Despre Polonia și Israel. Scurtă observație asupra unei anumite asemănări, reflectând spiritul timpurilor

Agnieszka Kołakowska

Agnieszka Kołakowska este scriitoare poloneză, a studiat filologie clasică și filozofie și este fiica filozofului polonez Leszek Kołakowski.

Gândindu-mă la cinismul, ipocrizia și idioțienia istericei și cu totul nejustificatei campanii lansate în UE și în presa occidentală împotriva guvernării „dreptei” din Polonia, mi-am dat seama deodată de o anumită asemănare dintre situația actuală a Poloniei și cea a Israelului, pe scena internațională. Ea este izbitoare. Desigur, această comparație își are limitele ei; mă refer în acest moment doar la felul în care aceste țări sunt prezentate în străinătate. Este importantă nu atât asemănarea în sine – din care nu rezultă mare lucru – ci sursa acestei situații, cauza campaniei de ură isterică îndreptată împotriva celor două țări – împotriva statului Israel, de multă vreme, împotriva guvernării „dreptei” în Polonia, din momentul victoriei acesteia în alegerile parlamentare. Motivele sunt identice. Același spirit al timpurilor, escaladat în ultimele decenii, dictează atât condamnarea Israelului cât și lupta împotriva guvernării „dreptei”, cu totul independent de conținutul politicii acestor guverne și independent de fapte.

De care fapte? De exemplu, acela că PiS este un partid de dreapta cam în aceeași măsura în care sunt eu cămilă. Contează doar că este astfel perceput. Și este astfel perceput, printre altele, prin aceea că aderă la anumite valori, între care un rol important este jucat de conceptele de națiune și de suveranitate. Aceste valori, peste tot combătute de către stânga politic corectă și desigur, de către Uniunea Europeană (ambele personificate de D-na Wallstrom), drept „fasciste”, se află printre cauzele importante ale campaniei de ură îndreptate împotriva Israelului, iar acum împotriva guvernului din Polonia. Cu excepția faptului că, în cazul Israelului, aceste valori nu sunt atât o chestiune de atașament, cât una fundamentală și esențială, lupta pentru supraviețuire.

Și despre care fapte mai e vorba? În ambele cazuri, putem răspunde fără ezitare „de toate faptele”, dar și în cazul Poloniei lucrurile sar în ochi în mod izbitor, deoarece campania împotriva „guvernării dreptei” a început, așa cum am amintit mai sus, imediat după alegeri și de fapt, chiar înainte de alegeri, încă înainte ca acest guvern să fi apucat să facă ceva.

Folosesc acest prilej pentru a reaminti câteva lucruri despre această dictatură fascistă, care este Israelul.

Israelul este – să o repetăm, de dragul ordinii ​​- singura democrație din Orientul Mijlociu. Este, de asemenea, un stat de drept. Arabii – iar asta, de asemenea, merită să repetăm – se bucură de drepturi egale; ei pot fi judecători și pot fi membri ai Knesset (parlament); există și partide arabe legale. (Precizez că sunt partide legale pentru a aminti în acest context un lucru destul de semnificativ, și anume partidul ilegal Kach, un partid evreiesc, nu arab, care este ilegal în Israel pentru că exprimă slogane rasiste anti-arabe.)

Atunci când Israelul atacă Gaza, apărându-se de miile de rachete, care, de exemplu, au fost trase de acolo în cursul anului trecut, el este inevitabil condamnat pentru utilizarea unei „forțe disproporționate” – în ciuda faptului că, mai mult decât orice altă țară normală, se străduiește să evite pierderile în rândul populației civile. Palestinienii, știind foarte bine acest lucru, se folosesc de aceasta în mod cinic, depozitând bombe și armament în spitale, școli, grădinițe, moschei și case particulare, chiar și în ambulanțe. Despre aceasta nu prea se scrie mult (ca să nu spunem deloc).

Atunci când, în timp de război, Israelul este forțat să bombardeze în Gaza vreo clădire locuită de civili, pentru că există acolo ascunse depozite de arme și teroriști care aruncă rachete, avertizează întotdeauna populația din Gaza înainte de atac, chemând civilii să părăsească imobilele țintite. Mai întâi răspândesc avertismente informând despre atac; apoi sună la toate telefoanele mobile din imediata apropiere a acelui loc; în cele din urmă, aruncă o rachetă de avertizare. Nicio altă țară, când duce acțiuni de război, nu merge atât de departe cu grjia de populația civilă. Dar despre asta nu se scrie.

În Gaza, conducerea Hamas nu evacuează clădirile în urma unor astfel de avertismente. Dimpotrivă, încearcă să facă în așa fel încât să se afle acolo cât mai mulți civili, deoarece este în interesul propagandei Hamasului să moară cât mai mulți dintre aceștia. Așa cum încearcă să provoace cât mai multe pierderi în rândul populației civile israeliene. Despre asta nu se scrie.

Și când, în ciuda acestor eforturi, mor palestinieni în urma unui atac israelian și există îndoieli dacă faptul era într-adevăr inevitabil, un procuror militar israelian inițiază o anchetă. În timpul ultimului război din Gaza au fost mai multe asemenea cazuri. Despre asta nu se scrie.

Conducerea Hamas a construit în Gaza peste o sută de tuneluri care servesc drept adăposturi și ascunzători de arme. Dar aceste adăposturi sunt doar pentru comandanți; locuitorii normali nu au acces la ele (lucru pe care, anul trecut, l-a deplâns chiar și Iranul). Despre asta nu se scrie.

La construcția acestor tuneluri au fost folosiți copii, dintre care 160 – cf. chiar surselor Hamas – au murit pe când munceau la ele. Aceasta s-a întâmplat în urmă cu mai muli ani; nu știu câți au murit la construcția altor tuneluri mai noi și la reconstrucția celor vechi, distruse în timpul atacurilor israeliene. Nici despre asta nu se scrie.

