Poeziile

Sandu Alrox

Poeziile sunt fire de cuvinte 

trase peste tot în lume 

ce ascund lacrimile stelelor, 

panglici lungi, strălucitoare 

cusute în nouri 

agitate de suspinele celor ce se iubesc.

Victor Ponta şi Daciana Sârbu au comis falsuri prin omisiune în declaraţiile de avere

LUCIAN GHEORGHIU

Declaraţiile de avere ale soţilor Victor Ponta şi Daciana Sârbu sunt pline de omisiuni. Cel puţin din 2012, ANI a închis ochii la gravele probleme ale declaraţiei de avere a lui Victor Ponta. Ce riscă premierul şi soţia sa. I-a fost frică premierului să nu fie apelat, „Ponta 7 case”?

Victor Ponta nu a ţinut cont de lege

Declaraţia de avere depusă deVictor Ponta, în calitate de candidat la Preşedinţie la Biroul Electoral Central, dar şi ultima declaraţie de avere depusă la secretariatul general al Guvernului în calitate de prim-ministru, precum şi cele de pe site-ul Camerei Deputaţilor, nu respectă legislaţia României în domeniu. Concret, declaraţiile de avere ale lui Victor Ponta NU CONŢIN şi drepturile/pasivele soţiei sale, Daciana Sârbu.


Orice declaraţie de avere are următorul preambul: „cunoscând prevederile art.326 din Legea nr.286/2009 privind Codul Penal, cu modificările şi completările ulterioare, privind falsul în declaraţii, declar pe proprie răspundere că împreună cu familia deţin următoarele. (Prin familie, în sensul stabilit de legislaţia în domeniu, se înţelege soţul/soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora – n.a.). Concret, o persoană care datorită funcţiei este obligată să depună o declaraţie de avere, TREBUIE să treacă în document atât bunurile mobile/imobile, activele/pasivele etc sale cât şi bunurile mobile/imobile, activele/pasivele etc ale soţului sau soţiei şi ale copilului. Se trec în declaraţia de avere bunurile mobile/imobile, activele/pasivele etc deţinute de fiecare dintre soţi atât înainte de căsătorie, cât şi cele obţinute în timpul căsătoriei.

Declaraţii de avere total diferite

De „sus până jos”, declaraţiile de avere ale lui Victor Ponta şi ale Dacianei Sârbu (depusă la BEC în calitate de candidată la europarlamentare) nu au NIMIC în comun. Câteva exemple:

Victor Ponta – 1 teren intravilan Gorj (dobândit în 2006)

Daciana Sârbu – 1 teren intravilan Prahova, 1 teren forestier Dâmboviţa (dobândite în 2001 şi 2002)

Victor Ponta – 3 apartamente în Bucureşti (1 în coproprietate cu Daciana Sârbu) – (dobândite în 2012, respectiv, 2013) + 1 casă de locuit în Gorj (2008)

Daciana Sârbu – 1 apartament în Bucureşti (2007) + 2 case de vacanţă în Prahova (2001 şi 2010)

Victor Ponta – 2 autoturisme (an fabricaţie 2010 şi 2012)

Daciana Sârbu – 1 autoturism (an fabricaţie 2011)

Legal, declaraţiile de avere ale lui Victor Ponta ar fi trebuit să conţină TOT ce conţinea declaraţia de avere a Dacianei Sârbu, şi invers. Ambele declaraţii sunt, din punctul de vedere al legii false. Este imposibil să credem că un prim-ministru (şi jurist de profesie, aflat de 14 ani în prim-planul politicii) şi un europarlamentar aflat la al treilea mandat nu cunosc prevederi elementare legate de declaraţiile de avere. Nici Victor Ponta şi nici Daciana Sârbu nu pot invoca faptul că unele (puţine însă) bunuri, active finaciare etc sunt anterioare căsătoriei dintre ei. Legea este clară: tot ce are unul, indiferent de perioada dobândirii, trebuie să apară şi la celălalt, dacă amândoi fac parte din categoria celor care sunt obligaţi să depună declaraţii de avere. Dar, atenţie, Victor Ponta şi Daciana Sârbu s-au căsătorit civil în vara anului 2007. Nici măcar lucrurile din perioada mariajului nu apar în ambele declaraţii de avere. Şi în situaţia în care Daciana Sârbu nu ar fi fost europarlamentară şi să presupunem că ar fi fost casnică, ea nu ar fi trebuit să depună declaraţie de avere, dar Victor Ponta era obligat să treacă în declaraţia sa de avere tot ce avea şi Daciana Sârbu.

