Confiscarea valorilor

Dan Tapalaga

Bulversarea valorilor, fenomen caruia i-am dedicat un volum in urma cu patru ani, a trecut astazi la ultima faza: confiscarea totala. Noua garnitura de lupi tineri a reusit sa obtina, gratie unei ample si sofisticate campanii de manipulare, ceea ce PSD n-a avut niciodata dupa 1990: ascendentul moral asupra adversarilor politici. Sub Ion Iliescu si sub Adrian Nastase, liderii PSD erau obligati sa lase capul in pamant cand se discuta despre coruptie,  securism/comunism, despre valori democratice ca libertatea presei, independenta justitiei sau consolidarea institutiilor cheie.


Toate aceste teme majore reprezentau, pana acum zece ani, apanajul dreptei.  Astazi, vorbesc cu aplomb despre ele cele mai compromise figuri din societatea romaneasca. Intre timp, ele, marile valori, au fost confiscate, subtilizate, deturnate iar PSD isi justifica toate actiunile in numele unor principii inalte, atat de straine acestui partid. Principalul instrument propagandistic, Antena 3, isi fundamenteaza succesul pe un discurs in esenta fraudulos. Turnatorul, securistul si infractorul dovedit Voiculescu a ajuns sa cultive "gradina valorilor".  


Pe fond, nimic esential nu s-a schimbat, dimpotriva, stanga-caviar romaneasca dispretuieste si incalca brutal lege, reguli si morala. La nivel propagandistic, situatia se prezinta exact pe dos: asupra dreptei si asupra reprezentantilor ei s-a transferat o intreaga simbolistica nefasta, oferind stangii o falsa superioritate morala. PSD si-a depasit toate complexele de vinovatie aruncandu-le pur si simplu in spinarea adversarilor politici. 


Sigur, veti spune, adevarul este ca nici dreapta nu mai e ce-a fost. Alegatorii nu mai disting azi binele de rau la fel de usor ca in 2004.  Pe atunci, lucrurile apareau mult mai clar: coruptia era la PSD, de tepe promitea ca se ocupa Basescu si ai lui. Asa este, multe figuri de pe dreapta au provocat dezamagiri cumplite. Apostolii dreptatii si adevarului au compromis si aruncat in derizoriu asanarea morala propusa acum zece ani cu vorbe atat de mari. Dar perceptia nu s-ar fi putut rasturna atat de radical fara televiziunile mogulilor, care repeta un ritual deja traditional: sub stanga se cumintesc, sub dreapta se isterizeaza. 


Dupa fix zece ani, cata ironie, coruptia sistemica se afla bine conservata la PSD, dar tocmai acest partid promite dreptate pana la capat! Familia prezidentiala si anturajul ei dubios servesc drept exemple de coruptie la nivel inalt. Rolurile s-au inversat. Apostolii dreptatii si adevarului. PSD-ul lui Victor Ponta, ajutat de un vast aparat de propaganda, denunta mafia si venalitatea celorlalati in timp ce baronii pica unul dupa altul in plasa procurorilor si oriunde ai cauta coruptia ajungi tot la partidul-stat. 


Luati oricare din valorile de mai sus si veti vedea cine le manevreaza azi. PSD se erijaza in aparatorul libertatii presei iar Antena 3 se prezinta un fel de Europa Libera sub dictatura basista. Comparatie fortata si nefericita, desigur, dar maselor asta li se inoculeaza temeinic si asta vor crede. Ca exista o "propaganda basista" iar cei care indraznesc sa ridice vocea impotriva dictaturii ajung la puscarie ca Dan Voiculescu, Adrian Nastase sau alti corupti pana in maduva vopsiti in martiri ai neamului.  


Observam cum insasi o valoarea fundamentala, libertatea, a ajuns cea mai pervertita. Gradul de mistificare atinge aici apogeul. De la libertatea fizica, la libertatea de constiinta si de exprimare, totul s-a dat peste cap. Nastase, Voiculescu si alti corupti dovediti sunt comparati cu dizidentii anti-comunisti. Lipsirea lor de libertate nu este o pedeapsa corecta ci o uriasa nedreptate, un abuz inimaginabil comandat direct de Basescu si executat inexplicabil de o armata de procurori si judecatori. Antena 3  se autoflageleaza prezentandu-se drept "post confiscat" desi in realitate vorbin aici de un "post care a confiscat totul". 


In paranteza fie spus, eliberarea de "basism" se produce cu instrumentele si metodele dictaturilor pur sange. A neutraliza intr-o secunda institutii cheie ca Avocatul Poporului, presedintele Senatului, a suspenda sefi de stat fara o baza legala, a incerca sa omori justitia in "martea neagra", a racola primari si alesi locali sub presiunea celui mai ordinar santaj politic denota o adevarata pasiune pentru autoritarism. PSD se manifesta ca partid-stat fara sa intampine vreo rezistenta, generand ca de obicei frica in societatea civila,  in timp ce sub dictatura basista toti urlau cat ii tinea gura fara sa se teama de repecusiuni. 