În cursul fiecărui război, precum și oricăror represalii din partea Israelului, mass-media mondiale repetă și răspândesc necritic declarațiile Hamas asupra numărului de victime palestiniene. Dar Hamas dă aproape toate pierderile drept victime civile. Anul trecut a apărut un raport care investiga aceste cifre. Dacă într-adevăr ar fi fost vorba mai ales de victime civile, poate că era de așteptat să existe printre ele același procent de femei, bătrâni și copii, cum e, în general, într-o societate; dar se pare că predomină bărbații tineri. Nici despre asta, desigur, nu scrie nimeni.

Mass-media întotdeauna subliniază cât de puține sunt pierderile în rândul israelienilor, comparativ cu pierderile în rândul palestinienilor; în ultimul război, rachetele trase de Hamas – au fost mai multe mii – nu au ucis pe nimeni. Este așa din simplul motiv că Israelul cheltuiește sute de milioane de dolari pentru a-și proteja cetățenii. Despre asta nimeni nu scrie.

În fiecare zi intră din Israel în Gaza convoaie lungi de camioane, conținând nu numai alimente și materiale de construcții (utilizate de către Hamas nu pentru a construi case pentru civili, ci pentru a construi tuneluri), ci și produse de lux. Mercedesuri, cele mai noi mașini de spălat și frigidere, televizoare. În Gaza există herghelii de cai arabi, vile de lux cu piscine, hoteluri de lux. Pentru conducerea Hamas – și vizitatorii străini. Nici despre asta, evident, nu scrie. Trebuie menținută propaganda că în Gaza există o „criză umanitară”. Despre faptul că aceasta este în întregime și în mod intenționat creată de dictatura care domnește acolo – nu se scrie. În fiecare an, Uniunea Europeană cheltuiește pentru „sprijinirea palestinienilor” sute de milioane de euro. Banii nu lipsesc. Doar că se duc toți pe armament și spre conducerea Hamas. Despre toate acestea nu se scrie.

Israelul aprovizionează Gaza și Malul de Vest cu apă, produse alimentare și energie electrică. În timpul războiului de anul trecut, inginerii israelieni reparau sub foc de arme cablurile distruse de către Hamas în timpul atacurilor pentru ca populația din Gaza să aibă energie electrică. Despre asemenea lucruri nimeni nu amintește.

În caz de necesitate, palestinienii din Gaza, răniți sau grav bolnavi, sunt în mod regulat transportați și tratați în spitale israeliene. Nici despre asta nu scrie nimeni.

Când vreun posedat, extremist ultra-religios israelian, își permite un atac asupra unui palestinian, este urmărit și pedepsit ca oricare altul. Spre deosebire de obiceiul palestinian de a aduce cinstire palestinienilor care omoară civili, copii și femei, de a-i răsplăti pentru aceste acte și de a-i sărbători ca pe niște eroi și martiri. O face atât Hamas, cât și Fatah. Despre asta nu se vorbește.

Atât în ​​Gaza și în Malul de Vest, mass-media și manualele școlare încearcă să întărească în rândul palestinienilor convingerea că Israelul nu are niciun drept să existe. Deasemenea, ei fac tot posibilul pentru a-i descrie cât mai respingător pe evrei, prezentându-i drept porci, diavoli, întruchiparea răului. Despre asta nu se scrie.

Nu ni se prezintă în media nici copiii mici cu arme și mitraliere, care sunt învățați în școli și tabere de vară cum să omoare evrei. Nici copiii din taberele de vară din Gaza, care țin în mână (împreună cu puștile) pancarte cu numele orașelor israeliene – Haifa, Tel Aviv, Netanya etc. – pe care urmează să le preia. Palestinienii au respins în mod repetat propunerile de a-și avea propria lor țară, indiferent de condițiile propuse. Liderii Hamas din Gaza, ca și Abbas de la Autoritatea Palestiniană, sunt încă mânați de obiectivul preluării totale a Israelului. Ei vorbesc despre asta în mod deschis. Dar nimeni nu vrea să-și amintească.
Hamas recrutează copii palestinieni – de la vârsta de 15 ani – în „armata de eliberare” din Gaza. Despre asta nu se scrie. Este foarte probabil ca la un moment dat, unii dintre acești copii să moară în lupta cu Israelul, ceea ce va fi foarte convenabil pentru Hamas: Israelul va fi atunci condamnat pentru că ucide copii.

Nu se scrie nici despre asasinatele comise de către Hamas asupra palestinienilor suspectați de colaborare cu Israelul – între care se numără, de asemenea, cei care vând terenuri israelienilor. Anul trecut, organizația non-guvernamentală Israel Law Center a raportat 38 de astfel de cazuri.

Când Abbas vorbește de picioarele murdare și împuțite ale evreilor care pângăresc moscheea Al Aqsa, foarte puțin se scrie despre asta. Despre faptul că guvernul israelian nu permite israelienilor să intre pe teritoriul moscheei – nu s-a scris deloc.

Israelul este atacat pentru tot ceea ce face, orice ar fi. Marea majoritate a mass-media din lume are despre această țară prejudecăți negative atât de profund înrădăcinate, încât niciun fel de fapte, chiar repetate de un număr infinit de ori, nu vor schimba aceste prejudecăți. Sunt cunoscute în toată lumea imaginile cu copii palestinieni, chipurile uciși de rachete israeliene, sau soldați israelieni bătând palestinieni, imagini care se dovedesc apoi a fi fost înscenate, sau pur și simplu falsificate – și care nu sunt de obicei dezmințite deloc în presă, sau doar prin notițe micuțe, în pagina 20 a ziarului. Tot astfel sunt publicate informații din surse palestiniene neverificate referitoare la numărul de victime. Anul trecut, în presa poloneză, pe portalul „wPolityce” s-a putut citi: „Raid israelian asupra unui spital și unui parc de joacă pentru copii. Cel puțin 10 de victime. Vezi imaginile zguduitoare”. S-a dovedit repede că nu fusese un raid israelian, ci o rachetă Hamas, care căzuse „prea devreme”- pe spital. Dar la câteva zile după dezmințire, aceste informații erau încă pe pagina portalului. A apărut doar, cu caractere mici, la sfârșitul textului, următoarea informație: „Israelul susține că atacul a fost efectuat din greșeală de către militanți palestinieni.”