De ce amândoi au eludat legea? Să-i fi fost teamă lui Victor Ponta că ar fi putut fi încondeiat ca adversarii lui, cu apelativul „Ponta 7 case”?

Ce riscă Victor Ponta şi Daciana Sârbu

Art. 326: Falsul în declaraţii
Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.



Dar ca să se ajungă aici trebuie întâi ca ANI să întocmească un raport de evaluare, după care să sesizeze Parchetul privind infracţiunea de fals în declaraţii. Dar până atunci, şeful ANI, Horia Georgescu trebuie să răspundă public pentru faptul că a închis ochii în ceea ce priveşte declaraţiile de avere ale soţilor Victor Ponta şi Daciana Sârbu. Şi ANI a avut suficient timp să facă verificările de rigoare, pentru că declaraţiile lui Victor Ponta sunt false încă din 2012.

Asteapta-ma ...

Dorel Dumitru

Asteapta-ma pe malul marii

 Ca am sa vin inspre apus,

 Pasind pe pragul inserarii

 Si-n spuma valului din larg adus.

 Am sa-ti aduc o amintire

 Din vara anului trecut,

 Cand marea marginea a ta privire

 Si-ti linistea al inimii tumult.

 Priveste soarele ce cade intre ape

 Si uita de iarna ce ingheata valul,

 Opreste timpul ce in faleza vrea sa sape

 Iar marii zbuciumate, intareste-i malul.

 Asteapta-ma pe malul marii

 Ca am sa vin inspre apus,

 Si fa sa plece-n largul zarii

 Lacrimi de dor, ce-n apa marii...ti s-au scurs.

Prolegomene la o etică a onoarei: Albert Camus, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca

VLADIMIR TISMĂNEANU

Atunci când suntem agresaţi de atâtea ştiri deprimante, atunci când ajungem la disperare văzând cum nimicnicia morală prosperă, atunci când nihilismul renaşte sub ochii noştri (dar a murit el oare vreodată în toţi aceşti ani dominaţi de năluciri ideologice?), atunci când hienele, lichelele, canaliile şi delatorii, îmbătaţi de ură, predică furibund de la pseudo-amvonul Cetăţii, batjocorind şi spurcând tot ceea ce a mai rămas de batjocorit şi de spurcat, ei bine atunci îl recitim, trebuie să-l recitim pe Albert Camus. Când se vorbeşte despre “trădarea intelectualilor”, se uită adeseori că au existat intelectuali care nu au trădat. În urmă cu peste cinci decenii, la 4 ianuarie 1960, înceta din viaţă, într-un tragic şi absurd accident de automobil, Albert Camus. Îmi revine în memorie o frază a autorul “Omului revoltat”, de fapt un principiu director menit să avertizeze împotriva radicalismelor utopice: “Nici unul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le remediază nu este mai rău decât totalitarismul însuşi”.  La un ceas istoric în care părea că nu există vreo şansă de a ţine piept avansului totalitarismului comunist, când intelectualii de marcă ai Vestului acceptau să devină megafoane pentru „campania pentru pace”, Camus şi puţini alţii au rostit adevărul. Au denunţat falsificarea noţiunilor esenţiale de bine şi rău. Au susţinut lupta pentru libertatea culturii. Să-i numim aici pe Aron, Koestler, Ionesco, Orwell, Manes Sperber, Jaspers, Milosz, Silone, Jeanne Hersch.

