FLORILE CUCUTEI

Ovidiu Vasile

Când florile cucutei înfloresc,

În clipa efemeră de mărire,

Se risipeşte ceaţa din privire

Ca ura dintre cei ce se iubesc.

O vreme cu mândrie am purtat

Un văl pe ochi din colbul inocenţei

Pe care primul vânt l-a spulberat,

Într-un prezent la limita absenţei.

Acum noi ne cunoaştem şi plutim,

O pată de ulei pe aceeaşi apă,

Ţărmuri şi larg oceanului infim,

În primul val din ultima etapă.

Mă plec în faţa gestului obscen

Din spatele imaginii cu zâmbet,

Din florile cucutei beau polen,

Cu acelaşi gust amar şi acelaşi scâncet.

Adoratori al multului puţin

Au răsărit ca florile de rând,

Copii din flori ai tatălui divin,

C-au trebuit şi ei din când în când.

Şi are fiecare în calea lui

Un gând în care ştie ce-şi doreşte,

Asta-i realitatea şi alta nu-i

Pe scurt, iar a greşi e omeneşte.