In cinismul lor desavarsit, liderii PSD comit orori in serie sub sloganul "dreptate pana la capat". Zgomotul masinii de propaganda produce atat de multa confuzie incat nu se mai aude cum sub PSD se prabusesc chiar pilonii democratiei. Putini sesizeaza azi pericolul real de orbanizare a Romaniei, de scufundare a tarii intr-un nationalism primitiv de care vor profita pe termen lung tocmai dusmanii occidentalizarii.  


Dreapta nu are sanse in viitoarele cicluri electorale daca nu va recupera ascendentul moral avut odata asupra stangii. Acesta ar trebui sa-i fie obiectivul in urmatorii ani. Impostura trebuie demascata iar handicapul dreptei este ca n-o poate face mintind si manipuland deoarece, spre deosebire de stanga, se adreseaza unui public mai sofisticat, dificil de pacalit cu lozinci. Dreapta este condamnata sa munceasca mai mult pentru a convinge un public confuz si dezabuzat la fel cum stanga este obligata la minciuna eterna pentru a se mentine la putere. 



Este complet falsa teza ca distinctia stanga/dreapta nu mai functioneaza azi. Niciodata, poate, n-a fost mai multa nevoie de clarificari in plan ideologic. Dar limpezirea apelor nu poate avea loc recicland la nesfarsit aceleasi figuri sau prin renovari de fatada. Dreapta are nevoie urgenta de figuri capabile sa convinga publicul dezamagit ca a internalizat valorile de care predecesorii lor si-au batut joc, nu de caricaturi care jignesc inteligenta medie. Si i-ar mai trebui, in fine, un partid construit pe baze noi.

Steaua mea

Ovidiu Vasile

A fost în viața mea o primăvară

Când florile dansau în jurul meu

Cerandu-și lumii voie să răsară

Și-n rând cu ele răsăream și eu.

Apoi din vara ta cu gust de soare

Am strâns la piept o floare din grădina,

I-am respirat parfumul din petale

Și i-am păstrat frumosul pe retina.

La fel ca ziua verii de senină

Ea mi-a șoptit că-i floarea florilor,

Mi-a deșteptat ființa la lumină

Și de pe boltă steaua stelelor.

INTERVIU Elena Udrea: ”NU sunt un candidat inventat în eprubetă”

Cristian Petcu

Prezidențiabilul PMP și președintele acestui partid, Elena Udrea, a prezentat și a explicat într-un interviu acordat Psnews.ro, care au fost aspectele ce au determinat-o să intre în bătălia pentru Cotroceni, care îi sunt prioritățile în cadrul acestei campanii, ce minusuri, dar mai ales ce atuuri consideră că are în cursa prezidențială și în lupta politică cu Victor Ponta, Klaus Iohannis sau Monica Macovei, dar și ce modele politice o inspiră.


Prezidențiabilul din partea PMP a mai vorbit și despre principalele avantaje ale principalilor competitori politici, care este profilul cetățeanului ce votează pentru Elena Udrea, dar și care sunt intențiile Președintelui Traian Băsescu, după încheierea mandatului în luna decembrie.


Reporter: 
Aţi decis până la urmă să candidaţi la alegerile prezidenţiale. Care au fost elementele care au declanşat această dorinţă de a intra în bătălia electorală pentru Cotroceni? Care au fost motivele care au stat la baza acestei decizii?


Elena Udrea: 
Candidez la Preşedinţia României pentru că eu cred că pot construi România frumoasă în care fiecare român va putea fi fericit. E o ţară în care pensionarii au bani de medicamente şi nu mai trăiesc de pe o zi pe alta, în care tinerii au locuri de muncă, în care pot să-şi cumpere o casă şi să-şi întemeieze o familie. România frumoasă este ţara în care statul oferă servicii sociale de calitate: Învăţământ şi Sănătate la standarde europene.

De asemenea, am considerat că este absolut nevoie să existe un candidat care să-şi asume ferm şi concret continuarea proiectelor Preşedintelui Băsescu pentru România: statul de drept, independenţa Justiţiei, lupta împotriva corupţiei, o economie care să ofere bunăstare românilor, orientarea ţării către Vest şi SUA sau depolitizarea instituţiilor publice.

În plan politic, ar fi fost trist ca viitorul şef al statului să fie o creaţie de-a lui Dan Voiculescu. Dacă ajungeam în turul II să alegem între Ponta şi Iohannis, oameni inventanţi de Felix, atunci România ar fi putut face paşi importanţi înapoi. Aşa, sunt convinsă că voi reuşi să-l înving pe Klaus Iohannis în primul şi apoi, pe 16 noiembrie, să-l bat şi pe Victor Ponta.