Impresionată de onestitatea poziţiilor politice şi filosofice ale lui Camus, Hannah Arendt l-a numit unul dintre puţinii oameni onorabili din Parisul anilor 50. Spre deosebire de Sartre, Francis Jeanson, Simone de Beauvoir ori Maurice Merleau-Ponty, spre a-i numi doar pe aceştia, Camus nu a avut motive să roşească în momentul în care, în februarie 1956, urmaşul lui Stalin, Nikita Hruşciov denunţa “cultul personalităţii”, în fapt un sistem criminal de la momentul întemeierii sale. Pentru Camus, ororile totalitare, Dachau şi Kolyma, făceau parte dintr-o unică monstruozitate, aceea născută din utopia ingineriei sociale absolute, a Palatului de Cristal menit să justifice Marea Teroare şi Kristallnacht-ul valpurgic. Nimeni nu a diagnosticat mai precis decât autorul „Ciumei” genealogia şi consecinţele demonismului nihilist al veacului XX.

În cartea sa „Camus: A Romance”, apărută în 2009 la Grove Press, Elizabeth Hawes a reconstituit de o manieră captivantă şi cu mişcătoare empatie un itinerariu spiritual şi moral  într-adevăr exemplar. Pornind în căutarea adevărului despre Camus, stând de vorbă cu apropiaţii scriitorului, rude şi prieteni, autoarea se caută şi se găseşte pe sine. Atunci când unii nu ezită să vorbească despre “le siècle de Sartre”, mai suntem unii care credem ca a fost (şi, ori poate mai ales) secolul lui Camus. Cum a demonstrat gânditorul politic american, Jeffrey Isaac, Albert Camus şi Hannah Arendt au dat glas, într-un veac al umilirii subiectivităţii, eticii revoltei. Ori, în acelaşi sens, să ne amintim de cartea istoricului Tony Judt despre Camus, Raymond Aron şi Leon Blum: “The Burden of Responsibility” (apăruta în româneşte la Polirom). Îmi amintesc perfect ce a însemnat pentru generaţia mea publicarea romanelor “Străinul” şi “Ciuma” ca şi a “Mitului lui Sisif”. La fel, „L’homme révolté”, carte care circula pe sub mână asemeni romanului lui Orwell "1984".

În timp ce Sartre şi Merleau-Ponty justificau procesele de la Moscova, teroarea comunistă în genere, drept expresie a “vicleniei Raţiunii”, Camus a respins aceste raţionalizări specioase drept imorale şi iresponsabile. Replica lui Sartre la “Omul revoltat” a fost textul de 300 de pagini din 1952, „Les Communistes et la Paix”, manifest al capitulării etice şi politice în faţa discipolilor/agenţilor lui Stalin. Nu mai puţin dureros pentru Camus, Sartre a declanşat operaţiunea punitivă în paginile revistei unde Camus publicase două capitole din „Omul revoltat”: deci chiar în „Les Temps Modernes”. I-a încredinţat misiunea de desfiinţare a bunului prieten unui june plin de zel şi lipsit de scrupule morale, Francis Jeanson. Prea puţini au fost cei care să fie alături de Camus: între aceştia Jean Grenier, fostul său profesor de filosofie, şi poetul René Char. Sartre însuşi a intervenit cu un text scurt, dar extrem de caustic, în care îl acuza pe Camus de păcatul suprem: faptul că circula în Republica Literelor cu un”piedestal portabil” de pe care proclamă responsabilitatea marxismului pentru crimele totalitare. Întrebat ce-ar face dacă Franţa ar fi ocupata de Armata Roşie, autorul lui „L’Etre et le Néant” răspundea impasibil: „Voi continua să scriu, ca şi în perioda ocupaţiei naziste”. Chiar şi mai târziu, Sartre a continuat să celebreze marxismul drept la philosophie indépassable de notre époque. Nu cred că exagerez spunând că în acele timpuri de ruşine şi neputinţă, Camus ne-a salvat. Sartre era genial şi cinic. Camus era genial şi curat. El a fost scriitorul care a dat măsura demnităţii umane în secolul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare, al gropilor comune, al Auschwitz-ului, al Katyn-ului şi al Gulagului.

