniu un preşedinte competent! Date fiind provocările actuale, ce par a irumpe dintr-un trecut barbar, e clar că următorul scrutin prezidenţial va fi vital.

Preşedintele României, Traian Băsescu

Dincolo de cvasipermanenta hlizeală derizorie a unui Victor Ponta, sau de scăpările necontrolate ale aliatului său, varanul, care nutreşte himera că ar putea intimida ziarişti independenţi ameninţându-i cu justiţia, există şi lucruri serioase care se cer abordate coerent în politica românească.

Ele ţin de primejdiile majore care planează în prezent asupra României şi amintesc de presimţirile cele mai întunecate din anii 30 ai veacului trecut. Ele ameninţă dinspre Rusia neoimperială şi terorismul interpuşilor ei, trimişi să destabilizeze şi să terorizeze estul Ucrainei. Deloc neglijabil este şi tot mai agresivul militantism islamist, cu tot cu exploziile de antisemitism primitiv generate, mai nou, de acest tip de fanatism religios în Europa.

Din păcate, prea puţini politicieni români au luat, din timp, poziţie faţă de aceste riscuri ieşite din comun. Sau măcar faţă de o parte dintre ele. Incompetenţa şi inadecvarea par să se fi lipit definitiv, ca marca de scrisoare, de toate guvernările conduse de Victor Ponta. Un ministru al apărării, ca Mircea Duşa, avansa recent afirmaţii din care, vai, reieşea, că doborârea avionului de pasageri malaezian nu-l privea nici cât negru sub unghie.

Ce ministru fabulos! I-a spălat ruşinea, zilele trecute, Traian Băsescu. Preşedintele a luat poziţie cerând Europei să-şi reamintească de valori şi de necesitatea întăririi flancului estic al NATO în reacţie „războiul hibrid” din estul Ucrainei, la terorismul manifestat în atacul soldat cu uciderea a sute de oameni nevinovaţi asupra aparatului de zbor malaezian.

Declaraţiile preşedintelui s-au dovedit ferme şi dure, dar potrivite, din unghiul intereselor româneşti, ca şi din perspectiva intereselor altor state din regiune. Ţări, al căror acces la democraţie şi la umbrela NATO, ca şi la statutul de membre ale Uniunii Europene s-a produs anevoios, după o îndelungată captivitate şi dezvoltare întârziată, la care fuseseră condamnate de comunism şi postcomunism.

Acest blestem istoric nu e încă, aşa cum le-a plăcut multora să se autoiluzioneze, de domeniul trecutului. Şi nu doar pentru că independenţa justiţiei româneşti e departe de a fi fost asigurată pe vecie. Întrucât Rusia lui Putin încearcă să reconstituie cu toate mijloacele posibile demolatul spaţiu sovietic, din care face parte şi Republica Moldova, Europa a revenit nu doar la războiul rece. A revenit la încleştarea democraţiilor cu urgia antiliberalismului virulent.

Nu întâmplător, metodele, pseudoargumentele şi instrumentele contondente ale regimului Putin au alarmat o lume întreagă. La anexarea Crimeii şi investirea masivă în operaţiuni interne şi internaţionale de sinistră intoxicare propagandistică a opiniei publice s-au adăugat, rând pe rând, alte nenorociri. Destabilizarea militară Ucrainei a fost urmată, ce trist apogeu, de monstruoasa crimă a doborârii avionului de pasageri, probabil de către secesionişti pro-ruşi înarmaţi de Kremlin cu arsenale sofisticate şi conduşi, tot de Kremlin, prin intermediul serviciilor secrete ruse.

Că Rusia are, neîndoielnic, o responsabilitate directă pentru curmarea de vieţi europene e tot atât de clar ca faptul că această răspundere implică şi reclamă o reacţie fermă din partea Occidentului. E salutar că Traian Băsescu a cerut-o fără echivoc. Ea e stringentă, dacă vestul vrea să-şi păstreze credibilitatea, dacă mai respectă valorile europene, valorile democraţiei liberale şi ale statului de drept.

Faptele Rusiei le-au amintit celor pe care, pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic, nu i-a părăsit încă memoria, de metodele, diversiunile şi armele aruncate în luptă de Hitler. Führerul a profitat la vremea sa de pacifismul, laşitatea, comoditatea şi împăciuitorismul democraţiilor spre a–şi construi în deplină imunitate o infernală maşinărie de război, pretextând, după fiecare încălcare a tratatelor internaţionale, că obrăznicia tocmai comisă ar fi fost, chipurile, ultima. Că el, unul, pasămite doar "pace" ar dori. Urmarea se cunoaşte. Preţul opririi acestui tiran a însumat multe zeci de milioane de victime.

Or, Hitler ar fi putut fi oprit cu un cost minimal în vieţi omeneşti încă de la începutul anilor 30, dacă Franţa şi Anglia nu s-ar fi complăcut, ani la rând, în împăciuitorism laş. Dacă tot ne regăsim sechestraţi într-o maşină a timpului, să nu uităm de această lecţie esenţială.

Ar fi naiv să se creadă că Putin, un lider care, ca mai toţi tiranii, una zice alta face, n-ar fi şi el, ca alţi dictatori sau şefi totalitari, în război cu democraţia. Că Putin a luat-o de mult pe drumul fascismului demonstra recent, convingător, filosoful francez Bernard Henry Levy.

Prin urmare, România şi statele ameninţate acut nu doar de terorism islamist ci şi de Rusia nu au decât o singură opţiune spre a obţine o brumă de linişte şi siguranţă. Vor trebui să ceară cât mai răspicat şi insistent ajutorul concret al NATO şi al SUA şi să-şi întărească simultan şi propria apărare şi democraţia, cea prea uşor de subminat de reţelele securisto-oligarhice şi de alergia lor la justiţie independentă şi presă liberă. Foarte recomandabile ar fi întărirea flancului estic al alianţei defensive occidentale, ajutorarea militară a Ucrainei şi a celorlalte republici situate, ca Moldova, în zona tampon, dintre UE şi Rusia şi grabnica lor integrare în structurile euro-atlantice.


Pentru a se schiţa această concluzie în materie de politică şi de securitate dezirabilă nu era nevoie de raţionamente foarte complexe, ci doar de oarece bun simţ. Ar fi trebuit să le poată face şi Victor Ponta. Băsescu l-a surclasat şi în această instanţă. Reiese, odată în plus, cât de norocoasă a fost România să-l aibă la timonă în ultimul deceniu pe Băsescu. Reiese cât de important, ba vital va fi următorul scrutin prezidenţial şi ce dezastru incomensurabil s-ar putea produce şi pe plan extern, nu doar în justiţie, dacă inabilul premier şi-ar face incursiunea la palatul Cotroceni.