Nu în ultimul rând, trebuie să recunosc că a fost şi o decizie pe care am luat-o pentru binele PMP: partidul intrase într-un con de umbră, cu un candidat care nu mobiliza partidul si nu se vedea deloc. Or, cred că a venit momentul ca PMP, după ce s-a validat la europarlamentare, să facă pasul următor – să genereze un candidat care să intre în turul II şi care, de ce nu, să-l învingă pe Victor Ponta.


Reporter: 
Cristian Preda este printre contestatarii candidaturii dumnevoastră şi nu ezită în ieşirile publice să vă atace. Se plasează acesta în afara partidului? Riscă excluderea?


Elena Udrea: 
Nu se pune problema excluderii lui Cristian Preda din partid, deşi atitudinea sa este nedreaptă: atât faţă de mine, pentru că eu l-am susţinut să ocupe locul I pe lista pentru europarlamentare, cât şi faţă de restul colegilor, care au muncit extraordinar de mult în campania electorală din mai. Nu poţi să-ţi baţi joc de munca atâtor oameni de bună-credinţă.

Pe de altă parte, eu vreau ca PMP să fie o formaţiune politică democratică, în care fiecare să-şi poată spune punctul de vedere, să-şi argumenteze deciziile, indiferent dacă se află sau nu în minoritate. Din această perspectivă, cred că domnul Preda se bucură de libertate deplină de exprimare. Sper însă să înţeleagă că trebuie să respecte munca oamenilor din partid.


Reporter:
Care consideraţi că sunt principalele dumnevoastră atuuri în lupta prezidenţială? Dar minusurile? Ne puteţi indica un aspect pe care urmăriţi să îl schimbaţi în atitudinea şi personalitatea dumnevoastră politică?


Elena Udrea: 
Eu, spre deosebire de Ponta sau de Iohannis, nu sunt un personaj inventat, nu sunt un produs de marketing, la fel cum nu sunt un candidat inventat în eprubetă. Sunt un om real, cu plusurile şi minusurile sale. Sunt un om liber care crede cu fermitate în principiile şi valorile pe care le enunţă. Nu voi deveni peste noapte altceva.

În această campanie mizez pe experienţa celor 10 ani de politică, perioadă care m-a întărit foarte mult, pe combativitatea mea, pe cele peste 6.000 de proiecte pe care le-am derulat în România în mandatul meu ministerial, lucruri care au facut mai buna viaţa românilor, dar şi pe susţinerea de care mă bucur din partea oamenilor. În ciuda faptului că s-a încercat construirea unei imagini false despre mine, să ştiţi că am o relaţie foarte bună cu oamenii simpli care disting dincolo de minciunile şi neadevărurile care s-au spus de-a lungul timpului.


Reporter: 
Majoritatea politicienilor au un model, un reper după care se ghidează în acţiunile politice, de cele mai multe ori este o persoană din scena politică internațională. Pe dumneavoastră, în cazul în care ajungeţi preşedinte al României, cine vă inspiră? 


Elena Udrea: 
Traian Băsescu este personajul politic de la care am învăţat timp de 10 ani. Ei bine, cred că a venit momentul ca să dau examenul suprem al maturităţii politice şi să-l trec. Exemple pentru mine sunt Margaret Thatcher, care a jucat un rol extraordinar în istoria Marii Britanii, dar şi a Europei si Angela Merkel, actualul cancelar al Germaniei. Doua femei puternice, care au condus ori conduc cu mana de fier.

Acum, o sursă de inspiraţie este Cristina Fernandez de Kirchner, cochetă şi puternică devenită pentru a doua oară preşedinte al Argentinei. E un exemplu pentru societatea românească aflată încă în plin proces de acceptare a egalitatii de gen.


Reporter: 
Vă propunem un exerciţiu de imaginaţie. Există indicii şi informaţii care indică faptul că ACL ar putea rămâne fără prezidenţiabil, pe la sfârşitul lunii septembrie, din varii motive. Dumnevoastră aţi fi dispusă să solicitaţi suportul celor din PNL şi PDL în campania electorală, având în vedere că există deja un bogat istoric recent care relevă o adevărată luptă, în special cu cei din PDL. Aţi accepta vreodată susţinerea celor din PNL şi PDL?


Elena Udrea: 
Absolut: vreau voturile PNL şi PDL încă din primul tur de scrutin. Eu cred că sunt singura şansă a formaţiunilor de centru-dreapta de a-l învinge pe Victor Ponta. De altfel, mă aşteptat ca liberalii şi democrat-liberalii, chiar dacă nu vor rămâne fără candidat, să mă susţină total în turul al II-lea al prezidenţialelor.