***

Pentru Camus, filosofia absurdului era una a rezistenţei. A descoperit în chiar inima revoltei o dimensiune nesăbuită, lipsa de măsura pe care a înţeles să o explice, nu să o justifice. Virtutea supremă pe care a cultivat-o, spre disperarea marxiştilor şi existenţialiştilor de stânga, a fost moderaţia. A denunţat lagărele staliniste şi a plătit pentru acest gest fiind expulzat din “fraternitatea” sectară a existenţialismului sartrian. S-a opus torturii, oriunde această metodă barbară era aplicată.  S-a împotrivit pedepsei capitale pe vremea când nu mulţi aveau tăria să o facă (citiţi volumul scris împreună cu bunul său prieten, Arthur Koestler, apărut în colecţia “Zeitgeist” la Humanitas). A fost deopotrivă un mare scriitor şi un mare moralist. Ponegrit şi desconsiderat de către snobii metafizici ai unor timpuri fără onoare, Camus rămâne unul dintre solidele repere ale conştiinţei anti-totalitare.

Albert Camus a fost unul din scriitorii favoriţi ai Monicăi Lovinescu şi ai lui Virgil Ierunca, tocmai pentru că la el etica se îmbină într-o tragică sinteză cu estetica. Dispariţia lui Camus, un gânditor pe care îl iubeau şi cu care se identificau graţie curajului de a rămâne fidel adevărului, a fost o cumplită lovitură. Se adevereau cuvintele lui Malraux: “Moartea transformă viaţa în destin”. Ştirile din România erau devastatoare, speranţa unei revederi cu mama Monicăi (întemniţată pentru refuzul de a colabora cu tirania) se stinsese, totalitarismul domnea nestingherit la Bucureşti. Spre a relua titlul unui roman de Victor Serge, „il faisait minuit dans le siècle…” (era miez de noapte in veac). La moartea lui Camus, Ierunca a scris un superb eseu în memoria acestui desăvârşit moralist. Iar în „Trecut-au anii” găsim această notă de jurnal din 5 ianuarie 1960, deci la o zi după aflarea veştii cutremurătoare despre moartea autorului „Mitului lui Sisif”: “Camus era pentru mine cel care făcea din literatură o paranteză pentru a se instala în acea zonă a conştiinţei unde cuvântul mărturiseşte prin arsură.” Virgil Ierunca subscria la cuvintele lui Jean Grenier, profesorul şi prietenul lui Camus, potivit căruia, viaţa şi opera marelui romancier şi moralist a dat cel mai bun răspuns întrebării nietzscheene: “Cine e nobil?”

    Niciodată nu mi-au şi nu ne-au lipsit atât de mult Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Aş fi vrut să vorbesc cu ei despre biografia lui Arthur Koestler de Michael Scammell şi despre aceea a lui Ignazio Silone de Stanislao Pugliese. Dar şi despre situaţia morală a intelectualilor la acest ceas istoric. Nu e enevoie de un excesiv exercitiu de imaginaţie pentru a sti ce-ar fi spus Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca despre resurecţia fantomelor ceauşismului şi despre campaniile pervers-virulente menite a împiedica şi  a denigra condamnarea comunismului. Pentru cei doi intelectuali critici de orientare civic-liberală, anticomunismul nu a fost o “iluzie”. Îmi pot lesne închipui ce-ar fi scris pe acest subiect. O ştiu şi cei care, cu lejeritate morală, propagă această idee falsă. Pentru anticomunism, ca şi pentru antifascism, s-a murit. Cred că dacă citim atent „Etica neuitării” (Humanitas, 2008) răspunsul este cât se poate de limpede: amnezia este o fugă de responsabilitate, deci este opusul unei libertăţi autentice. În „Fenomenul Piteşti”, Virgil Ierunca o cita pe Nadejda Mandelstam pentru care ,,Problema de căpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor.” 

Pentru Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, ca şi pentru Orwell, Camus, Soljeniţîn ori Nadejda Mandelstam, distincţiile dintre victimă şi călău, dintre bine şi rău erau decisive, nu puteau fi pierdute în ceaţa unei abulice uitări. Memoria devine astfel spaţiu al salvării, al re-cunoaşterii şi al rezistenţei: „Pentru cei adomiți de-a lungul istoriei, pentru cei care n-au ridicat glasul când au fost victime de apărat, amintirea însăși a victimelor este supărătoare”. (Unde Scurte, București, Humanitas, 1990, p. 170) Memoria nu este un teritoriu neutru, victimele sunt prezente acolo tocmai pentru a împiedica echivalenţele cinice. “Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noştri asasinaţi”, scria Manès Sperber, un intelectual admirat de Monica Lovinescu. În remarcabilul eseu „Noica şi utopia recunoaşterii” din revista „Apostrof” (nr.12/2009), Marta Petreu examinează cu subtilitate teme precum iertarea, mila, expiaţiunea. Faimoasa invitaţie a lui Noica de a ne ruga pentru Marx, pentru cei care au imaginat ori au comis Răul, notează Marta Petreu, a provocat interogaţia critică Monicăi Lovinescu care scria: “Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei?” O întrebare ce subîntinde problematica unei justiţii morale care nu poate concepe reconcilierea în absenţa căinţei. 