Hamas este o grupare teroristă islamistă, aparținând mișcării Frățiile Musulmane, al cărei scop este nu numai preluarea în întregime a Israelului și omorârea evreilor, ci, de asemenea, crearea unui stat islamic – despre aceasta nu se amintește în presă. Nici despre faptul că Hamas țintește populația civilă, iar pe cea proprie o expune atacului în mod deliberat, în timp ce Israelul face tot ce este posibil pentru a-și proteja nu numai populația proprie, ci și pe civilii din Gaza – niciodată nu se scrie. Despre suferința palestinienilor se scrie numai dacă se poate spune că această suferință este cauzată de Israel; cât despre atrocitățile împotriva palestinienilor din Siria și Irak, se tace. Islamiștii sunt condamnați atunci când taie gâtul unui jurnalist american, dar sunt îndreptățiți când fac același lucru cu trei băieți din Israel – pentru că lucrul este „de înțeles”, dată fiind „ocupația” israeliană.

Să o mai spunem ​​încă o dată: Israelul este o democrație care își apără cetățenii. Vocile critice israeliene și demonstrațiile nu lipsesc. Guvernele Hamas și Fatah sunt o dictatură sângeroasă, o tiranie care evident nu permite niciun fel de voci potrivnice, care își ține în mod deliberat cetățenii în sărăcie și în loc să-i apere, îi expune, face tot posibilul pentru a le crește sărăcia și pentru ca ei să sufere cele mai grele pierderi civile, pentru ca lumea să dea vina pe Israel pentru ele și să ajute în lupta pentru preluarea în întregime a Israelului și uciderea evreilor. Ei vorbesc despre asta deschis. Dar de scris, nimeni nu scrie.

În cazul Israelului, domnește dublul standard. La fel ca acum, în cazul Poloniei. Campania care s-a dezlănțuit în mass-media împotriva guvernului ales democratic în Polonia este, în unele privințe, foarte asemănătoare cu campania împotriva Israelului. În ambele cazuri sunt utilizate standarde și sunt manifestate pretenții care ar fi de neconceput în raport cu orice altă democrație occidentală.

Desigur, cu diferența (destul de importantă) că, în cazul Israelului, nu este vorba de o încercare de a răsturna o putere sau alta, percepută ca fiind prea „de dreapta” – este clar că orice guvern israelian, oricât ar fi de stângist, va lua toate măsurile necesare pentru siguranța țării și a cetățenilor săi – ci de contestarea dreptului însuși de a exista al statului și dreptului său de a se apăra împotriva atacurilor. Asupra Israelului sunt aruncate insulte, ca „fasciști” și „naziști”, indiferent ce ar face și indiferent ce fel de guvern – de dreapta, de stânga, de centru – este la putere în acel moment. În schimb, în cazul Poloniei se caută sprijin în Uniunea Europeană și în presa occidentală pentru răsturnarea guvernului ales în mod democratic, sub pretextul că este o dictatură fascistă care introduce cenzura, distruge libertățile civile și Dumnezeu-știe-mai-ce. Asupra guvernului polonez actual sunt deasemenea aruncate insulte ca „fasciști” și „naziști”, indiferent ce ar face.

Dar și cu diferența că, în cazul Poloniei, campania este în întregime creată și ațâțată în Polonia, de către opoziția formată din PO și cercul Gazetei Wyborcza. În Israel nu lipsește opoziția față de puterea existentă într-un anumit moment, dar aceasta nu caută sprijin în străinătate sau în Uniunea Europeană ca să răstoarne un guvern ales în mod democratic. Desigur, chiar și în Israel există câteva organizații (evreiești) anti-israeliene care caută sprijin în străinătate și sunt angajate în propaganda anti-israeliană oriunde în lume, dar acestea nu sunt partide politice, iar campania – de exemplu, sub forma mișcării BDS (Boycott, Divestment and Sanctions, NT) – este creată în principal în străinătate. Ea atinge cotele cele mai feroce în mediul academic, în special în universitățile americane.

În cazul Poloniei, ca și în cazul Israelului, nimeni nu binevoiește să se uite la fapte. Dimpotrivă, ca și în cazul Israelului, faptele trebuie lăsate deoparte, ele trebuie să fie trecute sub tăcere. În caz contrar, ar fi clar că acuzațiile sunt nefondate. În cazul Poloniei, nimeni dintre protestatari nu este în stare să indice cum anume guvernul încalcă legea în mod concret, cum nesocotește constituția, cum disprețuiește drepturile civile etc, etc. Nici în cazul Israelului faptele concrete nu justifică acuzațiile. Media, UE și elitele de stânga au hotărât dinainte că tot ceea ce face Israelul și tot ceea ce face PiS în Polonia, trebuie condamnat. Așa arată corectitudinea politică aflată în vigoare în vremurile noastre.

Nu spun că tot ceea ce face PiS, nici că tot ceea ce face Israelul, este demn de laudă. PiS uneori acționează stângaci, deseori se exprimă stângaci, are un PR lamentabil. Israelul are un PR aproape la fel de lamentabil, iar politica față de arabii israelieni, de exemplu – care se bucură de drepturi egale, dar, în practică, de multe ori sunt tratați rău – lasă mult de dorit. Nu voi intra acum în detalii pentru că ceea ce se întâmplă în Polonia – știm cu toții, iar ceea ce se întâmplă în politica internă a Israelului nu este esențial aici: este vorba doar de felul în care ambele țări sunt privite în prezent pe scena internațională.
Propun, așadar, ca Polonia, conștientă de aceste asemănări, să-și strângă relațiile cu Israelul. Este evident că cele două țări ar trebui să se sprijine reciproc. Polonia vede acum pe propria piele cum arată o campanie de ură, cu totul nejustificată; este un bun prilej pentru a trage concluzii inclusiv cu privire la Israel. Prin urmare, propun, de asemenea, ca mass-media poloneze (cele chipurile preluate acum de dictatura fascistă și funcționând sub controlul strict al comisarilor politici) să nu ia de bune, repetând orbește, totate cele citite nu-știu-pe-unde despre Israel, ci să facă bine să verifice informațiile pe care le răspândesc. Să sperăm că și mass-media israeliene vor face același lucru în privința Poloniei.

