Grupaj de poezii (46)

Cele două ,,eu,,

Rodica Buzdugan

oglinda, prietenă fidelă

există dintotdeauna,

nu m-a trădat niciodată...

ne-am certat la cuțite

aruncâdu-i nessul în față,

urlând disperată de fiecare dată

când reușea să-mi arate adevărul,

atât de dificil de acceptat

de cele mai multe ori.

trebuie să știți,

în fiecare dimineață

ca un ritual meticulos

prepar nessul,

pe măsuța din fața oglinzii.

încă somnoroasă cu ochii abia deschiși

se uită critic la mișcările lente,

făcute calculat la nivelul unei tensiuni

și ea dintotdeauna 80/60...

-uite-te la cea dinlăuntru,

nu la cea care se holbează la mine

știind bine că nu pot accepta

să văd distanța dintre tine și tine...

la ce folosește filosofia înțelepciunii tale

atâta timp cât tristețea te sfâșie,

ții închisă femeia frumoasă ce ești

pentru că e sensibilă

zici tu,

ar fi strivită de răul ce bântuie

timpul în care trăiești...

privesc ochii oglinzii ieșiți din orbite

de dragoste și grijă pentru viața

din care lipsește doar bucuria

zilelor în care te trezești tu cu tine,

fără frica de a fi transparentă...

ascunsă sub măști colorate

pentru ca un mâine să existe,

mai mult devenită războinic

al idealurilor feministe,

până la uitarea de sine

în speranța că ,,ea,, femeia,

poate surâde cu ochii deschiși

oricărui ,,el,, aducător de destine,

necunoscute...

EROII LITEREI

Constantin Gabriel

În călimara nopţii luna înmoaie pana ei de aur,

Pe înstelata boltă scrie povestea celor ce nu mor;

Eroii literei străbune trăiesc uitaţi în lumea lor,

Ca o speranţă părăsită pe mişcătorul vieţii plaur.

Într-o odaie luminată de sfeşnicul cu şapte braţe,

Cu lacrimi galbene de ceară plâng lumânări cu glugi de foc;

C-o dureroasă teamă umblă privirea mea fără noroc,

De ramurile nemuririi cu aripi reci vrea să se-agaţe.

O, ce menire este-aceea să cânţi la margine de lume,

Printre sfărâmături de vise şi ani de vreme ruinaţi?

Noi suntem precum pomii verii de flori şi roade scuturaţi

Ce-n cărţi la veacuri vorbitoare stau generaţii să le-adune.

Dar cât ai fost păreai o umbră fără divinele veşminte;

Păreai acelaşi care trece pe lângă cei ce au trecut…

În faţa lor o veşnicie de frumuseţe s-a născut,

Din care au rodit în taină nepieritoarele cuvinte.

Irosiri

Angelina Nădejde

Scrisoare de dor rătăcită-n pustiu,

Furtuni de nisip iau aduceri aminte,

Avea mângâiere de fluture viu

Şi lacrima serii în tandre cuvinte.

Am pus inocenţa din vise stinghere

Crezând în iubire ca în Dumnezeu,

Altare de jertfă în patru unghere,

Pe tine din umbră, sculptatu-te-am zeu.

Şi-n fiece seară cu mirul durerii,

Scriam nostalgia pe pânze de vânt,

Cerşindu-i speranţe mereu primăverii

Şi-n taină, în suflet, credeam în cuvânt.

Azi toate-s iluzii, închise pe veci,

Pe vrana iubirii, pecetea uitării,

Trimis-am scrisoarea pe alte poteci

Şi-n mine-s izvoare cu seva iertării.

Speranța

Constantinescu Elena

Pentru prima oară, azi am sorbit

Apă fermecată, din apa nemuririi;

Și-n suflet mi s-au revărsat

Speranța, muguri și stele,

Iarbă și cântece,

Fericire și dragoste,

Și viață…

Azi, ființa parcă mi s-a contopit

Cu pământul, cu iarba,

Cu stelele, speranța;

Și un izvor din mine a țâșnit

Cu apă limpede, curată,

Și acest izvor va curge lin,

La fel ca apa fermecată

Și va fi fericire, dragoste, speranță

Și dragoste de viață.

Prietenii

Sandu Alrox

Prietenii,

persoanele cele mai dragi ce le poţi găsi

râde cu ei, glumi, suferi, plânge ...

cu ei să trăieşti.

Cu ei faci multe lucruri,

nebunii și prostii ce se pot face în această lume,

dar cu ei faci chiar şi acele lucruri dificile.

Cu ei creşti, învătând şi predând,

făcând greşeli împreună şi

căutând să nu le mai repetăm.

Cu ei mergem pe stradă

şi vorbim de ceea ce ne înconjoară,

de a le noaste obiective,

de experienţele, de fricile şi visele noastre.