Albert Camus, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au fost intelectuali onesti, in pofida constrangerilor umilitoare ale epocii totalitarismelor. Moștenirea lor este aceea a virtuților modeste cu care au luptat împotriva atâtor păcate: „onestitatea, datoria de a-și pune în discuție certitudinile, acceptarea valorilor relative dar concrete, fermentul unei neîncetate îndoieli. Nici surle, nici trâmbițe, nici majuscule. Necesitatea doar prin aceste mijloce aparent mărunte de a apăra omul de fantasmele ideologice care ucid mai sigur decât violența” (Unde Scurte, București, Humanitas, 1990, p. 136). 

E linişte de mormânt şi

Adi Filimon

în adâncul aerului mintea sapă o groapă

în care vrea să-şi ascundă vechiturile gândurilor

e convinsă că numai aşa mesajul subliminal

pătrunde în viaţa pe care o suportă greu

ca pe o haină udă

sau ca o pasăre captivă aripile-i inutile

şi după ce pune vechiturile gândurilor în groapă

îngenunche şi le plânge sfârşitul

până la capătul zilelor mele

Insolvența democrației: vor apărea înregistrări cu ziariști făcîndu-și meseria?

Catalin Tolontan

Am de ceva vreme informația că există înregistrări cu discuții purtate între mine și oameni cu care am vorbit despre Gala Bute. Astăzi am primit încă o confirmare că se pregătește lansarea lor pe piață. O porcărie. Cine pariază pe intimidarea noastră ne face să rîdem!


E un risc democratic să te ocupi cu înregistrarea jurnaliștilor cînd își exercită meseria și să le faci publice convorbirile din cursul documentării profesionale. Dacă vor apărea cu adevărat, ele n-au fost realizate cu galena de către un detectiv particular, avînd în vedere locul unde s-au purtat convorbirile.


Discuțiile despre care vorbesc au avut loc doar în instituții publice. Și nu pe holuri, nu la țigară, nu la toaletă trăgînd apa ca să acopere microfoanele, așa cum făcea judecătorul Mustață cînd își scîrbea complicii că mai uita din cînd în cînd să apese pe buton după ce trecea pe la WC!


Le-am purtat deschis și oficial, ca să zic așa. Ăsta e ghinionul celor care se așteptau să mă găsească șoptind cu sursele precum Louis de Funes pe fundul lacurilor și respirînd prin tub de scafandru!


Întotdeauna au fost mai mulți oameni de față, martori, dacă le dă prin cap să încerce să le falsifice, dar asta deja mi se pare imposibil. Cînd spun martori nu mă refer la colegi de-ai mei, care pot fi subiectivi, ci la ”partea cealaltă”. Nu mă refer, așadar, la ziariști, că la o discuție din asta informală au fost vreo 15 jurnaliști! Ci la oficialii în cauză, cu care n-am discutat niciodată șoptit, niciodată între patru ochi. Și n-am depășit nici un moment limita discuției dintre un ziarist și un oficial al statului.


De ce spun că există și o semnificație bună dacă se va ajunge la această enormitate, care ar șoca în orice țară civilizată? Nici măcar SUA nu au publicat discuțiile dintre ziariști și Edward Snowden, declarat pericolul public #1. Pînă și cu unul acuzat de trădare națională jurnaliștii au avut privilegiul de a discuta în secret, fără ca asta să pară dușmănos nimănui.
La noi, asistăm la o nouă formă de vînătoare a presei și de intimidare a angajaților statului să nu mai discute cu ziariștii. Dar povestea se va întoarce imediat împotriva braconierilor de stenograme. 