Reporter: 
Care este profilul cetăţeanului care votează pentru Elena Udrea?


Elena Udrea: 
Este un om care a realizat ceva în viaţa sa şi care doreşte o Românie frumoasă. Votantul meu s-a săturat de vorbe şi vrea fapte. Crede în posibilitatea ca o femeie să facă tot ce n-au reuşit să realizeze bărbaţii politicii româneşti în ultimii 25 de ani.

Mă bazez foarte mult pe voturile tinerilor şi pe ale femeilor, pentru că este prima şansă reala să vadă o reprezentantă a lor la Cotroceni.


Reporter: 
Liderii PNL şi PDL lucrează în prezent la realizarea unui mare partid de dreapta, invocând necesitatea unei drepte unite în lupta cu Victor Ponta şi PSD. Totuşi, în realitate, stânga pare unită în jurul lui Victor Ponta, în timp ce dreapta pare extrem de fragmentată. Cum ar putea fi rezolvată o astfel de situaţie în care pentru electoratul de dreapta se luptă nu mai puţin de 8 candidaţi?


Elena Udrea: 
Nu aş spune că există în mod necesară o problemă din faptul că există mulţi candidaţi în turul I: până la urmă, există mai multe opţiuni din care românii pot să aleagă soluţia cea mai bună. În al doilea tur de scrutin în schimb, este nevoie de o mobilizare şi o coagulare atât a forţelor politice care i se opun lui Ponta, cât şi a celor care votează cu aceşti candidaţi. Candidatul PSD îl va înfrunta pe cel mai bun reprezentant al Opoziţiei şi cred că va pierde.


Reporter: 
În contextul în care, cel puţin puţin momentan, PSD şi majoritatea parlamentară pare una foarte bine sudată, o moţiune de cenzură fiind destul de greu de crezut că ar putea fi adoptată, ne puteţi indica un lider politic din PSD, cu potenţial de a ajunge premier şi cu care aţi putea colabora? Dar din zona PNL-PDL, cu cine credeţi că aţi putea avea o colaborare bună, în relaţia Preşedinte-Premier?


Elena Udrea: 
Dacă voi ajunge Preşedinte al României, într-o săptămână, Victor Ponta nu va mai fi Prim-ministru. E un angajament pe care îl iau în faţa românilor. Niciodată nu voi propune Premier pe cineva care să fie produsul sau interfaţa baronilor din PSD. În ceea ce priveşte ACL, mai ales de când această construcţie politică s-a transformat într-un proiect anti-Băsescu, nu văd mari diferenţe faţă de USL. Cu siguranţă aş alege mai degrabă omul care să împărtăşească viziunea mea pentru România şi care să fie suficient de puternic si determinat in a schimba tara decât exponentul unui partid sau al altuia.


Reporter: 
Cum vă simţiţi, ca femeie, într-o politică românească dominată de bărbaţi? Care au fost cele mai grele momente din cariera dumneavoastră politică în care simplul fapt că sunteți femeie a reprezentat un impediment?


Elena Udrea: 
O femeie, dacă vrea să reuşească în politică, trebuie să muncească de 10 ori mai mult decât un bărbat. Ei bine, eu cred că asta am făcut şi iată că mulţi din marii masculi politici nici acum nu s-au împăcat cu gândul că am reuşit mai mult ca ei sau că ţintesc mai sus. Mă gândesc, spre exemplu, la Victor Ponta, un personaj eminamente misogin, lucru dovedit de apelativul „fă, doina”, care nu e în stare nici să văruiască lucrurile pe care le-am construit eu în această ţară, dar care nu face altceva decât să mă atace constant.

Cred însă că nu bărbaţii de pe scena politică sunt importanţi în această ecuaţie a alegerilor prezidenţiale, ci românii. Or, ei au dovedit că sunt dispuşi să voteze femei, pentru că au văzut cât de mult muncesc acestea şi ce rezultate bune au. Am încredere că societatea românească este pregătită pentru o femeie-preşedinte. La fel cum sunt convinsă că această candidatură a mea va oferi mai multă încredere doamnelor să se implice în viaţa politică şi să atace funcţii din ce în ce mai înalte – vreau un preşedinte al Senatului-femeie sau o doamnă care să fie Prim-ministru.


Reporter: 
Îl cunoaşteţi bine pe Preşedintele Traian Băsescu. Vreau să ne precizaţi dacă Traian Băsescu este liderul politic care ar putea să coaguleze dreapta în jurul său? Sau domnia sa va prefera să se retragă din politică şi să se dedice creşterii nepoţilor, după cum a precizat în câteva rânduri. Sau nu poate să stea departare de politica mare?


Elena Udrea: 
Traian Băsescu rămâne reperul politic pentru tot ceea ce înseamnă centru-dreapta în România. În timp ce alţii doar mestecă unele cuvinte fără noimă şi fără însemnătate, Preşedintele este un om care a devenit echivalentul luptei contra PSD şi a unei stângi nereformate, care se bazează pe baroni şi corupţie endemică.