"Am subestimat jihadismul timp de treizeci de ani"

Adelheid Feilcke

Pentru a combate terorismul, cooperarea europeană trebuie întărită, iar ţările din sudul Europei, ajutate. Nu există suficientă voinţă politică de renunţare la suveranitatea naţională, crede politologul Asiem El Difraoui

Asiem El Difraoui

Deutsc Welle: 
Ce ar trebui înţeles în urma atentatelor de la Bruxelles?


Asiem El Difraoui: 
Atacurile au avut loc în Belgia, la Bruxelles, capitala Europei, pe care teroriştii au dorit s-o lovească pentru a lovi în toţi europenii. Ceea ce sare în ochi este neglijenţa poliţiei belgiene la capitolul cooperare la nivel european. Oamenii s-au cam culcat pe o ureche după arestarea, cu patru zile înainte de atentate, a lui Abdeslam.

Deutsc Welle: 
Au fost subevaluate capacitatea de organizare şi de acţiune a jihadiştilor?


Asiem El Difraoui: 
Desigur, toţi au subestimat aceste lucruri, mirându-se că sunt atât de mulţi oameni implicaţi în aceste mişcări extremiste. După arestarea de acum câteva zile, ar fi trebuit să se presupună că există şi alte celule, mai ales în contextul acţiunilor neizbutite ale francezilor din ultimele zile. Nimeni nu vrea să critice şi să bruscheze belgienii într-un asemenea moment. Totuşi, superficialitatea autorităţilor este veche de 30 de ani! Să ne amintim că pregătirea atentatelor de la 11 septembrie au avut legătură şi cu Molenbeek. La acea vreme o falsă echipă de filmare l-a aruncat în aer pe şeful Alianţei Afgane a Nordului.


Deutsc Welle: 
Ce ar trebui să se întâmple de acum înainte?


Asiem El Difraoui: 
Trebuie întărită în special cooperarea europeană. Europa trebuie să se gândească: cum poate fi obţinută o conlucrare eficientă nu numai în combaterea terorismului, ci şi în prevenţie şi deradicalizare.


Deutsc Welle: 
Însă de ani de zile Europol/Interpol colaborează la toate aceste capitole. Unde este problema?


Asiem El Difraoui: 
Se pare că încă nu există suficientă voinţă politică de renunţare la suveranitatea naţională, la drepturile suverane. Altfel nu se poate explica.


Deutsc Welle: 
Sunt înţelese structurile de organizare ale islamiştilor şi modul lor de gândire?


Asiem El Difraoui: 
Sunt din ce în ce mai bine înţelese, însă nu are loc o dezbatere publică despre ele. Belgia nu are o politică de prevenţie. Gilles de Kerchove, coordonatorul european de antiterorism a spus acum un an că sunt multe lucruri de făcut. Să le facă odată. Iar germanii să susţină demersurile necesare.


Deutsc Welle: 
Are Germania motive să se teamă?


Asiem El Difraoui: 
Ameninţarea este relativ ridicată. Se ştie că astfel de lucruri vor avea loc. Şi vor avea loc mai departe. Însă numărul atentatelor se va reduce dacă hotărâm cu toţii să colaborăm. Sub nicio formă cramponându-ne de suveranitatea naţională sau panicându-ne.


Deutsc Welle: 
Cum putem evalua în acest moment Statul Islamic?


Asiem El Difraoui: 
Am subestimat jihadismul timp de treizeci de ani. Acum ne ocupăm de SI, pe care eu îl numesc Daesh. Nu este însă vorba numai despre Daesh. Mai există multe alte grupări. Ideologia lor este deja bine conturată şi extinsă, dar nu o combatem împreună. În special în spaţiul sudic, mediteranean, la vecinii noştri, această ideologie are multe rădăcini socio-economice. Or, noi, europenii, nu avem o politică unitară de a combate rădăcinile jihadismului. Avem nevoie de o politică solidară cu ţările din sudul spaţiului mediteranean, unde jihadismul a făcut şi mai multe victime. Noi nu facem nimic! Este o ruşine pentru Europa!


Deutsc Welle: 
Aşadar mai multă cooperare cu vecinii europeni şi o colaborare europeană în planul politicii de securitate? Este suficient?


Asiem El Difraoui: 
Avem nevoie mai ales de un plan Marschall pentru spaţiul sudic, unde apare jihadismul.


Deutsc Welle: 
Vor schimba aceste atentate dezbaterea despre refugiaţi?


Asiem El Difraoui: 
Extremiştii vor mai ales să polarizeze. Nu trebuie să cădem în această capcană. Faptul că jihadiştii ne cunosc mai bine decât îi cunoaştem noi pe ei, îi determină să încerce să ne divizeze, să ne sperie. Tocmai asta nu trebuie să facem.


Asiem El Difaouri este un politolog egipteano-german, expert pe probleme legate de jihadism şi propagandă jihadistă în mediul virtual.

Genocidul din Irak- datoria de intervenţie

Ioan Stanomir 

Prăbuşirea Irakului, sub loviturile pe care i le administrează armata barbară a Statului Islamic, este fundalul pe care se dezvoltă unul dintre cele mai dramatice evenimente ale anilor din urmă. În faţa avansului aparent de neoprit al teroriştilor, comunităţi întregi sunt pe cale de a fi lichidate. Prin viol, prin execuţii, prin înfometare, prin aplicarea unor tratamente destinate să conducă la extincţia lor. Un cuvânt se impune, fără echivoc, spre a descrie procesul pe care îl pune în operă, cu premeditare, terorismul islamic pilotat de ISIS. Iar acest cuvânt este genocid.