Am mai multe motive să fiu optimist și să am încredere:

1. Dacă băieții le fac publice, vor dovedi cît de supravegheați sînt jurnaliștii și cît de incomode sînt investigațiile lor.
Discutăm despre Gala Bute, un dosar anticorupție lansat de presă, deschis de DLAF, filiala OLAF în România, și preluat apoi de DNA, care îl cercetează de doi ani și jumătate, cu mari amînări, suferințe, dar înaintînd pas cu pas! Au angrenat ministere, federații, agenții naționale, companii de stat, avocați.


Sînt zeci de oameni și multe instituții cu care am vorbit în acești trei ani în care urmărim cazul. Niciodată n-am crezut că putem fi înregistrați, dar asta e!


Pe 2 decembrie 2013, nu existase nici o comunicare între noi și DNA, dacă cineva e atît de bolnav să-și imagineze că ziariștii influențează sau dictează măsurile procurorilor!, conducerea DNA se exprimă clar printr-o ordonanță în privința fraudei din Gala Bute.


Procurorii susțin că ministerul Elenei Udrea a încercat inclusiv păcălirea Comisiei Europene, în momentul în care a cerut banii. Iată un singur citat din zecile de citate care compun referatul dur ca un rechizitoriu:

”Funcționarii ministerului au făcut cu știință afirmații inexacte în cuprinsul cererii de decontare, fiind necesară continuarea urmăririi pentru identificarea și tragerea la răspundere penală a persoanelor responsabile de săvârșirea acestei fapte în forma autoratului, a instigării sau a complicității, după caz”.


Noi, la Gazetă, am numit povestea ”Bani pentru partid”, pentru că avem informații, pe care procurorii nu credem că le dețin încă, după care aranjamentele finale ale surplusului banilor au mers către clienții politici.


După cum zicea Elena Udrea, în interviul de azi de la ”Adevărul live”: ”Este multă ipocrizie la partide în ce privește campaniile electorale. Finanțarea partidelor politice este cauză a corupției”. Are perfectă dreptate și exact despre asta vorbește Gala Bute!


Împotriva unei astfel de investigații de presă  s-au grupat forțe politice în numele cărora a vorbit însuși președintele țării.


În emisiune la Robert Turcescu, o coincidență, desigur, Traian Băsescu a spus:  ”S-ar putea să vedeți cum decizii de procurori au fost controlate de un ziarist important. Nu, nu voi merge mai departe”.


”Păi, atunci, acela nu mai e ziarist”, a zis Robert. Ce frumos și ce exigent sună asta acum, după autodenunțul lui Turcescu! Nu mai eram ziarist! ”Sigur că nu mai e ziarist!”, a plusat și președintele, adăugînd că, vai, vai, să nu insiste Robert, că el, ca șef de stat, nu merge mai departe. O avea omul o programare de dezvăluiri, cum a zis în cazul celeilalte insinuări, cu ofițerul acoperit, și i-o stricăm.


Dar, așa cum a sesizat un judecător CSM zilele trecute, nu doar presa e ținta afirmațiilor președintelui României, ci chiar justiția!


Hai, domnule președinte, mergeți mai departe, de ce să nu mergeți? Mai ales că într-un punct ați fost exact, atunci cînd ați spus ”veți vedea”, pentru că înregistrările sînt probabil audio-video! Le-au făcut băieții ca lumea. Mergeți mai departe și vom vedea cine este și cine nu este ziarist! Noi oricum mergem mai departe cu investigația nu cu înregistrările, că n-am înregistrat pe nimeni în 24 de ani de meserie. Iar Inspecția Judiciară, la cererea CSM, va merge și ea mai departe.


În rest, ce ați spus la Turcescu e ce ați înțeles dumneavoastră din acele înregistrări sau din ce vi s-a povestit. Și de aceea , dacă vor apărea e dureros de foarte bine, ca să încetați să ne mai dați lecții despre cum se face presă și despre ce e corect și incorect în meseria asta. O să vedeți niște discuții între oameni normali, de care nimeni nu se poate rușina. Va fi insolvența unui mod de a le-o trage ziariștilor și o evidență despre cîtă încredere aveți în justiție.