Și de multe ori cu privire la acestea, ne creiem

discursurile, orientările a ceea ce putem face împreună,

chiar şi cele imposible,

fiindcă acum suntem împreună şi totul devine realizabil.

Ridici privirea la cer, fixând o stea,

promiţându-i ei şi ţie însuşi

că nu-i vei dezamăgi niciodată

Ei devin

părinţii tăi, mereu atenţi,

familia ta, iubirile tale,

dar în principal, ei vor deveni amicii tăi

şi aceasta e ceea ce vrei.

Traind in exemple simple

Luminita Potirniche

as putea trai in exemple simple,

de fiecare altfel

dar atat de egale intre ele.

as fi putut fi singurul etalon

al dimensiunilor mele omenesti.

de o lungime viata,

de o latime univers,

grosimea mi-ar fi putut-o da gandurile

ca niste substante gazoase

care circula prin colivia sufletului si mintii.

niciodata nu stiu pe unde sunt

dar te asteapta in toiul noptii

ca sa le dai ascultare.

as fi putut fi morala, dreapta, desavarsita

si atat de plictisitoare.

as fi putut trai in vietile voastre

cu finete, cu discretie

incat nici sa nu simtiti cand ma desprind

vreo ora-doua,

ca sa devin un simplu exemplu.

Aș fi putut

Rodica Buzdugan

uite înlăuntrul meu cresc dorințele tale,

mă cuprind și mă înalță până la gura cerului

rămasă deschisă, pentru a mă înghiți,

cu tot cu iubirea asta crescută ca un copil

răsfățat,

(încetează dacă vrei să mai respiri...

urlă oglinda buclucașă cu gura strâmbă,

de cât a tot vorbit, deși niciodată

nu o aud, pentru că ea, oglinda,

încercă de fiecare dată să facă ordine

în dezastrul vieții mele, dezastru care nici el,

nu este vinovat,

pentru că nu vinovații sunt acuzați,

ci victimele lor,

care sunt, întotdeauna tăcute...)

mă scutur de tine în petale de flori

trăite un timp neștiut de frumos...

îți cad ploaie de vise pe pleoapa

nedormită, de când nu te vreau doar o clipă

rămas...

(vezi, aici sunt toate zilele,

netrăite, rămase urme de lacrimi

pe cuvintele scrise, scrisoare,

niciodată nu ai fost în stare

să o termini, bolborosea nebuna de oglindă,

în nervii mei ajunși la calmul absolut,

din lipsă de obiecții, pentru că ea, avea

dreptate, eu, nu o să recunosc

niciodată...)

aș fi putut să înduplec gura cerului să mă înghită

fără dorul tău crescut cu mine cu tot...

și fără iubirea asta lipită de noi

infinit...

Scrisoarea lui Crin Antonescu către Victor Ponta, după lansarea candidaturii

Dragă Victor,

Nu sunt expert în genul epistolar, unul laborios, dar în câteva fraze și paragrafe sper să îți pot transmite esențialul și în primul rând principiul că șef de guvern poate fi orice cetățean care reușește să constituie o majoritate parlamentară care să îl susțină, în vreme ce cu șefii de stat lucrurile stau altfel, adică țara aceea îi sărută și se lasă sărutată de ei, stă la masă cu ei, sunt o singură ființă pe tot parcursul mandatului sau al mandatelor.

Cum poți să-ți imaginezi că tu, Victor, ai putea fi o singură ființă cu România ? Îți pun această întrebare oarecum retoric și totodată îți reamintesc o serie de repere care te vor ajuta să răspunzi.

În primul rând îți voi reîmprospăta memoria în legătură cu plagiatul, fiindcă la început nici nu știam că ești doctor în științe, iar când omul acela ți-a zis “dottore” am înnebunit fiindcă presimțeam ceva. Și când plagiatul uriaș a ajuns la public, ce să fac, Victor, cum puteam să întorc partidul din drumul pe care îl pusesem, nu toată lumea ar fi înțeles că trebuie să rup USL pentru un plagiat, deși eu știam că asta trebuia făcut.

Apoi, în legătură cu cele întâmplate acum doi ani. Te rog să îți amintești câte luni de zile mi-ai spus, cel puțin o dată pe săptămână, cum ești sunat de către persoane importante din Europa și de peste Atlantic, care îți sugerează să îl îndepărtăm cu orice preț pe Traian Băsescu. Ziceai că nu-mi poți da nume, că tu ești șeful celui mai mare partid și pe deasupra și premier, dar să am încredere că așa stau lucrurile, iar tata socru îmi făcea cu ochiul și părea să confirme, în așa fel încât eram sigur, ori aproape sigur, că mesajele erau de la Obama și Merkel, de la Barroso și restul lumii.

