FLORILE CUCUTEI

Ovidiu Vasile

Când florile cucutei înfloresc,

În clipa efemeră de mărire,

Se risipeşte ceaţa din privire

Ca ura dintre cei ce se iubesc.

O vreme cu mândrie am purtat

Un văl pe ochi din colbul inocenţei

Pe care primul vânt l-a spulberat,

Într-un prezent la limita absenţei.

Acum noi ne cunoaştem şi plutim,

O pată de ulei pe aceeaşi apă,

Ţărmuri şi larg oceanului infim,

În primul val din ultima etapă.

Mă plec în faţa gestului obscen

Din spatele imaginii cu zâmbet,

Din florile cucutei beau polen,

Cu acelaşi gust amar şi acelaşi scâncet.

Adoratori al multului puţin

Au răsărit ca florile de rând,

Copii din flori ai tatălui divin,

C-au trebuit şi ei din când în când.

Şi are fiecare în calea lui

Un gând în care ştie ce-şi doreşte,

Asta-i realitatea şi alta nu-i

Pe scurt, iar a greşi e omeneşte.

Divinul ţărm

Georgeta Resteman

Pe-un ţărm divin de paşii-o să ne poarte

Din noaptea care prin tăceri respiră

Ne vor trezi cu degete de liră

Nădejdi târzii ţesute-n clipe sparte...

Tu chiar nu vezi că stelele se miră

Cum viscoleşte-n noi temuta soarte

În pumni de plumb cenuşile împarte -

Durere din durere se prefiră?

Divinul ţărm ce poate să învie

Nisipuri zălogite într-un mit

Umblet de maci cu paşi de poezie

În rouă de cuvinte-ncuminţit

Şi-o cupă de iubire-n cumetrie

Cu gândul alb scăldat în infinit.

PATIMI

Luiza-Adriana Grama

De un deceniu uit iarba cum creşte

Şi doar tăceri mai înfloresc pe ram,

Cu mâna-i aspră timpul mă zideşte

Şi port în gând biserici fără hram.

A amorţit şi Dumnezeu în ramă

La tânguirea mea-i indiferent,

Prea multe anotimpuri trec prin vamă

Şi prea puţin trăiesc ceva concret.

De la un timp aud cum se desprinde

Materia nearsă de zenit,

Şi-n braţe universul rău mă prinde

Şi timpul trece…şi n-am mai murit.

M-au copleşit atâtea asfinţituri,

Prea multe răsărituri m-au atins,

Mi-am construit credinţa doar pe mituri

Şi uitare peste mine toţi au nins.

Şi de m-aş naşte, Doamne, înc-o dată,

Să-mi dai acelaşi suflet visător

Şi-un trup de crin, şi-o inimă curată,

Şi neştiut să-mi faci cuvântul dor.

Căci de voi arde iar ca-n astă viaţă

Zadarnic irosire de divin,

Eu tot mai cred ce timpul mă învaţă,

Şi la himere-n noapte-am să mă-nchin.

RUGĂCIUNI DE DOR

Popa Ines Vanda

Azi îți trimit surâsul magnoliei parfumate,

O lacrimă de dor îți prind într-un colier,

Tu îmi răspunzi iubirii-n răvașe nestemate,

Ai ancorat din vise nostalgic corăbier.

În orice tresărire te regăsesc cu drag,

Tu mi-ai gravat pe buze safire de rubin,

Din inimă curg râuri de doruri în șirag,

În iriși cântă fluturi, în suflet jar divin.

Sfințiți de heruvimii iubirii-adevărate,

Solfegiem neliniști prin ore de pelin,

Un mag ne proorocește din stele alintate,

Luceferii țes raze pecetluind destin.

Ne căutăm prin clipe flămânzi de nerăbdare,

Călătorim în vise pe-un curcubeu în zbor,

Un licurici ne toarnă balsam de alinare,

Doar noaptea ne desparte prin rugăciuni de dor!

TE ÎNTREB

Popa Ines Vanda

În taina regăsită de amintiri duioase

Eu am pictat iubirea în lacrimă de crin,

Am vrut să-ți fiu un înger cu aripi de mătase,

Te-ntreb cu nostalgie, a fost sau nu divin?

Pe cerul vieții tale am scris cu ametiste,

În flori de nuferi tandri te-am alintat puțin,

Ți-am sărutat tristețea din genele albastre,

Te-ntreb cu nostalgie, a fost sau nu divin?

În plin deșert de suflet am fost ca o fântână,

Cu râuri de iubire ți-am șters amar, suspin,

Din vise nevisate am croșetat cunună

Te-ntreb cu nostalgie, a fost sau nu divin?

Din mugurii tristeții ce i-am cules din suflet

Eu am gravat safire pe -a cerului destin,

Regrete dezlânate le-am prefăcut în zâmbet,

Te-ntreb cu nostalgie, a fost sau nu divin?

Dar blestemat hazardul ne-a spulberat în vânturi

Și-acum în iarna vieții din nou ești peregrin,

Ai rătăcit iubirea la margine de gânduri,

Te-ntreb azi cu tristețe, mai poate fi divin?

Tu taci precum o scoică ascunsă în nisipuri,

Eu vise ne-mplinite în lacrimi împletesc,

Mă cauți în ciob de vreme, ești mistuit de doruri,

Azi mă prefac că nu știu și nici nu-mi amintesc!