Noi vorbim mai frumos, mai civilizat, mai direct cu sursele decît vorbiți dumneavoastră la televizor, în fața țării! Vorba unui coleg: ”Gazeta a încercat și ea să dea un filmuleț cu președinți făcîndu-și meseria, dar n-a găsit!”.


2. Publicarea înregistrărilor va ilustra cum se construiește o investigație de presă, una dintre multele în care ziariștii au relatat îndelung, ani în șir, și justiția a apărut și ea la un moment dat pe fir. Gala Bute a Gazetei este deja premiată de către INMA, cea mai prestigioasă organizație a presei scrise în materie de branding și marketing, primul premiul oferit României în toată istoria organizației. Și ne bucură faptul că putem face din ea, cu participarea involuntară a politicienilor, un studiu de caz global. Cu cît mai multă presiune împotriva noastră, cu cît mai multe acte nedemocratice, cu atît va fi mai limpede.


Și nu e vorba doar de Gala Bute.


Cu unele excepții notabile, cam așa s-au construit toate dosarele anticorupție care au adus la condamnări sau care sînt încă pe rol. Cine crede că justiția vine și-ți dă pe tavă ție ca ziarist un dosar bate cîmpii. Pînă acum în România a fost taman invers, sigur cu exagerarea de dragul comparației!


Ziariștii au scris ani în șir despre Fenechiu, despre Ridzi, despre Dosarul Transferurilor, despre Copos și Loterie, despre schimbul de terenuri dintre Becali și Armată și anchetele justiției au apărut mai tîrziu. Cel puțin cam așa s-a întîmplat pînă acum. Azi, justiția se mișcă și ea mai bine și, de multe ori, presa află după deschiderea dosarelor.
În astfel de cazuri, au loc schimburi de informații, neoficiale, desigur, în care fiecare încearcă să ciupească mai mult din ce știe celălalt. Nu se coalizează decît aparent, dimpotrivă, apar divergențe, cei din poliție, serviciile, procurorii, judecătorii se enervează că tu publici și le strici socotelile, iar tu, ca jurnalist, ești furios că afli cît mai puțin dintr-un caz care poate că n-ar fi existat dacă tu nu l-ai fi semnalat.


Avantajul oamenilor legii e că ei pot să-i cheme pe martori cu legea, în timp ce, cu jurnaliștii, martorii vorbesc doar dacă au încredere. Se face altfel undeva în lume? Nu!


Grupul de influență care se pregătește să zvîrle înregistrările nici nu știe prea bine de ce să ne acuze: că am comandat procurorii sau că oameni din justiție ne-au influențat pe noi, dîndu-ne pasămite dosarele de-a gata?! Variantele se bat cap în cap. Se vor decide ei la una și o vor da pe piață. Între timp, au început intoxicările. Celor din instituții li s-a spus că noi am fi înregistrat.  Niciodată de 24 de ani nu-mi înregistrez întîlnirile! Și de ce le-am da noi că n-are nici o logică! Proști și cînd intoxică!


Numai că publicul nu e prost deloc. El nu se pune la mintea politicienilor sau a aliaților lor travestiți în blogeri, care cred că așa se face presă: vine dosarul cu poșta și tu-l publici. Anchetele de presă nu sînt servite ca pizzele congelate, bune de pus la microunde. Vai de voi!


3. Ar fi o mică pierdere pentru presă, dar exemplul nu va șoca pe nimeni!

Dacă înregistrările vor apărea chiar și în ciuda acestui articol, poate că unii oameni se vor feri să vorbească, ”nu putem fi siguri că nu vă înregistrează”, dar viața merge înainte și discuțiile vor continua să existe, pentru că toate profesiile cîștigă din ele.


Toată lumea înțelege de unde vine furia pe ziariștii din cazul Gala Bute și încercarea de compromitere a lor și a justiției, mai nou. Recunosc că aici am avut cu toții, ăștia de vrem să meargă dosarul pînă la capăt,  și un pic de noroc. Vă explic de ce zic asta.