Colapsul statului irakian poate fi punctul de plecare al unei destabilizări strategice de amploare. Islamismul ar dispune nu doar de o bază teritorială de operaţii, ci şi de posibilitatea de a edifica, prin sânge şi coerciţie, un stat model, care să îi reflecte propria patologie intelectuală. Afectat de violenţe sectare, ocrotit de a o armată care dezertează în masă, scenă a unor controverse juridice sterile, Irakul are toate premizele spre se îndrepta spre o catastrofă politică făra precedent.

Dincolo de acest eşec al construcţiei instituţionale post-autoritare, se desenează realitatea unui atac frontal îndreptat împotriva comunităţilor creştine şi yazidi din Irak. Toate informaţiile de pe teren converg în aceeaşi direcţie. Proiectul islamist este acela de a elimina toate acele grupuri care nu îşi pot avea locul în organizarea perfectă a Califatului. Reînvierea unor practici medievale de taxare a non-musulmanilor este doar un paleativ. De vreme ce autentica intenţie a ISIS este una genocidară, până la capăt.

Genocidul din Irak este unul atipic, în măsura in care el este îndeplinit de o structură care nu are atribute etatice. În Rwanda sau în Bosnia, în Darfur sau în Cambodgia, statul este agentul care planifică şi realizează genocidul. De această dată, prăbuşirea unui stat este ocazia de a aplica o politică exterminaţionistă. Chiar şi raportat la propria tradiţie de brutalitate a dictaturii lui Saddam ( să ne amintim de ferocitatea cu care regimul său a tratat pe kurzi şi pe shia), abordarea ISIS atinge un nou grad al barbariei. Motivaţia religioasă este esenţială în eşafodajul paranoic al islamismului. Ca religie politică, ca acumulare de violenţă, ca proiect de societate, islamismul nu poate supravieţui în absenţa inamicului pe care îl combate. Creştinii şi celelalte minorităţi etno- religioase din Irak sunt ţintele ideale. Dispariţia lor completă este parte din agenda Califatului.


Datoria de intervenţie în Irak este motivată nu doar de perspectiva naşterii unui stat islamic în regiune, ci şi de existenţa unor crime sistematice, care se desfăşoară în impunitate.Exterminarea minorităţilor din Irak este un proiect genocidar clasic. Demnitatea umană nu se poate negocia. Tăcerea, inacţiunea devin forme de complicitate cu criminalii şi fantasmele lor sângeroase.

Istoria cu susul în jos (1)

David Meir-Levi

 La data de 25 octombrie 2005, preşedintele George W. Bush a folosit pentru prima dată termenul “fascist islamic” pentru a descrie grupările teroriste musulmane care se războiesc în prezent cu Vestul. Bush a declarat că aceste grupări îmbrăţişează o “viziune politică violentă” şi îndeamnă, prin intermediul “terorii, subversiunii şi răzmeriţei”, la instaurarea unui imperiu totalitar unde toate libertăţile politice şi religioase vor fi anulate.

Această declaraţie a stîrnit un val de condamnări. Vocile care s-au ridicat împotriva declaraţiei lui Bush au protestat că aceste mişcări musulmane sunt, potrivit propriilor lor definiţii, mişcări populare de rezistenţă, mişcări al cărui scop este exercitarea dreptului just şi legitim la autodeterminare al propriilor lor popoare asuprite. Cum se pot compara aceşti rebeli luptători pentru libertate cu naziştii care au iniţiat un război soldat cu 70 de milioane de morţi şi care au introdus termenul de “genocid” în lexiconul modern ?


Numai că Bush avea dreptate. Grupările musulmane care în prezent ameninţă Vestul cu teroare, activitate subversivă şi răzmeriţă, şi care potrivit propriilor lor declaraţii caută să instaureze un imperiu totalitar global nu sunt fasciste numai în sensul larg, sociologic, ci îşi au rădăcinile în nazismul literal istoric, cu toate ambiţiile sale de genocid.

Frăţia musulmană şi naziştii

Ideologia islamiştilor printre care se numără în prezent nu numai al-Qaeda, ci şi Hamas şi Hezbollah, îşi are originea în mişcarea egipteană Frăţia Musulmană, înfiinţată de şeicul Hassan al-Banna în anul 1928. Toată simbolistica, terminologia si priorităţile politice ale mişcării se hrănesc din chiar esenţa fascismului nazist.

Hassan al-Banna

Hassan al-Banna (1906-1949) s-a născut în sudul Egiptului în familia unui ceasornicar sărac. De mic copil s-a simţit atras de aspectele extremiste şi xenofobe ale Islamului ostil laicismului occidental care promova un sistem de drepturi precum emanciparea femeii. Încă din adolescenţă, al-Banna şi prietenii săi (care se adresau unul altuia cu apelativul “frate”) se întîlneau pentru a discuta situaţia din Orientul Mijlociu, tarele societăţii arabe, şi a deplînge declinul islamului. Nemulţumirile lor proveneau în mare măsură din prăbuşirea Imperiului Otoman, ocupaţia britanică a Egiptului şi, în consecinţă, expunerea societăţii arabe la setul de valori ale Vestului.


Pentru al-Banna, ca şi pentru mulţi alţi musulmani din lumea întreagă, sfîrşitul Califatului, chiar daca a fost înfăptuit de o mişcare laică precum Junii Turci, reprezenta un scrilegiu împotriva islamului, a cărui răspundere o purta vestul nemusulman. Pentru a se răzbuna pentru aceste “rele”, al-Banna a înfiinţat în 1928 Frăţia Musulmană, care la început a fost un fel de club de tineret unde membrii propovăduiau, oricui era dispus să asculte, despre nevoia de a reforma din punct de vedere moral lumea arabă. Curînd, însă, antipatia lui al-Banna faţă de modernitatea Occidentului l-a motivat să schimbe Frăţia într-o organizaţie al cărei scop era frînarea tendinţelor laice din societatea musulmană şi reinstaurearea valorilor islamice tradiţionale din trecut. Atacînd subiecte precum colonialismul, sănătatea publică, naţionalismul arab, slăbiciunea lumii islamice şi conflictul care începea să ia amploare în Palestina, Al-Banna şi-a recrutat discipoli din toate straturile societăţii egiptene. Cuvîntarile lui al-Banna erau profund influenţate de doctrinele anticapitaliste ale marxismului european şi, mai ales, de fascism.