Apoi, m-ai asigurat că mesajele se întețesc, vin pe toate canalele diplomatice, direct și indirect, că ne cer UE și NATO să rezolvăm urgent, iar juriștii voștri au găsit o formulă elegantă, legală, perfectă, pe care tu o știi și o susții, jurist fiind, drept pentru care am intrat în joc, așa cum știe o țară și știe o întreagă lume, dar privind retrospectiv am înțeles că, dacă referendumul reușea, a doua zi mi-ai fi spus că tu trebuie să fii președinte, conform acelorași canale diplomatice, dându-ne nouă guvernul pe care l-ai fi luat înapoi imediat ce ajungeai la Cotroceni.

Te-am crezut, Victor, nu am putut bănui că la un asemenea nivel există atâta minciună și ipocrizie, atâta tradare și mizerie.

Evident că nu am știut nimic, erai luat pe încredere, iar tu dezinformai și mințeai cum respirai, spunându-mi după aceea că Departamentul de Stat și Barroso și Merkel nu pot recunoaște nimic formal, de aceea suntem atacați la pachet, dar să stau liniștit că totul se va rezolva. Așa am ajuns să spun că mă tem de Departamentul de Stat, fiindcă mi se părea oscilant, cu două fețe, incapabil să-și asume bărbătește adevărul.

Am fost naiv ? Da, dar într-o relație de prietenie credulitatea și sora ei naivitatea sunt virtuți, nu păcate.

La fel de naiv am fost în legătură cu sponsorii, cu fondurile uriașe cheltuite în campanii, primite de la oameni cărora le vindeai spectrul legii grațierii și amnistiei, rulând sume uriașe pentru care de mai mult timp, pe la colțuri, ai început să dai socoteală.

Când am înțeles că fusesem mințit și înșelat pe toate planurile, că de fapt totul fusese un șmen la porțile Orientului, am retras partidul din cea mai mare cacialma a vieții politice românești din toate timpurile, apoi m-am retras și eu, ce e drept cu oscilațiile și bâjbâielile celui ce nu îi vină să creadă că s-a trezit dintr-un coșmar.

Acestea fiind realitățile, te întreb cum de ai avut îndrăzneala să îți anunți candidatura pentru nobila funcție de președinte al acestei țări, tu, cel mai lipsit de noblețe cetățean al ei. Cum îți poți imagina că ai putea fi de o ființă cu România, tu, ființa cea mai josnică pe care am cunoscut-o ?

Mă opresc aici, cerându-ți să renunți, să te retragi, indiferent câte reproșuri vei primi în familie, ori câți bani vei fi nevoit să returnezi.

În caz contrar, fiecare cuvânt al acestei misive va avea un asterisc și în subsolul paginii datele cele mai rușinoase în concretețea lor îți vor distruge îmaginea nu doar în Europa și SUA, ci, ca să spun așa, în întregul sistem solar.

Fiindcă ai urechi - și încă mari – sper că m-ai auzit și m-ai înțeles.

Fără nicio considerație,


Crin Antonescu

Scrisoare de la colţul sufletului (2)

Aura Popa

Mă doare lipsa ta şi nu mi-e bine,

Dar nu te strig iar paşii-i las pe drum

Să rătăcească încă. Fără tine

Mi-e dat să trec vâltorile de-acum.

Pe câmpuri cu lumină-ntâmplătoare

Nu cresc lăstari de cântec. Nici iubiri.

Nu se-nfiripă vise fără soare

Şi n-ai să vezi vreodată trandafiri

Smulgând vreun zâmbet zării istovite

Când prea devreme-i pentru întremări.

Încă mă doare lipsa ta, iubite,

Iar anotimpu-acesta, de schimbări

Cu abrazive umbre,solitare,

Cu desfrunziri în gânduri şi-mpietriri

Îmi şterge cerul şansei de culoare.

Vezi că-nflorim din nou? În irosiri …

Irosiri

Angelina Nădejde

Scrisoare de dor rătăcită-n pustiu,

Furtuni de nisip iau aduceri aminte,

Avea mângâiere de fluture viu

Şi lacrima serii în tandre cuvinte.

Am pus inocenţa din vise stinghere

Crezând în iubire ca în Dumnezeu,

Altare de jertfă în patru unghere,

Pe tine din umbră, sculptatu-te-am zeu.

Şi-n fiece seară cu mirul durerii,

Scriam nostalgia pe pânze de vânt,

Cerşindu-i speranţe mereu primăverii

Şi-n taină, în suflet, credeam în cuvânt.

Azi toate-s iluzii, închise pe veci,

Pe vrana iubirii, pecetea uitării,

Trimis-am scrisoarea pe alte poteci

Şi-n mine-s izvoare cu seva iertării.