Cred că acest lucru nu se va schimba din 2015 şi sunt convinsa că Traian Băsescu va rămâne una dintre cele mai influente voci din societatea românească, nu numai de pe scena politică. Sincer, nu ştiu ce va face, dar sigur va rămâne, într-o formă sau alta, alături de PMP şi va sprijini acest partid să-şi atingă potenţialul politic uriaş pe care îl are.


Reporter: 
Din punctul dumneavoastră de vedere, cine credeți că va ajunge în turul doi la alegerile prezidențiale, excluzându-vă pe dumneavoastră?


Elena Udrea: 
Dacă nu va exista un accident de traseu neprevăzut, Victor Ponta. Nu pentru că ar avea el cine ştie ce calităţi – cred că este la nivelul genunchiului broaştei prin comparaţie cu Adrian Năstase –, ci pentru că se foloseşte de resursele bugetare de o manieră discreţionară şi are în spatele său o maşinărie politică a PSD infernală, care va cumpăra voturi în stânga şi-n dreapta.

În realitate, această bătălie din toamnă nu se duce cu Victor Ponta, ci cu baronii locali şi clientela politică şi economică a PSD.


Reporter: 
Imaginați-vă că sunteți un simplu cetățean al României. Care considerați că sunt punctele forte și punctele slabe ale candidatului Victor Ponta? Dar ale lui Klaus Iohannis și Monica Macovei?


Elena Udrea: 
Punctul forte al lui Victor Ponta este, aşa cum am mai spus, maşinăria de partid din care face parte. Pe locul doi vin trusturile de presă alimentate bine cu fonduri care îl susţin. Punctele slabe vin din dependenţa pe care o are Victor Ponta atât faţă de baroni, cât şi faţă de oameni de afaceri veroşi. Oamenii din România votează oameni, nu produse de marketing aşa cum este actualul Premier. Aroganţa şi faptul că nu a făcut nimic pentru români îl vor împiedică să-şi vadă visul cu ochii.

Multe dintre lucrurile invocate de Victor Ponta i se aplică şi lui Klaus Iohannis. El este un personaj încă şi mai artificial, despre care românii nu ştiu absolut nimic. Are de dat românilor foarte multe explicaţii privind susţinerea lui Voiculescu, cum a fost propus Prim-ministru în 2009, despre averea fabuloasă şi nejustificată, dar şi despre legăturile subterane pe care le are cu Victor Ponta şi PSD.


Atuul Monicăi Macovei este dat de imaginea de justitiara pe care si-a construit-o şi de faptul că are ca susţinători o mână de formatori de opinie foarte vocali, care creează uneori un zgomot de fond asurzitor. Principalul minus al doamnei Macovei este faptul că si-a compromis statutul de politician inflexibil cand l-a trădat pe Traian Băsescu, cel care a promovat-o in toate functiile pe care le-a avut si care i-a oferit tribuna de la care sa se exprime pro statul de drept. A preferat să meargă pe mâna lui Vasile Blaga pentru un post călduţ la Bruxelles, desi discursul acestuia nu difera cu nimic de cel al vechilor psd-isti.

MĂNUNCHI DE FRUNZE

Lili Șipoteanu

Dintr-un apus am luat un mănunchi din frunzele verzi,

Frunze de vis, frunze de dor, mângâiate de soare!

Le-am găsit înmugurite demult sub clipele din zăpezi,

Cu menirea ca-n timp de mister să îngrijească o floare!

Le-am așezat într-o glastră ferecată în lanțuri de timp,

Înconjurate de stele, de rouă și de multe sclipiri din amiezi,

Mi-au dat ca pe-un leac mângâierile pentru-al meu chip,

Ascunzându-mi tristețile sub eterne și-mpovărate zăpezi!

O rază-a speranței izvorâtă din bine le-a vegheat neîncetat

Și prin roua de lacrimi și-n pribegia pe câmpuri de stele,

Iar verdele crud, din izvoare de vis, nu le-a lăsat niciodat’

Nici când soarele-a ars, nici sub răceala zăpezilor grele.

Uneori suntem frunze de griji dintr-o glastră din timp,

Înecate din greu de-ncercările nemiloase-ale vieții,

Ne-agățăm de speranțe ce stau mereu sub un nimb,

Că-ntr-o zi, infinitul va risipi-ntr-un abis zidul tristeții.

Statul Islamic și nevoia de America în Orientul Mijlociu

Paul Ciocoiu

Orientul Mijlociu este un câmp de luptă deschis oricărui scenariu.