Pe măsură ce grupul s-a extins în anii ’30, activităţile sale au depăşit sfera renaşterii religioase şi al-Banna a început să viseze la un viitor musulman măreţ: restaurarea Califatului. Acest vis, însă, putea fi transformat în realitate numai cu ajutorul săbiei. Astfel, al-Banna a reuşit să cucerească minţile şi inimile nenumăraţilor săi discipoli. Al-Banna povestea cu inflăcărare despre ororile iadului care îi aşteaptă pe eretici, de unde concluzia că toţi musulmanii sunt obligaţi să se întoarcă la bazele cele mai pure ale religiei, să reînvie Califatul şi să înceapă războiul măreţ şi final împotriva lumii nemusulmane – jihadul.


Primul pas important spre jihadul internaţional plănuit de al-Banna a fost terorismul trans-naţional în timpul “Marii Revolte Arabe” din 1936-1939, cînd cel mai vestit conducător al Frăţiei Musulmane, Hagi Amin-al-Husseini, marele muftiu al Ierusalimului, şi-a incitat adepţii la un război de trei ani împotriva evreilor din Palestina şi împotriva englezilor, deţinătorii mandatului asupra Palestinei. Dacă Frăţia număra 800 de membri în 1936, după numai doi ani de “Revoltă”, în 1938 numărul acestora crescuse la 200.000, cu 50 de ramuri numai în Egipt. Organizaţia înfiinţa moschei, şcoli, cluburi de sport, fabrici, precum şi o reţea de servicii sociale. La finele anilor ’30, Frăţia avea peste jumătate de milion de membri înscrişi, şi peste 2.000 de ramuri in toată lumea musulmană. În Palestina mandatului britanic erau 38, sub conducerea muftiului.

 Hagi Amin el-Husseini

Pentru a atinge ţelul jihadului global, Frăţia a înfiinţat o reţea de celule secrete, fura arme, antrena trupe, organiza plutoane secrete de execuţie, a înfiinţat celule dormante de suporteri sabotori în rîndurile poliţiei şi armatei care aşteptau doar ordinul de a pune în execuţie acte teroriste, asasinate, şi misiuni kamikaze.


Tot în această perioadă, Frăţia şi-a găsit sufletul pereche – Germania nazistă. Pentru mişcarea musulmană, Reichul însemna o relaţie de mare potenţial care a devenit mult mai mult decît o căsătorie de convenienţă. Mult înainte de război, al-Banna dezvoltase o ideologie islamică religioasă premergătoare nazismului hitlerist. Ambele mişcări urmăreau să cucerească şi să domine lumea. Ambele căutau triumful şi supremaţia: după nazişti, arienii erau cei care trebuiau sa domnească peste ceilalţi, în timp ce după viziunea islamică a lui al-Banna religia musulmană era cea care trebuia să subjuge omenirea. Ambele propovăduiau supunerea individului în faţa unei puteri centrale populare. Ambele erau în mod explicit anti-naţionaliste şi urmăreau lichidarea statelor-naţiuni în favoarea unei comunităţi trans-naţionale unificatoare: în Islam – umma (comunitatea tuturor dreptcredincioşilor), în nazism – herrenfolk (rasa stăpînilor). Ambele idolatrizau figura conducătorului totalitar – calif sau fuehrer, ambele urau cu înverşunare evreii şi căutau să-i distrugă.


Pe măsură ce legatura politică şi militară cu Germania nazistă lua amploare, aceste paralele au înlesnit interacţiuni care au dus la creerea unei alianţe la cel mai înalt nivel, cu toată pompa şi ceremoniile vizitelor oficiale de stat, ambasadori de facto, precum şi proiecte comune mai mult sau mai puţin secrete. Adepţii lui al-Banna au transplantat în lumea arabă un soi nou de antisemitism musulman, cel nazificat, traducînd în arabă Mein Kempf sub titlul Jihadul Meu, preluînd şi alte teme naziste antisemite, printre care caricaturile pline de ură din Der Sturmer care portretizau evreul ca fiind duşmanul demonic al lui Allah.


După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, al-Banna a căutat să încheie un pact formal cu Hitler şi Mussolini. Prin intermediul scrisorilor şi emisarilor pe care îi expedia, el-Banna căuta să obţină ajutorul nemţilor în lupta sa contra englezilor şi a regimului occidentalizat al regelui Farouk. Serviciul de informaţii al Frăţiei culegea cu fervoare date despre conducerea de la Cairo şi despre mişcările armatei britanice, pentru a le oferi germanilor în schimbul strîngerii relaţiilor.

Intră palestinienii

Dar, dintre toţi fraţii musulmani, cel mai notoriu şi cel mai activ colaborator cu naziştii nu a fost al-Banna, ci Hagi Amin el-Husseini, marele muftiu al Ierusalimului, care a deţinut la un moment dat funcţia de preşedinte al Consiuliului Musulman Suprem al Palestinei. După cum a remarcat un comentator, a înţelege influenţa muftiului în Orientul Mijlociu în anii ’30-’40 echivalează cu înţelegerea în prezent a platformei de genocid a organizaţiilor teroriste arabe care se războiesc cu evreii din Israel. Muftiul a funcţionat ca o punte peste care genocidul nazist din Europa a fost transplantat în Orientul Mijlociu post-belic şi a creat patrimoniul nazist al mişcării naţionale palestiniene.