În presă, există mai multe căi de a obține informații. Am colegi și cunosc reporteri de peste tot din țară și din lume care își flatează interlocutorii. De regulă, aceștia sînt cei mai buni reporteri.  Îi amețesc pe cei cu care vorbesc, le fac promisiuni că o să fie bine, că luptă împreună împotriva răului. Cînd aleargă după informații i-am auzit deseori vorbind și îți vine să le dai și cămașa de pe tine!


Mai există și genul ziaristului supărat și revoltat, care se dă la interlocutor, îi spune că e nașpa, că-l ia de prost, că nu-i furnizează nici o informație lui, ca ziarist, și că nu mai vorbește în viața lui cu el.


Știu cazuri de ziariste care erau gata, gata să-i pocnească în cap cu poșeta pe unii cărora ele le spuneau ceva și obțineau prea puțin în schimb!


E 100% reală o situație în care un redactor de investigații l-a provocat la un skandenberg pe un funcționar public, de nervi că, după ce acesta îl storsese pe ziarist de percepții și păreri, ăla se codea să vorbească! Știți ce supercaz a ieșit din asta? Unul care a uimit România în momentul pronunțării deciziei judecătorești definitive. Să ne înțelegem, e treaba și meritul justiției că le-a făcut, dar noi le-am explicat pe înțelesul oamenilor și, în multe situații, le-am descoperit de-a dreptul!


Există și categoria ziaristului curios și destul de distant, care vorbește generalități și mai întreabă cînd și cînd ceva, cînd simte că poate obține un pont. Din fericire, așa sînt eu. Ceva mai rușinos, relaționez mai greu, și, din această cauză, par mai crispat și mai oficial în dialog. De ce zic din fericire? Pentru că n-am nici o emoție să se afișeze înregistrările cu discuțiile mele! În ele nu împing pe nimeni să facă nimic, nu ameninț, nu insinuez, nu sugerez.  Chiar și în discuțiile neoficiale, îmi exprim opinia, întreb și răspund, avînd un băț în fund mai degrabă decît o atitudine amicală.


Mă gîndesc însă că, poate, următorii ziariști care vor păți să fie înregistrați și difuzați vor aparține celorlalte stiluri, mai ferme să scoată de la oricine adevărul sau, dimpotrivă, mai prietenoase cu sursele lor. Atunci ar fi o problemă inițială de imagine, pentru că oamenii ar înțelege mai greu că în meseria asta contează ce publici, ce le aduci lor, și nu cum cum vorbești cu cei de la care obții informații! În termeni legali, evident, că nu descriem aici situații în care apar bani, șantaje, favoruri, amenințări reale și alte alea.


Dacă înregistrările vor apărea, o să facem o dezbatere ca lumea pe regulile meseriei de jurnalist. Cazul Turcescu are și el o parte bună. S-a retrezit cumva mîndria în noi și am simțit asta discutînd cu mai mulți colegi de breaslă. Unul dintre ei e cel care, de altfel, mi-a confirmat treaba cu înregistrările. Și el, și alții, și noi ne-am săturat să primim lecții despre presă de la toți politicienii sau de la avocații lor camuflați pe TV sau pe internet.


Și mă bucur că nu s-a întîmplat asta altcuiva, ci mie.



Pentru băieți: dacă ați fi avut înregistrările cu Mirela Neag, ați fi auzit live cum vă înjură o mamă că-i futeți viitorul copilului ei.

Aș vrea uneori

Sandu Alrox

Aș vrea uneori să dau culoare

ego-ului tău cu puterea mea

să fii capabila la o zi

să te văd cu mâna ridicată spre cer

strigându-ți victoria împotriva vieții ...

aș vrea uneori mai mult

strigătul meu pentru inima ta

făcut atât de puternic ...

aș vrea uneori să simt puterea ta

crescând cea proprie și nu invers ...

aș vrea, cu și fără voia ta

ca tot ceea ce rămâne într-un echilibru personal

dar echilibru nu e.

Și atunci trebuie doar să te uit 

amintindu-te mereu

să sfârșesc prin a deveni atât de mic

de a fi rupt de la viața însăși.

Și atunci trebuie doar să dăm mâna

fiindca pe urma vei avea nevoie

de ați trăi viața 

cu propria-ți putere.