În Libia, Egiptul și Emiratele Arabe Unite lovesc în forțele islamiste care câștigă teren pe zi ce trece, cucerind un obiectiv strategic, aeroportul din capitala Tripoli. În Fâșia Gaza, Israelul toacă mărunt o grupare islamistă tot mai izolată și care își joacă prin tiruri de rachete lansate haotic ultima carte de supraviețuire. La nord, frontul sirian arată ca un puzzle completat greșit și din care nimeni nu mai înțelege nimic și până și serviciile secrete occidentale se dau peste cap în a-și identifica bruma de rebeli de încredere pe care să îi înarmeze.


La est se află iadul dezlănțuit. Profitând de haosul din Siria, Statul Islamic, gruparea jihadistă care a răsturnat până și „punctele de referință” ale organizației al-Qaida, a cucerit aproape 40 la sută din suprafața Irakului și circa un sfert din cea a Siriei. Irakul a revenit astfel pe agenda președintelui Barack Obama tocmai când acesta voia să încheie un al doilea război început de predecesorul său, pe cel din Afganistan. Calculele pe hârtie ale strategilor de la Washington devin cifre irelevante în terenul tot mai însângerat, la doar câțiva ani după valul de revolte populare care ar fi trebuit să aducă democrația peste Orientul Mijlociu.


America și-a pus prea multă încredere în tinerele democrații din regiune pe care ea însăși le-a moșit, direct sau indirect. Aici este principala greșeală a administrației Obama iar declarațiile recente făcute de președintele american sugerează o optică dovedită între timp eronată. Irakul se poate apăra și singur, spunea Obama, deși pe frontul irakian trupele guvernamentale fugeau de rupeau pământul din fața islamiștilor, abandonând până și tancuri în mâinile lor.


Moartea lui James Foley a schimbat discursul la Washington. Pe holurile Casei Albe se discută acum despre un front irakian și sirian la pachet, ceea ce înseamnă raiduri aeriene și în ograda lui Bashar al-Assad, opțiune respinsă virulent până acum de americani de teamă să nu inflameze opinia publică, încă sensibilă la dezbaterile despre implicarea în războaiele altora. Chiar și așa, reacția Americii pare anemică în comparație cu viteza de expansiune a Statului Islamic. Poate dacă dosarul sirian ar fi fost abordat cu mai mult aplomb de la bun început, situația din Orientul Mijlociu ar fi fost diferită astăzi. 


Rațiunile pentru care administrația Obama răspunde cu jumătate de măsură sunt strict politice. Un președinte care și-a început mandatul cu retragerea din Irak și vrea să și-l încheie cu cea din Afganistan acceptă cu greu opțiunea armelor pe aceleași fronturi pe care le credea securizate. Istoria nu ascultă însă de calculele strategilor iar evoluțiile din Orientul Mijlociu o demonstrează. America ar fi avut prioritățile sale, precum dosarul iranian și stabilizarea Egiptului, mult mai greu din punct de vedere geostrategic, dar în regiune nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării.



America trebuie să revină în regiune chiar dacă raidurile aeriene și, eventual, trupe la sol nu dau bine în marketingul politic. Statul Islamic lovește, în primul rând, la granițele NATO iar puterea de contaminare este uriașă. Nu întâmplător, la câteva mii de kilometri distanță, în nordul Nigeriei, un alt focar de islamism scăpat de sub control, liderul grupării jihadiste Boko Haram a proclamat și el un califat, după modelul lui Abu Bakr al-Bagdadi. Mii de tineri musulmani europeni sunt atrași de mirajul jihadului absolut practicat de Statul Islamic iar perspectiva întoarcerii lor în țările occidentale dă fiori serviciilor secrete. În Afganistan, talibanii își conservă energia pentru momentul post-2014 iar în nordul Africii islamiștii împing valuri de imigranți ilegali spre Europa. Dacă America eșuează însă în Irak, războiul plin pe care strategii de la Washington vor acum să-l evite nu va mai fi o opțiune, ci un imperativ.

Sper să rămân nemuritor

Fritz Constantin

Și cred că voi pleca fără a fi învățat nimic,

Poate doar prețul de neprețuit al vieții mele.

Căci nici o capodoperă eu n-am descoperit,

Și nici ființe din lumi necunoscute, ancestrale.

Prea multe pagini stau încă triste și nescrise,

De multele promisiuni ce înca n-au fost zise.

Prea multe-s de dorit, încât nu știi ce să alegi,

Prea multe-s de-nvâțat, măcar să le înțelegi.

Atâta vreme cât mai cred, cât încă mai iubesc,

Sper să rămân nemuritor până la ultimul sărut.

Și vreau ca astă lume când am s-o părăsesc,

Să nu regret nimic, nimic din tot ce am făcut.

Și sper ca până la sfârșitul rolului, vreodată,

Să aflu înțelesul ce mi-a tot hrănit speranța.