Amin el-Husseini, copil minune, s-a născut în anul 1895 într-un clan bogat şi influent pe nume al-Husseini. La vîrsta 20 de ani, era deja un puternic propagandist şi agitator de mase împotriva evreilor. După care, subit, la numai 27 de ani, a fost numit prin decret în funcţia de mare muftiu al Ierusalimului. Această numire a fost cu totul neobişnuită deoarece muftiul trebuie să fie un conducător religios, o personalitate influentă cu statut spiritual. La decesul muftiului anterior al Ierusalimului, Kamel al-Husseini, în martie 1921, ar fi trebuit să se aplice procedeul otoman tradiţional, adică să se aleagă noul muftiu dintre trei candidaţi meritorii şi cu experienţa, propuşi de Consiliul musulman al Ierusalimului. Dar anumiţi membri ai administraţiei Palestinei mandatului britanic, dornici să stăvilească avîntul mişcării sioniste în regiune, l-au ales pe iudeofobul Amin el-Husseini pentru această funcţie, deşi fusese condamnat la 10 ani închisoare pentru rolul său pivotal în incitarea răzmeriţelor împotriva evreilor din anii 1919 si 1920, în care zeci de evrei din Yaffo şi Ierusalim au fost atacaţi, violaţi şi ucişi.


Al-Husseini şi-a transformat funcţia într-o tribună de bătăuş de unde a scuipat vitriol împotriva evreilor, a sionismului, şi chiar împotriva propriilor săi patroni, englezii. El s-a implicat în mod direct în organizarea răzmeriţelor din 1929 care au desfiinţat comunitatea evreiască din Hevron şi au pus capăt prezenţei evreieşti vechi de 3000 de ani în acest oraş. Al-Husseini nu a întîrziat să recunoască un aliat firesc în persoana lui Hitler şi în Germania nazistă care era în plină ascensiune la acea dată.


La începutul anilor ’30, mulţi arabi din Palestina mandatului britanic tindeau să se alieze cu Hitler împotriva englezilor, dar al-Husseini a fost cel care i-a condus cu entuziasm pe această cale. Încă din primăvara anului 1933 al-Husseini l-a asigurat pe consulul german din Ierusalim că “musulmanii dinăuntrul şi dinafara Palestinei vor primi cu bucurie noul regim din Germania şi speră că sistemul de guvernămînt fascist şi antidemocratic se va extinde şi în alte ţări”.


Organizaţia de tineret înfiinţată de muftiu a folosit embleme, nume si uniforme naziste. Germania a reciprocat prin oferirea unui fond de burse pentru studenţii arabi, prin angajarea de ucenici arabi la firme germane şi prin invitarea capilor partidului arab la mitingurile de partid din Nuremberg şi a conducătorilor militari arabi la manevrele efectuate de Wehrmacht, dar, mai ales, Ministerul Propagandei german a strîns legăturile cu muftiul şi cu presa arabă, ceea ce a dat naştere la o tradiţie de propagandă care le-a supravieţuit şi lui al-Husseini, şi lui Hitler şi tuturor personajelor celui de-al doilea război mondial.


În septembrie 1937, Adolf Eichmann, însoţit de un ofiţer SS, a întreprins, timp de cîteva săptămîni, o misiune de recunoaştere în Orientul Mijlociu, în care a fost inclusă o întîlnire amicală şi productivă cu muftiul. După această vizită, muftiul a devenit salariat al naziştilor, în calitate de agent şi propagandist.

al-Husseini cu A. Himmler

În timpul Marii Revolte Arabe din 1936-1939, printre organizatorii căreia s-a numărat şi al-Husseini, şi pe care Germania a finanţat-o, svastica a servit drept simbol de identitate pe manifeste şi graffiti arăbeşti. Copiii foloseau salutul nazist cînd se întîlneau, şi o mare de steaguri germane şi portrete ale lui Hitler erau scoase la vedere în ocazii festive. Identificarea cu Germania nazistă era atît de pregnantă, încît cei nevoiţi să călătorească prin zonele implicate în revolta arabă şi-au dat repede seama că trebuie să afişeze o svastica pe maşina pentru a nu fi atacaţi de ţintaşii arabi. Muftiul a declarat diferite regiuni ale Palestinei ca fiind “eliberate” de evrei şi englezi; de asemenea a instalat şaria – legea islamică religioasă. Femeile musulmane, cît şi cele creştine au fost forţate să-şi acopere feţele. Cei ce s-au împotrivit muftiului au fost lichidaţi.


În 1938, al-Husseini avea în subordine, graţie fondurilor şi asistenţei militare oferite de nazişti, 10.000 de trupe combatante, o unitate activă de propagandă şi armament modern. Dar în măsura în care muftiul era bine pregătit pentru conflagraţia care avea să înghită lumea, nici englezii nu erau mai prejos, şi au trimis întăriri masive pentru a înăbuşi revolta. Înainte de a putea fi arestat de englezi, Al-Husseini a fugit în Liban, care era încă sub dominaţie franceză.


Aflîndu-se în siguranţă la Beirut, şi apoi (mai, 1941) la Berlin, muftiul a acţionat neobosit în sprijinul Germaniei şi a nazismului. Deşi a acţionat din culise, rolul său a fost central în instigarea puciului pro-nazist din Iraq (1941). Muftiul nu a încetat să îndemne guvernele naziste şi pro-naziste din Europa să deporteze evreii în lagărele morţii, a instruit brigăzile pro-naziste din Bosnia, iar cînd cauza hitleristă a fost pierdută, a canalizat prada de război a naziştilor în statele arabe. Diviziei sale musulmane “Hanjar” i se atribuie masacrarea a aproape 90% din comunitatea evreiască din Bosnia. Muftiul devenise o voce binecunoscută la staţia de radio de propagandă nazistă în limba arabă care transmitea din Zeesen, în apropiere de Berlin, de unde încerca să convingă populaţiile arabe şi musulmane din Europe (mai ales musulmanii din Balcani şi Albania), că musulmanii şi naziştii sunt fraţi şi că aceste două grupuri înrudite trebuie să se unească împotriva inamicului comun, evreii.


Din Germania, muftiul şi-a mînuit cu eficienţă armele influenţei religioase de care se bucura, a aţîţat masele şi a promovat asasinatele pentru reducerea oponenţilor la tăcere şi eliminarea rivalilor moderaţi. El a reuşit, aproape de unul singur, să înfiereze în minţile arabilor imaginea evreului ca apoteoză a tot ceea ce este rău. În diatribele sale iscusite, nu numai că tot ce era evreiesc era rău, tot ce era rău era evreiesc.

 al Husseini cu Hitler

După întîlnirea cu Hitler din 21 noiembrie 1941, al-Husseini i-a lăudat pe nemţi pentru că “ştiau cum să se descotorosească de evrei, ceea ce ne apropie de nemţi şi ne plasează în tabăra lor”. La 1 martie 1944, muftiul a lansat o chemare de la staţia de radio din Zeesen: “Arabi! Răsculaţi-vă cu toţii şi porniţi la luptă pentru drepturile voastre sfinte. Omorîţi-i pe evrei oriunde îi întîlniţi. Ucideţi-i cu dinţii, dacă e nevoie. Acest lucru este pe placul lui Dumnezeu, al istoriei şi al religiei. Aşa vă veţi salva onoarea.” Scopul său, cu ajutorul naziştilor, era să “rezolve problema elementelor evreieşti din Palestina şi din ţările arabe după cum o cer interesele naţionale, la fel cum se rezolvă problema evreiască în ţările Axei”. Din propriile sale memorii, precum şi din depoziţiile acuzaţilor la procesul de la Nuremberg, reiese că muftiul plănuia constuirea unui lagăr de exterminare după modelul Auschwitz lîngă oraşul Nablus (Sichem, n.m.) pentru exterminarea evreilor din Palestina.


Tot muftiul Ierusalimului este cel care i-a îndemnat pe Hitler, Himmler şi generalul Ribbentrop să consacre considerabilele resurse industriale şi militare ale Germaniei exterminării evreimii europene. Cel mai proeminent conducător spiritual musulman al vremii a făcut eforturi deosebite pentru a opri emigrarea evreilor din Ungaria, Romania şi Bulgaria, deşi guvernele acestor ţări fuseseră iniţial de acord cu plecarea lor. Eichmann însuşi a declarat: “îi promisesem [muftiului] că nici un evreu european nu va mai pune piciorul în Palestina”.


Numai că înfrîngerea suferită de nemţi în Nordul Africii însemna că Einsatzgruppen, care uciseseră deje peste un milion din cele şase milioane de victime evreieşti ale Holocaustului, nu a mai apucat să-şi desfăşoare sinistra activitate şi în Palestina. Planurile ambiţioase şi nemăsurate ale muftiului cu privire la evreii din Palestina şi din întreaga lume au fost frînate – doar temporar, credea el – de capitularea Germaniei la 8 mai, 1945.


Muftiul s-a trezit prizonier de război în Franţa şi a fost ulterior condamnat pentru crime de război de procurorii de la Nuremberg. Numai că Războiul Rece bătea la uşă şi englezii şi americanii făceau ochi dulci lumii arabe pentru a contracara influenţa politică a URSS în zonă, fapt pentru care i-au permis muftiului să fugă. Al-Husseini s-a refugiat mai întîi în Egipt, apoi în Siria. De la Damasc, al-Husseini s-a recalibrat ca purtător de cuvînt de frunte pentru cauza arabilor din Palestina.


Cîţiva ani mai tîrziu, cînd la ONU a început să se discute problema Palestinei, muftiul şi al-Banna au implorat lumea arabă să se unească împotriva partajului. Cei doi vedeau în rezoluţia ONU cu privire la partaj un exemplu de “conspiraţie a evreimii mondiale”, în ciuda faptului că rezoluţia prevedea înfiinţarea unui stat arab alături de cel evreu. Dar în viziunea lor, un stat arab în Palestina ar fi însemnat renunţarea la cursa pentru eradicarea sionismului şi a anihilării evreilor din Palestina.


Nici un şef de stat arab nu a îndrăznit să contrazică rejecţionismul lui al-Husseini, iar din momentul în care lumea arabă a primit cu entuziasm acest mesaj de ură şi genocid, s-a pecetluit soarta oricărei posibilităţi de implementare paşnică a rezoluţiei ONU de a crea un stat arab alături de un stat evreu pe teritoriul Palestinei Mandatorii (după ce 80% din teritoriul mandatului fusese deja alocat Iordaniei, a cărei populaţie este alcătuită din arabi palestinieni în proporţie de două treimi).


Cînd armatele egiptene, iordaniene, iraqiene, siriene, libaneze, arabe şi marocane au invadat Israelul în 1948, Abd al-Rahman Azzam (cunoscut sub numele Azzam Paşa), secretarul general al Ligii Arabe, care declarase iniţial în cercuri restrînse că partajul Palestinei reprezenta după părerea lui unica soluţie rezonabilă, s-a raliat cot la cot cu muftiul şi a declarat: “Acest război va fi un război de distrugere.” Şi aşa a şi fost, numai că distruse au fost armatele încropite de generalii arabi, dintre care mulţi luptaseră alături de Rommel în numele celui de-al treilea Reich.


Aspiraţiile naziste ale lui al-Husseini, deşi percepute acum ca o contribuţie modestă la Holocaust, au rămas un motiv de mîndrie pentru suporterii săi arabi şi după moartea sa în 1948. Admiratori s-au mai găsit şi mulţi ani după moartea sa. 

Edward Said

Prof. Edward Said a adus cuvinte de laudă lui al-Husseini, fostul părtaş al naziştilor în crimele comise împotriva umanităţii, numindu-l “glasul poporului palestinian”, iar Yasser Arafat, văr cu al-Husseini, spunea “eroul nostru” cînd vorbea despre el.


va urma