Chiar de mi-ar trece într-o clipă viața toată,

Să plec măcar cu faima c-am știut ce-i viața.

Iar dacă toate astea de ajuns tot n-au să fie,

Atunci mai bine, lasă-mă Doamne nemuritor.

Tu, doar la ultima suflare trezește-mă din insomnie,

Și lasă-mă să mai trăiesc din nou până am să mor.

De ce nu se mai termină criza. A murit Capitalismul? Modelul chinezesc amenință Occidentul

Adrian Pătruşcă

„A sosit momentul să luăm în calcul perspectiva unei Europe fără creștere economică, cu șomaj ridicat, și fără soluții pentru o bucată de vreme mult mai lungă decât se preconiza.” Aceasta este concluzia unei mai rece decât o căldare cu gheață pe care George Friedman o toarnă în capul Occidentului, într-o analiză pentru institutul Stratfor. Așadar, criza care a izbucnit în 2008 este departe, departe de sfârșit!


Până acum aveam ca etalon al crahului criza din 1929 - 1933. Iată însă că de data asta, după șapte ani, nici măcar nu se întrezărește luminița de la capătul tunelului. Ba unele voci mai pesimiste șoptesc că tot ce e mai rău de-abia de-acum urmează să vină.


Bine, dar asta contrazice tot ce se știe despre capitalism și piața liberă: unde este auto-reglarea, unde a dispărut celebra sinusoidă, cu perioadele de prosperitate care musai trebuie să vină după cele de criză, unde sunt mlădițele afacerilor sănătoase care ar trebui să răsară din pământul îngrășat de leșul falimentelor?

Scurt tratat de astronomie politică

Mă tem că aici nu mai este vorba despre capitalism. Cel puțin nu cel clasic. Transnaționalele, pe de o parte, și țările-mamut care construiesc capitalismul de stat (Rusia, China sau India), pe de alta, au perturbat piața liberă, așa cum o planetă-gigant este capabilă prin masa ei strivitoare să devieze traiectoriile corpurilor cerești mai mici din preajmă. Odată ce statele iartă datorii pe ochi frumoși (în afară de Lehman Brothers, nici o bancă nu a avut de suferit, nici măcar emoții de pe urma crizei, iar UE decide să ierte de datorii țările cu capul plecat!), sau își permit să cotrobăie prin conturi private și să confiște după bunul plac (ca în Cipru!), concepte generoase ca piața liberă, concurența și egalitatea de șanse, pe care se bazează capitalismul, devin vorbe goale.


Paradoxal, între transnaționale și capitalismul de stat nu există contradicții majore. Ba chiar se înțeleg foarte bine. Iată ce îmi declara în martie 2012 răposatul premier Radu Vasile, înainte de toate un excepțional istoric al economiei:

„Interesant este că marile companii și consorții mondiale se bucură în aceste țări autoritariste de un tratament preferențial. Descoperă aici paradisul: forță de muncă ieftină și obedientă, plus o serie de facilități din partea statului. În niște țări care sunt orice altceva, dar nu cu adevărat capitaliste. Nu mi se pare imposibil ca aceste mari firme, exponente până mai ieri ale capitalismului victorios, să fie tocmai ele promotoarele distrugerii capitalismului din interior. În China nu este comunism, dar este un capitalism de stat. Marile firme nu numai că se simt bine în China, dar au ajuns să depindă de piața chineză. Este firesc pentru ele ca problemele legate de democrație să devină secundare. În ultimă instanță, Puterea și Profitul se aseamănă.”

Capitalismul de partid și de stat

Accentul pus de Radu Vasile pe China se datorează exclusiv momentului în care am purtat discuția: Beijingul tocmai anunțase un plan ambițios de investiții în Europa, pe fondul crizei din zona euro. Altminteri, între China și Rusia nu este nici o diferență. Cam în aceeași perioadă a interviului, „The Economist” ieșea cu o copertă memorabilă: sub titlul „The Rise of State Capitalism”, apărea Lenin însuși, cu stânga înfiptă în jiletcă și cu dreapta ținând un trabuc cu emblema dolarului. Securea războiului, a contradicțiilor antagoniste dintre socialism și capitalism, asupra cărora Marx și Engels își aplecaseră cu atâta acribie bărbile, este pe cale să fie îngropată.



Pe măsură ce Europa și America bâjbâie prin bezna crizei, alte țări se ridică

Este cunoscut așa-numitul grup BRICS  - Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud). Bazându-se pe bogățiile uriașe ale subsolului, pe suprafețele imense și pe forța de muncă numeroasă și ieftină, aceste state își permit să sfideze criza și capitalismul tradițional. Conduse de oligarhii care în cârdășie cu statul exploatează discreționar resursele naturale, fac afaceri bănoase cu multinaționalele care se simt aici ca peștele în apă: fără concurenţă, de vreme ce feliile de tort se alocă pe baza înţelegerilor (citește corupției) cu conducerea centrală, şi cu o forţă de muncă ieftină şi supusă, care, bine educată în 50 de ani de maoism sau în 70 de ani de soviete, nici nu îndrăzneşte să aibă pretenţii, să lupte pentru libertăţi, sau să ceară condiţii mai bune de lucru ori alte asemenea farafastâcuri occidentale.

Dictatura a devenit acceptabilă

Ce mai tura-vura, modelul chinezesc este al naibii de tentant pentru multinaționale. (La fel era și cel rusesc, până la conflictul cu Ucraina! Sau cel turcesc, dacă nu se va transforma într-o moschee industrială!) Or, marile concerne au suficientă forță pentru a impune la putere politicienii pe care-i agreează. Deci, implicit, pot schimba și tipul de societate.


Recunoaşterea valabilităţii modelului chinezesc poate avea consecinţe incalculabile pentru viitorul lumii. Însuşi modelul democraţiei europene occidentale, exportat și în America, riscă să fie pus sub semnul întrebării. De ani buni de zile, China a demonstrat că nu ai nevoie de democraţie, de libertate şi de pluralism pentru a avea performanţe economice. Ba, dimpotrivă, pe măsură ce piaţa chinezească se dovedea tot mai primitoare cu investiţiile occidentale, cărora le oferea facilităţi fără nici o legătură cu libera concurenţă, vocile critice la adresa dictaturii chinezeşti se împuţinau. Banul a câştigat încă o dată în faţa principiilor.


Din interes, dictatura chineză a devenit frecventabilă şi pentru liderii politici occidentali. Coreea de Nord, pentru că e săracă, relativ nepericuloasă și prea închisă, e rea. Cuba pute. Marii Chine, însă, din interes, i se acceptă toate derapajele. I se trec cu vederea disidenţii întemniţaţi, crimele, lipsa de libertate. I se acceptă totalitarismul. Ca şi Rusiei, de altfel. Nu asasinarea lui Litvinenko sau a Politikovskaiei l-a izolat pe Putin, ci invadarea Crimeei. Dictatura este deodată acceptabilă.

Orwell și Loganul

Există însă riscul unui export de model (fie el chinezesc, rusesc, sau altceva la fel de exotic) în Vestul Europei?


Acum zece ani, răspunsul ar fi fost unanim și categoric: NU! Modelul Occidental părea inexpugnabil. Astăzi, însă, orice om întreg la minte ar trebui să șovăie. Să cumpănească bine. Distrugerea pilonilor creștini ai societății occidentale în paralel cu o imigrație abundentă care își impune cu agresivitate propriul model de viață și de societate au făcut din modelul tradițional vestic o construcție șubredă și vulnerabilă.


Nu mai puțin, această criza economică, nefiresc de lungă,  a măcinat și ea temeliile. Și obiceiurile. Și mentalitățile. Omul occidental începe să uite de cele cinci zile de muncă, de cele opt ore pe zi. Maşinile unei familii s-au împuţinat şi nu mai sunt schimbate atât de des. Pentru vesticul trufaș de altădată, Loganul a devenit brusc o mașină onorabilă. Vacanţele sunt tot mai scurte şi mai aproape de casă. Se înmulţesc simptomele unei societăţi "Big Brother", în care supravegherea individului este prezentată ca unul din drepturile sale, cel de a fi în siguranţă (deşi, paradoxal, criminalitatea sporeşte în acelaşi ritm cu numărul de camere de supraveghere).


Încet, încet, occidentalul începe să se obişnuiască să trăiască mai prost. Mai nesigur. Mai „chinezeşte". Copleşit de ratele la bănci, pe care le plăteşte tot mai greu şi pe care înainte nici nu le simţea, de un program de muncă tot mai lung, de o atmosferă tot mai apăsătoare, el va aprecia orice îmbunătăţire a vieţii sale. Sau, măcar, orice îi va permite să-şi conserve nivelul de acum. Ca să-şi salveze maşina de vacanţă sau orele de cosmetică, va fi tentat să o lase mai moale cu drepturile şi libertăţile. Lipsa de siguranţă îl va îndemna, instinctiv, să se ferească să iasă din tipare. Să fie cuminte. Capul ce se pleacă, departe ajunge.



Încă o dată, să fie posibil acest scenariu cumplit? Dacă acum zece ani ni se spunea că vom intra într-o criză mondială nesfârșită din cauza unor hârtii de valoare fără acoperire, am fi râs în hohote. Rămas fără concurență pe lume, după prăbușirea Zidului Berlinului, capitalismul părea inexpugnabil. Astăzi, când el se hâțână din toate încheieturile, constatăm că prea multora le lasă gura apă după coșmarul lui Orwell!